Thursday, September 29, 2016

Cum a fost ziua de 28 septembrie

Despre ziua de ieri, pe puncte:

  • m-am trezit la 7. Detest să mă trezesc așa târziu, nu am timp practic decât să mă îmbrac și să plec. La 11 trebuie să fiu la judecătorie, cu o seară înainte am ajuns târziu acasă și m-am culcat direct. Dacă nu am un ritual de culcare și de trezire, sunt zombie toată ziua.
  • plec la 8 fără de acasă, decid să o iau ușurel. Mă opresc la P. să-mi lase niște produse, primesc bonus și o cafea.
  • ajung la 8 jumate la muncă. Timpul trece, se face 10 jumate și plec de la job ca să mă duc la judecătorie.
  • ajung mai devreme, nu se ține în sala în care scria în citație. Nici un anunț nicăieri, mă țin și eu hoțește după o avocată care spune ”se ține în sala cealaltă”.
  • intru în sală, e pentru prima oară. Ce mediu nasol și sinistru. Mi-e clar că meseria de avocat sau/și judecător e ceva ce nu mi s-ar fi potrivit niciodată. Bine că mi-e limpede acum măcar atât. Sala e frumoasă, are niște amorași în relief pictați în culori suave. Detaliile sunt cu auriu. În mijloc un candelabru undeva la mijlocul între finuț și kitch. Pe jos multe gume lipite de podea. Mă întreb dacă s-a intrat cu ele pe talpă, sau lumea le-a scuipat pur și simplu pe jos?
  • se discută multe dosare. Cât formalism și câtă informație inutilă. Vine rândul dosarului meu. Dosarul acesta s-a judecat și în urmă cu câțiva ani, dar eu nu m-am dus. De data asta m-am dus să văd care e treaba, de ce sunt chemată în calitate de pârâtă. E vorba tot de apartamentul meu. Dezvoltatorul are dosar penal, nouă vor să ne ia apartamentele care ar fi fost cumpărate prin fals în acte. Mda. Totul sinistru de la un capăt la altul. Sunt calmă, mă rog în tot acest răstimp. Strig ”prezent” când îmi aud numele, toată sala se întoarce spre mine, pentru că sunt singura prezentă din toți cei chemați în judecată. Bag de seamă că există și un avocat care ne reprezintă. Sunt picată de pe Marte, mă simt ca într-un film prost. N-am nici un sprijin, n-am bani de avocat, ai mei frunzăresc de trei ani toate documentele suținând că noi suntem în regulă și nu avem de ce să ne facem griji. Mă enervează că ne dăm cu părerea într-un domeniu în care nu avem competență, iar într-o țară ca România mori cu dreptatea în mână.
  • plec într-un final. Ajung aproape de mașină. Văd cum dă colțul o mașină de poliție. Îmi zic în sinea mea: doar nu cumva... Ba da, cumva fix mie mi-au pus caracatiță la mașină, parcasem pe o zona unde era interzisă staționarea. Fix zona unde am parcat toată vara când m-am dus la plajă, dar nu am văzut semnele de staționare interzisă, probabil sunt puse acum... Sun să vină să-mi deblocheze mașina. Îi aștept vreo 45 de minute. Polițistul încearcă să mă ia tare. Până a venit el m-am rugat, am o pace suspectă. Îi zic că știu că am greșit, dar poate are în vedere că e prima oară când parchez greșit și că-s un șofer responsabil. Îmi spune că amenda e de 500 de lei, plus puncte de penalizare. Se duce la mașină cu actele mele, revine după 30 de minute și-mi spune că azi primesc doar un avertisment, dar să fiu mai atentă pe viitor. Cheamă mașina care scoate caracatița. Ghinion, mașinii respective i s-a rupt cablul de accelerație și va trebui să așteptăm alta. Vine după 2h. Bine că vine, plec.
  • mă duc la Oficiul de Cadastru și Intabulare ca să iau un extras de carte funciară. Ajung fix la 14:00, ora închiderii. Mă duc la toaletă. Ies, sting lumina. Cu coada ochiului îl zăresc pe V., care mi-e unchi prin alianță și lucrează acolo. Mă liniștesc cumva. Seamănă mult cu tanti M., mama lui, sora bunicii mele. Cred ca și mamaia Bița a mea semăna mult cu sora aceasta a ei, dar mamaia mea nu mai trăiește de vreo 20 de ani... Nu o mai țin minte... Mamaia Bița, mamaia Bița... ce greu mi-a fost mie fără bunici, să nu am eu nici o amintire cu voi. Asta e!
  • ajung la muncă din nou. Mai bine nu mai veneam. Nu mai am chef de nimic. Aici e o tensiune teribilă. Timpul trece, plec. 
  • mă duc la bancă. Coadă, n-am chef să stau. E și o fostă colegă de facultate, nu vreau să vorbesc cu ea.
  • mă duc acasă. Curăț legume, roșii, morcovi, gogoșari, ardei iute. Vreau să pun pe toamnă la borcane o rețetă anume. Spăl și un rând de haine, plec, la 19 mă văd cu A.
  • pe drum primesc niște apeluri și un sms cu ”bună”. Bună, fără nici un semn de punctuație? Nu poate fi decât Alexia, ea scrie așa. Dau să-i caut numărul în celălalt telefon, să văd dacă e ea și constat ca numărul e al unui G., un tip blocat și răsblocat pe telefoane și Facebook și și-ar fi luat și bătaie dacă apucam să-l văd real life. Probabil când am schimbat cartelele a fost scos de pe lista de respingere și acum insistă. Blocat din nou.
  • ajung la A. Nu-mi place noul spațiu. E rece. Dincolo era frumos. E rece cumva și între noi. A trecut un an, probabil trebuia să încheiem. Ne-am mai dat un răgaz până în iarnă.
  • plec îngândurată spre casă. Pe drum o sun pe moți. Doamne, ce-mi mai place să vorbesc cu ea. Acasă nu mai am chef de nimic. Mă conversez pe Messenger cu M., prima lui întrebare e cum mi s-a părut cartea lui H. Oare voi scăpa de acest subiect anul acesta? Și nu înțeleg de ce mai vorbesc și cu M., nu mă interesează nici ca amic acest om. Ba îmi mai spune și cât de mult limitează Biserica cunoașterea, accesul la cultură și informație etc. What? Mă duc direct în pat. Mai citesc din Crime and Punishment. Vreau să termin odată cartea asta și nu mai am când!
  • noapte bună!

P.S. E a doua amendă de care scap. Se pare că am o afinitate cu polițiștii. Am la școală un tătic care e polițist și ne înțelegem bine, stăm de vorbă...adică e printre părinții care discută civilizat, nu fac scandal la școală, e degajat. În fine. Acum vreo 3 ani am ieșit de pe o stradă care avea ceva cu interzis. Adică de pe strada aceea nu aveai voie să ieși în cea principală, nu mai țin minte exact ce indicator era. Ideea e că la doi pași era mașina de poliție. Mă trage pe dreapta. Actele la control. Era începutul iernii, dar și prima oară când m-a oprit poliția de circulație. Îi dau actele cu mâinile tremurând în ultimul hal. Mă întreabă: dar ce ați pățit? Vă este frig, sau v-ați emoționat că v-am oprit noi? Îi zic că am emoții, că e prima oară când mă oprește poliția. Se duce cu actele la mașină. Revine după mult timp și-mi spune: că v-ați speriat așa de tare, de data asta primițiti doar un avertisment. Dar să fiți mai atentă. Mai ales de unde ați ieșit dvs., nu știți când vă lovește o masină înmatriculată în Bulgaria și tot dvs. aveți de tras. Îi mulțumesc pentru înțelegere și mulțumesc cerului că mai dai și peste oameni când și când.

Monday, September 26, 2016

Despre cartofi - 1


Cartoful este o legumă apreciată pe tot globul pământesc de oameni cu gusturile cele mai diferite; el intră în hrana celor sănătoşi, ca şi a celor suferinzi. Această apreciere generală se datoreşte însuşirilor sale: hrănitor, gustos, uşor digestibil, ieftin, uşor de procurat indiferent de anotimp. De asemenea, el este apreciat şi pentru faptul că se pretează la numeroase forme de preparare: fiert, copt etc.

Cartofii se pot prepara în diferite moduri, fie singuri, fie împreună cu alte legume, cu carne, lapte, unt, smântână sau brânză formând o gamă variată de preparate culinare. Totodată prin acest mod de pregătire se obţin mâncăruri mai gustoase şi cu valoare alimentară mai mare.

Cartofii conţin aproximativ 75% apă, 2% proteine, 19.5% zaharuri, 1% celuloză, 0.2% grăsimi, 0.9% substanţe minerale, 1.4% alte substanţe.

Ei conţin de asemenea vitaminele A, B1 şi C. 100 g cartofi fierţi produc 96 calorii.

Cartoful are valoare nu numai ca cea mai bună completare la preparatele de carne şi legume, dar şi ca fel de mâncare de sine stătător. Preparat în cât mai variate feluri, este un aliment care nu produce "plictiseală" niciodată, chiar dacă este consumat zilnic.

Va urma

Saturday, September 24, 2016

Joburi

Ca ce aţi lucrat, ca ce lucraţi? Ce faceţi cu timpul liber?

Sunt întrebări la care îmi doresc un răspuns şi din partea voastră, cititorii mei. Ca să vă stimulez, încep eu:

M-am apucat târziu de muncă, asta pentru că am avut un tată cocoloşitor, dar şi pentru că am terminat cu studiile târziu, pe la vârsta de 26 de ani mai exact.

Primul meu job a fost în perioada masterului când aproximativ jumătate de an am lucrat ca babysitter part-time cu o fetiţă tare drăgălaşă :). Acest mic job mi-a deschis oportunitatea de a lucra apoi pentru un an ca şi consultant vânzări pentru un magazin online. Apoi aproape doi ani am testat freelanceing-ul cu diverse mici proiecte, am mai vândut icoane pictate pe sticlă. Apoi a venit următorul meu job la patron, am lucrat cam 6 luni ca recepţioner pentru un mic hotel, care avea şi o librărie în locaţie şi mă ocupam şi de vânzarea de cărţi, achiziţionarea lor etc. Cred ca această a doua parte mi-a placut mai mult. Apoi am fost "avansată" în cadru aceleiaşi firme şi m-am ocupat pentru un an de sectorul de promovare şi creaţie publicitară. Mi-a plăcut mult şi aici, era un loc de muncă liniştit, acum realizez :). Pe urmă am fost iar "avansată", de acelaşi patron, la o altă locaţie, la şcoală. Aici fac detoate: administrator din toate punctele de vedere, consilier de imagine, om cu idei şi soluţii.

Pe lângă lupta cu toate frecuşurile de zi cu zi, de la lipsa unei fişe de atribuţii propriu-zise, până la uzura datorată stresului, lucrul care mă supără cel mai tare pe mine e lipsa banilor :) (vorbesc de jobul actual). Din acest motiv am ajuns la concluzia că singura soluţie e să mai faci ceva pe lângă jobul de zi cu zi, de preferat ceva care să te stimuleze şi să-ţi placă. Deşi uneori vii atât de epuizat şi răvăşit de la jobul de 8 ore încât singura chestie pe care îţi mai vine să o faci, e să fugi direct spre casă şi să te arunci în pat.

Deci, va provoc!, spuneţi-mi ca ce lucraţi, ca ce aţi lucrat, dacă aveţi un venit suplimentar pe lângă day job-ul vostru, dacă aţi găsit formula perfectă pentru viaţa voastră! :)

Vă las încă o dată un link pe care îl tot promovez cu câteva idei de a face un ban în plus: 10 idei cum să faci bani de acasă.

Friday, September 23, 2016

I like you/I block you

Azi revin cu câteva gânduri noi despre platformele de socializare, despre Facebook mai exact. Cei care îmi citesc blogul mai de multă vreme, ştiu că e un subiect cu care mi-am bătut capul des.

Ce vreau să spun azi e că a început să-mi fie frică de reţelele de socializare. Singurul loc mai ok, fără mari pretenţii, este Instagramul. Pui poze, scrii o mică descriere şi-ţi vezi de viaţă. Dacă cineva îţi dă unfollow, vei observa cu greu acest lucru. Însă pe Fb lucrurile au luat-o razna literalmente.

Cel mai mult mă uimeşte modul în care lumea se joacă cu Add friend/Unfriend, cum şi cei mai lipsiţi de opinie oameni devin brusc şi dintr-o dată plin de păreri şi idei şi cum adevărate psihoze se învârt pe aceste platforme. Ar fi mult de scris, însă am să mă rezum la ce mă deranjează pe mine.

Pentru mine, contul meu personal de Fb e un fel de extensie a mea. Postez acolo gânduri, melodii care îmi plac, idei, mici frânturi din viaţa de zi cu zi, am doar vreo 170 de prieteni şi cu majoritatea fie mă cunosc, sunt din viaţa mea reală, fie m-am cunoscut cândva, fie i-am dorit în listă pentru anumite afinităţi. Cuvâtul cheie e că 1. sunt reală 100% acolo, 2. sunt onestă 100% acolo şi nu-mi doresc să-mi creez o falsă imagine. De ce zic asta? Pentru că am dat peste multă falsitate şi nu mă refer la conturile acelea ale oamenilor de plastic, sau al celebrităţilor :). Ci al celor care vor să fie altceva decât ceea ce sunt ei în realitate.

Foarte rar şterg pe cineva. De obicei dau unfollow. Spre exemplu am unfollow pe un amic care postează zilnic chestii încărcate cu ură, e într-o luptă permanentă cu ţara, clasa politică, armata, hingherii etc. :) Cu toate astea, mai schimbăm când şi când mesaje pe Messenger.

Am şters de obicei din pasiune pe cineva. Am şters pe cei care m-au rănit cu voie sau fără voie, sau cei care după ce m-au rănit nu au avut onestitatea să păstrăm o relaţie amicală cu un loc de bună ziua. De obicei o astfel de relaţie, care de la declaraţii de dragoste la "te ignor, nu exişti" e ceva ce nu pot să tolerez. Aici am dat unfriend şi nu o dată :). 

Din acest motiv nu înţeleg de ce te şterge o persoană de sex feminin. Un exemplu concret. Pe vechiul cont aveam o persoană care e artist plastic şi cu care aveam o oarece legătură (mesaje, comentarii, like-uri). Cu greu prinsesem accept la cererea de prietenie. În iarnă anul trecut când mi-am şters contul, am pierdut multe legături şi acum recent mi-am amintit de ea şi i-am dat add. Nu mi-a dat accept şi am presupus că o avea numeroase cereri şi de aici nu mi-a dat accept. Am rugat o prietenă comună să o roage să-mi dea accept pentru că vreau să reiau legătura cu ea, îmi da accept, ca azi să constat că m-a sters după ce mi-a dat accept şi câteva like-uri la postări. 

Ştiu că sună nebuneşte să vorbeşti de o intercaţiune om la om prin termeni ca like-uri şi comentarii, dar trebuie să recunoaştem că Fb-ul nu mai e doar ceva de pe net, ci ceva care s-a infiltrat cu perfidie în viaţa noastră de zi cu zi.

Poate soluţia e echilibrul, daaaar... câteodată îmi doresc să-i dau peste nas lu` nea Ţuncănberg fie ştergând contul, fie limitându-mă la pagină de Fb pentru blog şi pentru ce mai am eu...

Voi ce relaţie aveţi cu Facebook-ul?

:)




Tuesday, September 20, 2016

Cum a fost ziua de 19 septembrie

Despre ziua de ieri, pe puncte:

  • cred că e ora 4 jumate sau 5 fără, nu mai am somn, am emoţii pentru ziua de azi. Afară tună şi toarnă cu găleata. Bine că nu văd nimic, că am draperia trasă, iar fereastra izolează bine sunetele. Păcat că nu am candela aprinsă, câteodată mi-e frică în toiul nopţii pe beznă.
  • încep să sune alarmele, prima la 5, a doua la 5 jumate. Mă duc pe hol să opresc telefoanele, scap unul pe jos. Înainte să ajung la ele, dau să aprind lampa de la capul patului, se arde becul.
  • cobor totuşi la 6 din pat, apuc să mă spăl. Începe să-mi fie frică de cum se aud tunetele de pe holul scării.
  • se ia şi lumina. Mă chinui cu lumina de la telefon să mă îmbrac, să-mi prind părul. Nu mai am timp să mănânc, e şi beznă, n-ai curent nici pentru esspressor şi oricum trebuie să pleci mai devreme la muncă, ca să ajungi la timp.
  • umbrela. Da, e sus pe dulap. Încerci să o iei, e după o cutie, pe cutie nişte saboţi de lemn. Cad saboţii, te fereşti la milimetru.
  • materialele pentru copii, azi ai cu ei activitate. Cobori tot pe beznă, deschizi dulapul, cade pe tine tot ce ai îndesat aseară acolo: hartii, cartoane etc. Apuci să iei totuşi ce ai nevoie...
  • ajungi la uşă, vine curentul, haha!, pleci. Ieşi din casă, afară sinistru. Decizi să mergi la McDrive să iei o cafea şi un sendviş, pe drum constaţi că toate intersecţiile sunt blocate de apă. Decizi să testezi azi 5toGo. Ajungi la nimereală la el, după ce ai ieşit safe din vreo 3 lacuri create ad-hoc de către furtună şi 5 ambuteiaje de groază. Nici un poliţist pe stradă.
  • tipul care te serveşte la 5toGo te întreabă dacă-ţi tremură mâinile că n-ai băut cafeaua, zici da, nu mai stai să explici că aşa îţi tremură ţie mâinile de fel. Îţi iei şi un fresh şi te duci spre şcoală.
  • pe drum verşi un sfert din cafea. Parchezi maşina departe de şcoală, e ambuteiaj şi aici. Un nene îţi face observaţie că ce ai tras aşa aproape de maşina lui. Urci înapoi, o dai mai în spate, ca să constaţi că nu avea de făcut nici o manevră, a ieşi practic doar învârtind un pic de volan stânga. În fine!
  • pe drum ajungi din urmă un tătic cu fetele. Uneia din fete îi cade o orhidee din aranjamentul floral din mână. Tu o strigi şi le arăţi ce le-a căzut. În acest proces mai verşi juma de pahar de cafea, pe cămaşa de data asta.
  • ajungi în şcoală. Afli că eşti doar tu, paznicul din şcoală şi una din femeile de serviciu. Copiii de la grupa mică urlă din toţi rărunchii. Te duci şi-i aduni prin clase, nu-s toţi copiii veniţi. Pe drum culegi din zbor pupici şi îmbrăţişări de la piticii de la grădi.
  • vin şi restul angajaţilor. Intrii un pic la clasa a4a şi faci cu ei o activitate de lucru manual. Eşti mai dată pe spate decât ei de ce iese...
  • doamna învăţătoare de la a4a îţi spune că eşti dăruită pentru învăţământ. Răsuceşte iar cuţitul în rană...
  • vine televiziunea.
  • pe repede înainte se face ora 15.
  • o amică veche te regăseşte pe Fb şi e tare entuziasmată de faza asta. O amică cunoscută recent te şterge de pe Fb.
  • o altă doamnă învăţătoare, care are cont de Fb şi e prietenă cu mine, îmi spune că am darul scrisului, că-mi urmăreşte în special comentariile şi am un stil sprinţar de a scrie, că fac asocieri interesante, că scriu liber. Îi zic că am blog şi jurnal şi îmi spune să continui şi să mă gândesc să dau o formă acestui talent.
  • beau o altă cafea cu lapte, mănânc supă cu roşii şi ostropel de pui doar cu pâine.
  • plec într-un final, mă văd cu I. Mâncăm KFC şi mă blamez iar pentru treaba asta, ştiu cât e de nociv. Dar nu mi-aş lua o salată în veci când merg în oraş...
  • dacă mai trăia Daniel, azi ar fi făcut 28 de ani. Ştiu şi eu şi ea, dar nu zicem nimic. Doamne, Iisuse Hristoase, pomeneşte pe fratele meu Daniel-Nicolae acolo unde e el acum!
  • stăm de vorbă, mă bucur de prezenţa ei. Când o fi devenit atât de profundă, nu ştiu, doar noi am crescut împreună! Îmi spune printre altele că mă va ajuta pentru noul proiect început cu Cercul de creativitate.
  • ajung acasă şi un vecin îmi spune unde să parchez, ca să nu rămân împotmolită mâine dimineaţă. Mă mângâie grija lui!
  • pe seară primesc un mail de la o cunoştinţă care îmi spune acelaşi lucru spus de I., că mă va sprijini în proiectul cu Cercul...
  • s-a încheiat ziua. Noapte bună!

Monday, September 19, 2016

Un răspuns la un comentariu:


Ieri, după ce scriam aceste rânduri, am primit câteva comentarii faine. Unul a fost al Mariei şi-l redau mai jos:

"Ma tot gandesc de niste zile sa te intreb daca mai pictezi, sau sa te intreb de ce nu pictezi... N am indraznit. Poate doar nu vorbesti despre asta... Am pictor in familie, din pacate nu si-a folosit talentul decat rar si doar pentru placerea proprie. Mie mi s-a parut o pierdere imensa. Era mai boem, mai liber, cu timpul a devenit scortos, plin de prejudecati si multa nemultumire...N a avut incredere in el iar orgoliul l-a impiedicat sa iasa cu picturile lui, de teama sa nu aiba esecuri...Nu stiu cum se simte cineva cu un asa talent, cred ca poate fi o povara, mai ales daca n ai curaj sa..."zbori", purtat de el...Mai cred ca e un semn de iubire in plus, de la Dumnezeu..."

Sunt întrebări la care poate nu voi găsi răspuns prea curând... însă simt că odată cu lucrarea aceasta de săpat în interior, dau şi de lucrurile esenţiale, iar pictura e una din ele. Va conta mult până îmi voi găsi de ce-ul în artă, zic eu... pentru că a mă "afirma" nu are nici o valorea pentru mine. Brâncuşi spunea că în artă şi viaţă lucrurile nu sunt grele, greu e să te pui în starea de a le face. La mine au trecut câteva luni până m-am apucat de o nouă lucrare, dar am terminat-o în trei zile, deci mai e şi problema de motivaţie, nu de timp. Deci fără să mai mă întind cu prea multe cuvinte, vă las direct imagini.





Nu prea se vede bine rezultatul final, dar poate voi prinde într-o zi o lumină mai bună.




Acestea două sunt două lucrări mai vechi, dar pe care le-am înrămat.

Sunday, September 18, 2016

Acum am înţeles

Dumnezeu a pus în mine talantul picturii ca sa nu uit de sensibilitatea din mine.*



*pentru cei care care mă cunosc, dar şi pentru cei care nu ma cunosc, e un şoc să afle că la bază sunt artist plastic. Şi invers, cineva care mă ştia de artist plastic de pe Facebook, a fost şocat să vadă că vorbesc, gândesc etc. opus unui artist plastic, mai degrabă m-ar fi catalogat ca o corporatistă :).

Wednesday, September 14, 2016

Despre răni şi răniri


Sâmbăta trecută, când am făcut eu pe viteaza, mi-a cazut din mâini un corp de mobilă pe care îl căram cu spatele. Mi-am făcut o rană nu foarte adâncă pe gambă, m-a ajutat faptul că eram în pantalon în momentul acela, dar mi-am zdrobit ceva pe acolo pe la muşchiul gambei pentru că, câteva zile am avut piciorul butuc. Câteva concluzii:

  • am scris pe Facebook despre păţania asta. Amici din toată ţara m-au întrebat de sănătate, de evoluţia bolii, mămica unor fetiţe din scoală al cărui soţ e ortoped m-a sunat să mă întrebe dacă am nevoie de ajutor, luni la deschidere s-a uitat la piciorul meu şi mi-a pansat rana, străini, sau persoane cu care nu prea aveam treabă din Constanţa s-au oferit să vină la mine acasă să mă ajute. Toti "fraţii" şi "surorile" mele în Hristos din Constanţa n-au schiţat nici un "eşti bine?" măcar. Inclusiv rudele, prietenii pe care îi consideram apropiaţi. Ştiu că am făcut şi pe victima niţel, dar chiar am avut nevoie de chestii elementare pe care nu am mai putut să le rezolv eu: piaţă, mâncare, chestii prin casă.
  • am primit zero barat înţelegere din partea conducerii. Accidentul a fost de muncă, căram pentru şcoală mobila. Nu vreau să fiu canonizată pentru treaba asta, dar o zi liberă ar fi grăbit vindecarea.
  • faptul că am pus pe Fb povestea a avut şi un side-effect: toată lumea ştia ce am. Toţi colegii, chiar şi doctoriţa mea de familie. Mi-a dat o stare de angoasă un pic faza asta ulterior.
  • urăsc să fiu bolnavă. Să repet: urăsc să fiu bolnavă. Am trecut prin stări de la neputinţă şi furie, până la senzaţia că mă sufoc, că am o criză de anxietate de la mobilitatea redusă şi durerile pe care le aveam, mi se părea că sunt înconjurată de absurd şi de o linişte apăsătoare.
  • m-a distanţat brusc de Dumnezeu noua stare în care m-am aflat zilele astea.
  • pe de altă parte i-am mulţumit că totuşi sunt sănătoasă şi nu am o invaliditate permanentă.
  • bunătatea apare uneori din locuri neaşteptate.
Cam atât am avut de zis. 

Irina de la mare

Saturday, September 3, 2016

Re-culegere, acceptare, re-constituire

Mă uit la mine tot mai des cu compasiune şi cu înţelegere.

Ceea ce e o minune.

Să povestesc despre relaţia cu mine fără să intru în detalii ce nu pot fi spuse niciodată public e greu. Dar o să încerc.

A existat de când mă ştiu o doză de ură pentru persoana mea - inside şi outside. O ură viscerală, o silă de a mă privi şi accepta. Eu a trebuit mereu să fiu altfel: fizic, sufleteşte, mental. A trebuit să mă pliez după ceea ce au vrut alţii, sau după ce am crezut eu că vor alţii, sau după ce am crezut eu că mi-ar aduce o stare de bine lăuntric şi o acceptare exterioară. Am jucat multe roluri, dar nu şi rolul meu, rolul Irinei.

Formele pe care le-a luat această detestare au fost multe: cuvinte adresate mie însămi, acceptarea unor situaţii şi persoane care confirmau ceea ce credeam despre mine, acţiuni distructive cu urme mai puţin sau mai mult vizibile asupra mea, un stil de viaţă dezordonat. Pe scurt: o dorinţă de a nu fi, o dorinţă pe care nu am formulat-o niciodată eu, m-am trezit blagoslovită şi cu acest "dar".

Aş putea scrie sute de cuvinte despre cum văd această ură de sine exprimându-se în tinerii din ziua de azi, dar azi mă voi axa doar pe persoana mea.

Treptat şi prin nu ştiu exact ce căi, mă recâştig pe mine mie însămi. Mă re-culeg, adică mă adun bucăţică cu bucăţică de pe unde m-am lăsat fracţionată, mă accept, realizez că sunt unicată, adică ca mine nu mai e şi nu va mai fi nimeni vreodată, trăsăturile mele sunt deja date şi pot fi cel mult îmbunătăţite, dar nu schimbate şi mă re-constitui, adică pun pe zonele de lipsă ceea ce am nevoie.

Eu sunt suficientă aşa cum sunt acum. Eu sunt creaţia lui Dumnezeu, sunt chip-eikon-icoană a Divinităţii. O floare şi când e călcată în picioare sau se ofileşte, ea tot parfumează şi tot are caracteristicile ei de floare.

Îmi privesc cu compasiune, milă şi acceptare: nasul meu mare şi pistruiat, părul meu firav şi rebel de nu stă niciodată într-o formă, coapsele mele de femeie (şi ce bine că arăt a femeie şi nu a altceva), degetele mele de la picioare urâte şi inegale, chiar şi asa, ele sunt ale mele şi va trebui să le iubesc şi preţuiesc, pentru că altele nu-mi vor mai creşte. Bine că nasul meu mare e contrabalansat de ochii mei mari şi verzi, degetele urâte de la picioare sunt contrabalansate de nişte mâini de pianistă, coapsele mele generoase sunt contrabalansate de o talie foarte mică. Important e unde pui accentul şi ce vrei să vezi.

Mă uit în oglindă şi văd un om simpatic, un om cu umor, un om care e frumos în interior, care zâmbeşte mereu, care e apreciat, care e iubit, un om capabil, o luptătoare, o supravieţuitoare, un om care dăruieşte şi vrea să dăruiască, un om care vrea să se vindece şi se străduieşte să o facă, un om care visează şi care are idealuri, un om care încă speră, un om care adună în tainiţa inimii bucurii şi frumuseţe.

Sunt un om şi e suficient.

E important să mă accept aşa cum sunt acum, pentru că într-o zi voi fi mamă şi nu vreau ca pruncii mei să aibă o mamă care se urăşte, care se dispreţuieşte, care se detestă şi care se auto-distruge.

...cu inspiraţie de la malul mării de toamnă,
Irina


Friday, September 2, 2016

De toamnă şi alte alea...

E toamnă şi probabil ştiţi şi voi lucrul acesta. Doar că nu ştiam cu ce să încep o nouă postare pe aici şi am zis să mă leg de povestea cu toamna şi septembrie :). Mă tot învârt de câteva zile pe aici, vreau să scriu, vreau să modific un pic structura blogului, ştiu pe ce vreau să mă axez ca postări, doar că încă nu scriu şi nu mă apuc de treabă. De ce? Pentru că dacă aş scrie despre ce îmi trece mie acum prin cap aş umple acest spaţiu de hate şi nu prea e stilul meu.

Încerc să mă rup de o poveste anume şi de nişte alte poveşti care m-au afectat mai mult decât aş fi crezut eu că o vor face. Dar aşa e la mine, toamna trebuie să moară ceva ca eu să mai fac un pas înainte în viaţă şi un pas mai în adânc în inima mea. Anul trecut pe vremea asta murea altă poveste (şi privind în urmă mă bucur că a fost aşa, nu era ce trebuia) şi murea şi un om real (mătuşa mea) pe 4 septembrie. De luna septembrie leg şi o amintire frumoasă, un început care încă nu a ajuns la final şi care a avut loc din mila lui Dumnezeu pentru ca eu să primesc răspunsuri şi rezolvări.

Aş vrea să scriu, să rup în două tastele despre cât de absurde pot fi unele situaţii, locuri şi persoane, gânduri, trăiri, aşteptări şi dezamăgiri. Cum adunăm ca într-un sac de gunoi numai... gunoi şi mizerie, cum ne folosim unii de alţii, cum nu mai gândim frumos şi de perspectivă, cum apreciem mai mult mizeria, chestiile de mâna a doua, facilul, cum râdem de ce e frumos şi constructiv.

În fiecare zi de batem joc
De păsări de iubire şi de mare
Şi nu băgăm de seamă că în loc
Rămâne un deşert de disperare.

(În fiecare zi - Romulus Vulpescu)


Nu?

Râdem când aflăm că cineva la ora 22 doarme, sau e la rugăciune şi nu e prin nu ştiu ce bar cu berea în faţă... Nu judec, fiecare face ce vrea cu timpul lui, dar văd că e de batjocură când îţi pasă de tine şi vrei să evoluezi şi te gândeşi şi la vremurile când nu vei mai fi verde şi nu vrei sa ajungi prin spitale şi cărucioare din ignoranţa ta, ce să mai zic că te gândeşti că poate nu eşti doar carcasă, ci şi un suflet care va trăi veşnic, nu v-a dispărea "puf" când carcasa se va duce... Dar, fac şi eu o glumă: "ce să faci, n-ai ce sa faci!" (că tot circulă hashtag-ul acesta pe Fb #csfncsf).

Clocotesc, dar nu voi scrie.

Voi scrie despre lucruri pozitive şi constructive. Ce urmează să fac:
  • urmează să structurez şi mai bine blogul, să se poate ajunge uşor la informaţia de aici. Voi scoate ce e în plus şi mă voi axa pe lucrurile care în ultimii 3 ani au reprezentat un interes major pentru mine. (Viziunea asta a apărut în viaţa mea mulţumită detox-ului, parcă am dat crengile la o parte ca să văd)
  • voi avea o serie nouă de postări. Am găsit informaţie în cărţi citite mai demult şi în nişte înregistrări video cu o doamnă pisholog care mi-au oferit nişte răspunsuri privind bubele mele: relaţia cu munca, relaţia cu semenii, relaţia cu mine.
  • toamna e de şoşoni, parfum de tuberoze şi crizanteme, picioare reci, ceaiuri calde. Dar şi de făcut neapărat un plan de a sta mai mult în afara casei. La mine toamna-iarna-primăvara e trist în casă, mi-am dat seama că fiind puţină lumină naturală ziua în casă la mine, mă deprim uşor. Deci am în plan o serie de diverse activităţi care mă vor ţine cât e lumină pe afară. 
  • şi mai am diverse pe care vreau să le văd întâi înfăptuite şi abia apoi consemnate şi pe aici.
Gânduri bune de la o mare de toamnă,

Irina