Thursday, December 5, 2013

Ce ne facem cu lipsa de motivatie?


Asteptam sa incepem ceva, sau ne dorim sa facem ceva ce am planificat doar cand suntem super motivati?

Probabil stim cu totii procesul care are loc atunci cand suntem super entuziasmati de o idee, cand endorfinele curg in cascada in creierul nostru si ne simtim grozav gandindu-ne cum o sa incepem un anumit lucru si cat de bucurosi vom fi lucrand la el.

De obicei ne si apucam de lucru, dar pe parcurs entuziasmul scade. Unele persoane reusesc sa duca la bun sfarsit ce au inceput, chiar daca se confrunta si ei (sau nu), cu acest entuziasm care o ia pe o panta descendenta, altii nu.

Asa ca ce ne facem cand motivatia si bucuria dispar, dar totusi nu am vrea sa lasam balta ceva in care ne-am pus sperante?

Oare doar cand suntem ultra motivati putem sa lucram?

Nu stiu cum e in cazul vostru, dar eu am cam asteptat o viata sa-mi vina inspiratia, sa fiu super motivata, sa fiu fericita si ne-perturbata de nimic din exterior si interior ca sa imi pot trai cele mai frumoase visuri si planuri. Si... surpriza!

Am inteles ca aceste momente de inspiratie, fericire, pofta de lucru sunt rare, apar cand si cand ca sa nu ne demoralizam complet in fata vietii. In ceea mai mare parte a timpului suntem morocanosi, obositi, necajiti, frustrati, tenstionati, fara chef, fara perspectiva si fara speranta. Muza inspiratiei vine rar, pofta de lucru s-a lipit doar ici-colo de cateva persoane, iar majoritatea lupta cu greutatea zilei incercand sa strecoare printre indatoriri si lucrurile care stiu ca i-ar face sa creasca, sa se simta mai bine, sa ajunga in punctul in care isi doresc.

Pentru mine, constientizarea faptului ca trebuie sa lucrez indiferent de circumstante a fost dezamagitoare si dura. Cum, sa fac ceea ce trebuie sa fac, sau mi-am propus sa fac, fara chef? Cum vine asta? Eu credeam ca doar zburand si zburdand trebuie sa lucram la visurile noastre...

Dar se pare ca m-am inselat.Se pare ca trebuie sa ne imprietenim cu tot ceea ce traim neplacut si sa facem ce ne-am propus, INDIFERENT de lucrurile/starile/situatiile/persoanele/gandurile care nu ne dau pace...

Acest gand ar trebui sa fie o aducere aminte permanenta pentru mine. Am intalnit aceasta idee si in cele ce tin de viata duhovniceasca, dar vad ca se aplica cu succes si in cele ce nu tin de suflet, in indatoririle de zi cu zi, in hobby-urile noastre, in planurile noastre de viitor etc.


Asa ca va propun o tema pe care sa o discutam impreuna: cum va impacati cu lipsa de motivatie? Ce secrete aveti ca sa finalizati ceva?

6 comments:

  1. Tragem de noi, ne scuturam, ne ridicam si mergem mai departe! Viata nu asteapta pe nimeni si asta e sansa noastra!!!
    Sparge cercul indiferentei'fricii de schimbare si fa primul pas catre viitorul pe care ti-l doresti! Te-am pupat

    ReplyDelete
  2. Si inca un lucru...incearca sa te responsabilizezi treptat cu munca si cu atribuitiile din viata de adult. Stiu ca e dificil, iti spune o persoana care a trecut prin asta! Dar asa e viata, acestea sunt regulile jocului, mai trebuie sa si muncim, sa intretinem o familie, sa ne platim ratele.. Gandeste-te intodeauna la partea buna a lucrurilor, accepta lucrurile asa cum sunt si motivatia va veni cu siguranta pe parcurs!

    ReplyDelete
  3. Multumesc de sfaturi, Ana-Maria. Oare am lasat impresia ca nu-s responsabila sau ca nu-mi iau in serios viata de adult? Imi pare rau daca am reusit acest lucru :). Eu ma referam la lipsa de motivatie pentru lucrurile pe care am vrea sa le facem, nu pentru cele care TREBUIE sa le facem. Zi buna!

    ReplyDelete
  4. Nu te cunosc foarte bine,dar asa a reiesit din randurile de mai sus.. scuze daca ai simtit altfel... am vrut sa te ajut! O zi faina ;)

    ReplyDelete
  5. Dragă Irina,

    Îţi scrie o consoartă de suferinţă... :-) În perioadele de demotivare îmi prinde bine să fac doar ceea ce "trebuie" şi în rest să mă odihnesc, să scriu în jurnal, să citesc, adică in principal să mă ODIHNESC.

    Îmi impun uneori să fac prea multe pentru un suflet bătut de vânt ca al meu, aşa că o las mai moale cu proiectele şi îmi dau timp de introspecţie şi odihnă. Învăţ să îmi recunosc măsura: o măsură mică care îmi permite să mă focalizez poate pe un singur proiect odată şi în plus să îmi acord pauze. Să nu cer cu mult mai mult decât pot, căci starea de frustrare îmi paralizeză şi ultima brumă de motivare şi de trecere la acţiune.
    Dar poate cândva la o cafea o să vorbim mult despre asta...... :-) Fii bucuroasă!

    ReplyDelete
  6. Ma ajuta mereu sfaturile tale, Ana Maria, doar ma gandeam cu putina tristete daca las impresia unui om imatur si iresponsabil :P.

    ReplyDelete

Pericol de electrocutare!

Aș fi vrut să scriu pe blog despre un subiect mai vesel, sau plăcut, dar cum pe mai toate canalele media găsim mult conținut lipsit de subst...