Monday, June 20, 2016

Introspecţie profundă


"Anii trec şi eu am rămas acelaşi om. E cumplit să vezi cum te muncesc aceleaşi patimi ani la rând în forme care mai de care mai subtile.

De câteva zile nu mă simt ok. Sau poate de câteva săptămâni, luni, ani? Ce ştiu cert e că:

1. Trăiesc pentru alţii. Nu fac lucrurile pe care ştiu să le fac, pe care aş vrea să le fac.
2. Încă sufăr de anxietate. Delicat şi vag: nu am mai urcat într-un autocar de 4-5 ani, mi se face stomacul ghem la gândul unui avion, evit să ies mai mult de 200 de km din raza oraşului meu.
3. Încă sufăr de o lene cronică. Amân lucrurile până nu mai au rost a fi făcute, aş dormi mereu, aş mânca mereu, aş fugi într-o scorbură în care doar să stau.
4. Relaţiile îmi sunt poveri. Mi-e suficient autismul meu emoţional.
5. Nu cred în Dumnezeu. Cu mari eforturi merg la biserică, postesc, mă rog, am încropit o relaţie cu duhovnicul, dar le fac pe toate pentru că trebuie, pentru că nu mai pot trăi ca înainte, dar e ceva formal, lipseşte esenţa: Hristos.
6. Mă încred exclusiv în mine, dar într-un mod păgubos. Adică sunt şi ştiu oameni care încrezându-se în forţele lor au făcut diverse lucruri bune. Eu mă încred în mine, adică mă bazez că eu, doar EU pot face şi drege şi învârti lumea mea, apoi această credinţă se izbeşte profund de lipsa mea cronică de încredere în mine. E un paradox, dar eu îl înţeleg şi-l văd. Deci prin asta nu las loc puterii divine să intervină, să lucreze în viaţa mea. Încrederea într-un om care e de fapt lipsit de încredere în el însuşi m-a făcut mereu să mă învârt timid în jurul lucrurilor pe care aş fi putut să le fac. Adică am fost mereu cu un pas în spate, în lateral, sau în orice poziţie care m-a ţinut în loc cu jocul <<poţi, dar stai că nu poţi de fapt!>>. "

19.06.2016 

12 comments:

  1. Oh draga mea, eu cred dar nu ma rog, nu postesc, nu merg la biserica, n-am un duhovnic...Tu care zici ca nu crezi daca le faci fara sa crezi, pai atunci asta e credinta - nu cred si merg inainte:), tare esti tu buna si frumoasa:*

    ReplyDelete
  2. Iar despre autocare si avioane...poti trai linistita fara ele, exista trenuri:)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Trenurile le ador... dar cine ar intelege ca ma duc in Spania spre exemplu cu trenul? :))

      Delete
    2. Eu:), si mai stiu si pe altii si apoi...cine tre sa inteleaga? Daca tu intelegi...

      Delete
    3. Si eu as intelege calatoria cu trenul din motiv de frica mare de avioane.
      Am fost cu avionul de 10 ori (nu 10 calatorii, ci numarate cursele dus si intors), luata pe sus de altii (pentru ca in loc de un drum cu masina de 1-2 zile se faceau 2-3 ore). M-am spovedit de fiecare data cu o zi inainte de calatoria cu avionul (pe principiul ca macar daca mor, sa mor pregatita). O singura data n-am ajuns sa ma spovedesc si-am tremurat de frica inainte de a urca in avion, cu gandul c-o sa mor si ce ma fac eu ??
      Nu se vede ca sunt speriata, sunt foarte calma, dar ce e in sufletul meu ...
      Tragi-comic.

      Sa stii ca si eu am un autism emotional, poate altfel decat al tau, nu stiu :) ... Pentru ca fug de oameni, nu stiu si nu pot sa socializez, fac eforturi mari cand trebuie si ma bucur in tihna doar alaturi de cei foarte putini oameni langa care pot sa stau in liniste, fara sa fie nevoie sa spun "ceva".

      Delete
  3. La 5. "Nu cred în Dumnezeu" citesc, de fapt: "nu-L simt pe Dumnezeu acum, am inima impietrită" sau "ştiu, dar nu pot să mai simt" lucru care ni se intampla multora din noi, pentru perioade de timp mai mici sau mai mari, din diverse motive exterioare care ne tulbura sufletul sau datorită stilului nostru de viaţă, sau ca să se zdruncine în noi mândria şi egoismul acumulate pe nesimţite, sau ... pentru multe altele.

    "Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenita înlăuntrul meu.
    Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult [...]
    Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu, ca un pamânt însetoşat de apă.
    Degrab auzi-mă, Doamne, ca a slăbit duhul meu."

    ReplyDelete
    Replies
    1. Asa e, cred ca formularea corecta era cu "acum". De fapt Dumnezeu e taria mea si am avut momente, chiar daca rare, cand L-am simtit...

      Ma bucur ca mi-ai scris Maria, mereu ma intareau cuvintele tale lasate aici pe blogul meu. Te imbratisez!

      Delete
  4. Domnitza, despre lene versus procrastinare s-o mai discutat. Eu nu cred deloc ca esti lenesa, din contra! Am admiratie pt cate faci, ba uneori cred ca vrei sa faci prea multe (asa, ca mine). Scrie pe o lista cele facute si o sa vezi cat de minunata esti ca om :)

    In rest, auto-flagelarea nu ajuta. La mine nu. Da, am si eu pietrele mele de moara ce le duc legate de gat, cu un lant gros. Incep sa le accept si sa ma impac cu ele, sa le iubesc asa cum sunt. Sunt ale mele ;) . Indoielile sunt normale in viata omului.
    Iti recomand sa citesti Biblia, ia si deschide-o unde vrea ea. O sa ai o surpriza.

    Pupaturi de departe si o imbratisare calda!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ma ajuta circumstantele de viata sa am timp sa fac mai multe decat face un om cu familie in mod normal. Cu toate astea stiu ca si mult timp il pierd aiurea...

      E adevarat ce mi-ai scris, e un ochi critic in mine care uneori isi face de cap si ma minimizeaza...

      Te imbratisez si eu!

      Delete
  5. Ai un curaj extraordinar sa marturisesti toate lucrurile astea. E un pas spre vindecare :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Eu-s o persoana foarte inchisa si apuc sa marturisesc destul de greu lucrurile astea unor persoane reale. Ma ajuta mult scrisul si parca simt pe undeva ca ma va ajuta acest exercitiu.

      Legat de marturisirea asta publica, uneori ma gandesc sa nu fie un gest din prostie, nu din curaj :))... Dar poate candva, undeva, randurile mele vor ajuta un alt om care trece prin astfel de framantari.

      Delete