Wednesday, August 3, 2016

Bolnavi de neiubire

Suntem cu toţii (mai mult sau mai puţin) bolnavi de neiubire.

Asta e concluzia mea.

Am trăit într-o familie oarecare, care s-a străduit şi ea cât a putut, cât a ştiut. Crescând, cercetând, aflând, am înţeles cum acest flagel al neiubirii a ros destine întregi în familia mea. Şi nu o dată m-am simțit altfel, am simțit că suferinţa asta trebuie să se oprească fie prin mine, fie la mine.

Am crescut cu un gol în mine. Găsisem o expresie la un moment dat care mi-a plăcut la nebunie: "mă simt ca gaura din gogoaşă". Aşa m-am simtit şi eu aproape toată viaţa mea. Mai rău decât atât, am crescut înt-o cultură care definea iubirea prin poveşti romantice. În filme, reviste, melodii nu primeai decât informaţia că iubirea e suma aia de fluturi în stomac, de poveşti nemuritoare, de harapi-albi, de prinţi pe cai, de persoane care vin şi-ţi umplu golul din gogoaşă. Doar că iubirea romantică nu umple golul din gogoașă, doar îi pune glazură o vreme...



Am experimentat şi iubirea romantică, care s-a dus după o vreme ca şi cum n-ar fi existat, aruncându-mă într-o confuzie şi mai mare decât cea în care eram. Nu asta e iubirea? Oare eu nu pot să iubesc? 

Ultimii 10 ani din viața mea s-au tradus așa: da, eu nu ştiu şi nu pot să iubesc! Până de curând puteam să jur că eu nu iubesc, nu ştiu ce e aia iubire, nu o pot defini, nu o pot găsi nici în mine, nici în alţii, nu o pot da, nu o pot împărtăşi, nu o simt nici pentru mine, nici pentru alţii. Gândeam omenește.

Apoi am găsit în Noul Testament definiţia iubirii dată de Apostolul Pavel.


Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Şi mi-a picat fisa şi mi-am zis: băi, tu cred ca ai iubit atunci când ai tăcut, când ţi-ai răbdat casnicii, când nu te-ai mai războit cu ei, când ai făcut răbdare, când nu ai mai judecat, când ai arătat milă celui căzut în mizerie, când ai şters muci şi ai ascuns rahatul altora, când ţi-ai călcat pe inimă şi ai dat şanse, dar şi când ai plecat cu demnitate, când te-ai bucurat să-i vezi aproape pe unii oameni pe care îi ştii ai tăi, când te bucuri, chiar dacă eşti nesuferită maxim, de prezenţa unor persoane etc. Tu ai iubit, dar n-ai ştiut. Ai iubit, dar nu aşa cum o cere lumea, ci altfel.

Am avut revelaţia iubirii care nu e cu artificii, explozii, emoţii, ci caznă, durere, micşorare de sine, durere pentru aproapele, când le vrei binele, când le vrei tot binele din lume lor şi nu ţie, când te doare inima pentru ei şi îi porţi în rugăciune pentru că acesta e darul suprem pe care îl poți oferi din iubire.

Ce am mai înţeles e că unii sunt ca nişte gogoşi complete, care mai sunt şi calde pe deasupra. Eu-s o gogoaşă cu gaură şi sunt rece, sunt uitată pe dulap de vreo câţiva zeci de ani.

Eu am nevoie să încălzesc gogoaşa asta cumva şi să umplu golul cu ceva suprem mie, cu ceva care se defineşte ca iubire, cu Dumnezeu. Pentru că golul ăsta din mine e adânc, e un hău care poate mânca tot ce prinde în zonă, fiind mereu flămând. În mine urlă toate generaţiile din neamul meu bolnave şi ele de neiubire. E un proces greu şi lung, care cere demnitate, verticalitate, hărnicie, devotament, curaj şi încredere. Dar eu sper să ajung la final, pentru că societatea asta urlă de neiubire, iar mie mi-a plăcut mereu să fac totul pe dos.

:)

16 comments:

  1. Daca ai stii cat te inteleg..multi suntem asa, flamanzi de iubirea care de cele mai multe ori e sub nasul nostru...Dumnezeu e tot timpul langa noi, trebuie doar sa Il chemam sa ne umple golul :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mi-am dat seama ca asta e problema la tot... la comportamente inadecvate, la alintaturi si rasfaturi, la adulti razgaiati ca niste pusti, la adictii, la conflicte... insa e greu sa privesti cu iubire pe celalalt. Multumesc de vizita, Catalina!

      Delete
  2. Replies
    1. O iau ca si cum e de bine :P. Imbratisari, Grati! <3

      Delete
    2. ia-o ca si cum e vai de capul nostru de gogosi gaurite...

      Delete
  3. Ohhh...da, m-ai descris bine!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ma bucur daca te-ai regasit, Laura!

      Delete
  4. Si, cand tu stii ca dragostea e cu fluturi si sclipici si gesturi marete, iar in casnicie e cu scutece si nopti nedormite si neintelegeri, iti poate lua ani buni sa iti revii din soc. Sa ne ajute Doamne pe toti sa gustam din dragostea cea adevarata!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, pai asta e... Eu am observat de pe tusa, probabil asa a fost bine pentru mine :). Te pup, Ligia!

      Delete
    2. Te pup si multam ca impartasesti cu noi. Sunt si eu pe baricade, postarile din ultima perioada parca mi-au fost trimise la marele fix :)

      Delete
  5. Da, Ligia ai dreptate! As mai adauga...ameteli, dureri, cearcane, o masa ce dureaza 1 ora (te tot ridici cand auzi mamiiii!) si multe altele...asta e dragoste...dar mai e si atunci cand auzi cuvinte minunate din partea copiilor, a sotului, cand luam mic dejunuri lungi impreuna, drumetii si multe altele minunate....a si o cafea minunata cu lapte :D...se pune?

    ReplyDelete
    Replies
    1. eu zic ca se pune! cafeaua cu lapte se pune intotdeauna! :)

      Delete
  6. am facut gogosi aseara.
    Si eu cu o gaura mare in gogoasa sufletului meu. Eu incerc sa compensez cu auto-iubire. Calea nu e usoara.

    ReplyDelete
  7. Ce postare faină! Mă gândesc des la asta dar cumva diferit. Într-adevăr, în copilăria mea oamenii își manifestau iubirea extrem de ciudat. Habar nu am de ce. Departe de a judeca, acele generații de adulți, chiar părinți fiind deja la vremea respectivă nu seamănă mult cu profilul părinților de standard similar din zilele noastre. Nu vreau să insist prea mult în comparații însă concluzia mea a fost că atunci erau extrem de importanți niște bunici (cum au avut alți copii) pentru că lumea se căsătorea prea devreme și în general deveneau părinți cu experiență abia când erau deja bunici. Noi nu am avut bunici foarte preocupați să ne crească iar părinții, ambii cu joburi, au făcut tot ce au putut. Am suferit încă de mică de lipsa mamei care trebuia să lucreze astfel încât una dintre cele mai fericite zile din copilăria mea a fost cea în care maică-mea a rămas fără post (s-a restructurat). Îți dai seama? Și tot pe maică-mea mi-o amintesc cum mă pupa și mă mângâia când dormeam. Și aș mai vrea să spun ceva: iubim, să știi. Nu cred că eu sau tu facem parte din acea categorie mică de oameni care nu pot iubi, trebuie să se întâmple grozăvii mari în viața cuiva ca să ajungă să-i sece preaplinul dăruit de Dumnezeu ființei sale. Așa cum ai spus, iubim diferit. Eu iubesc mult și multe :)) O drăgălesc pe fie-mea, o îmbrățișez, o pup, de-i merg fulgii. Mă pot bucura de cel mai mărunt lucrușor și atunci iubesc de dau pe dinafară. Iubesc viața asta chiar dacă am avut parte și de necazuri. Încă iubesc oamenii atât generic cât și pe cei pe care îi cunosc. Nu am ajuns la virtutea de a-i iubi pe toți dar cred că e bine că nu am ajuns să pot urî, nici pe cel care mi-a făcut cel mai mare rău. Adică sunt câteva persoane pe care le-aș fi bătut zdravăn în câteva rânduri, dar tot nu am ajuns să le urăsc.Sunt surprinsă dar și mulțumită. Ca să nu bat câmpii mai spun că iubim zilnic. Iubirea nu e de-un fel, adică nu e doar aia romantică sau aia părintească, etc. ci e ceva ce vine dinspre tine spre altcineva sau altceva, sau spre tot ce este pe lângă. Adică e posibil să reverși iubire, să ți se întâmple așa o stare faină încât să dai pe dinafară de mulțumire, de amabilitate, de bucurie. Iar ceilalți se împărtășesc din ceea ce dăruiești. Așa văd eu... Pup!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ai descris fain ce inseamna iubirea. Iubirea este fiinta noastra... Iubim mereu si in multe feluri... mi-am dat seama ca la mine inca nu s-a fixat iubirea pe cineva anume si asta e bine, ca am timp si spatiu sa ofer celor din jur ce si cat pot acum. Te pup si eu Mari!

      Delete