Thursday, September 29, 2016

Cum a fost ziua de 28 septembrie

Despre ziua de ieri, pe puncte:

  • m-am trezit la 7. Detest să mă trezesc așa târziu, nu am timp practic decât să mă îmbrac și să plec. La 11 trebuie să fiu la judecătorie, cu o seară înainte am ajuns târziu acasă și m-am culcat direct. Dacă nu am un ritual de culcare și de trezire, sunt zombie toată ziua.
  • plec la 8 fără de acasă, decid să o iau ușurel. Mă opresc la P. să-mi lase niște produse, primesc bonus și o cafea.
  • ajung la 8 jumate la muncă. Timpul trece, se face 10 jumate și plec de la job ca să mă duc la judecătorie.
  • ajung mai devreme, nu se ține în sala în care scria în citație. Nici un anunț nicăieri, mă țin și eu hoțește după o avocată care spune ”se ține în sala cealaltă”.
  • intru în sală, e pentru prima oară. Ce mediu nasol și sinistru. Mi-e clar că meseria de avocat sau/și judecător e ceva ce nu mi s-ar fi potrivit niciodată. Bine că mi-e limpede acum măcar atât. Sala e frumoasă, are niște amorași în relief pictați în culori suave. Detaliile sunt cu auriu. În mijloc un candelabru undeva la mijlocul între finuț și kitch. Pe jos multe gume lipite de podea. Mă întreb dacă s-a intrat cu ele pe talpă, sau lumea le-a scuipat pur și simplu pe jos?
  • se discută multe dosare. Cât formalism și câtă informație inutilă. Vine rândul dosarului meu. Dosarul acesta s-a judecat și în urmă cu câțiva ani, dar eu nu m-am dus. De data asta m-am dus să văd care e treaba, de ce sunt chemată în calitate de pârâtă. E vorba tot de apartamentul meu. Dezvoltatorul are dosar penal, nouă vor să ne ia apartamentele care ar fi fost cumpărate prin fals în acte. Mda. Totul sinistru de la un capăt la altul. Sunt calmă, mă rog în tot acest răstimp. Strig ”prezent” când îmi aud numele, toată sala se întoarce spre mine, pentru că sunt singura prezentă din toți cei chemați în judecată. Bag de seamă că există și un avocat care ne reprezintă. Sunt picată de pe Marte, mă simt ca într-un film prost. N-am nici un sprijin, n-am bani de avocat, ai mei frunzăresc de trei ani toate documentele suținând că noi suntem în regulă și nu avem de ce să ne facem griji. Mă enervează că ne dăm cu părerea într-un domeniu în care nu avem competență, iar într-o țară ca România mori cu dreptatea în mână.
  • plec într-un final. Ajung aproape de mașină. Văd cum dă colțul o mașină de poliție. Îmi zic în sinea mea: doar nu cumva... Ba da, cumva fix mie mi-au pus caracatiță la mașină, parcasem pe o zona unde era interzisă staționarea. Fix zona unde am parcat toată vara când m-am dus la plajă, dar nu am văzut semnele de staționare interzisă, probabil sunt puse acum... Sun să vină să-mi deblocheze mașina. Îi aștept vreo 45 de minute. Polițistul încearcă să mă ia tare. Până a venit el m-am rugat, am o pace suspectă. Îi zic că știu că am greșit, dar poate are în vedere că e prima oară când parchez greșit și că-s un șofer responsabil. Îmi spune că amenda e de 500 de lei, plus puncte de penalizare. Se duce la mașină cu actele mele, revine după 30 de minute și-mi spune că azi primesc doar un avertisment, dar să fiu mai atentă pe viitor. Cheamă mașina care scoate caracatița. Ghinion, mașinii respective i s-a rupt cablul de accelerație și va trebui să așteptăm alta. Vine după 2h. Bine că vine, plec.
  • mă duc la Oficiul de Cadastru și Intabulare ca să iau un extras de carte funciară. Ajung fix la 14:00, ora închiderii. Mă duc la toaletă. Ies, sting lumina. Cu coada ochiului îl zăresc pe V., care mi-e unchi prin alianță și lucrează acolo. Mă liniștesc cumva. Seamănă mult cu tanti M., mama lui, sora bunicii mele. Cred ca și mamaia Bița a mea semăna mult cu sora aceasta a ei, dar mamaia mea nu mai trăiește de vreo 20 de ani... Nu o mai țin minte... Mamaia Bița, mamaia Bița... ce greu mi-a fost mie fără bunici, să nu am eu nici o amintire cu voi. Asta e!
  • ajung la muncă din nou. Mai bine nu mai veneam. Nu mai am chef de nimic. Aici e o tensiune teribilă. Timpul trece, plec. 
  • mă duc la bancă. Coadă, n-am chef să stau. E și o fostă colegă de facultate, nu vreau să vorbesc cu ea.
  • mă duc acasă. Curăț legume, roșii, morcovi, gogoșari, ardei iute. Vreau să pun pe toamnă la borcane o rețetă anume. Spăl și un rând de haine, plec, la 19 mă văd cu A.
  • pe drum primesc niște apeluri și un sms cu ”bună”. Bună, fără nici un semn de punctuație? Nu poate fi decât Alexia, ea scrie așa. Dau să-i caut numărul în celălalt telefon, să văd dacă e ea și constat ca numărul e al unui G., un tip blocat și răsblocat pe telefoane și Facebook și și-ar fi luat și bătaie dacă apucam să-l văd real life. Probabil când am schimbat cartelele a fost scos de pe lista de respingere și acum insistă. Blocat din nou.
  • ajung la A. Nu-mi place noul spațiu. E rece. Dincolo era frumos. E rece cumva și între noi. A trecut un an, probabil trebuia să încheiem. Ne-am mai dat un răgaz până în iarnă.
  • plec îngândurată spre casă. Pe drum o sun pe moți. Doamne, ce-mi mai place să vorbesc cu ea. Acasă nu mai am chef de nimic. Mă conversez pe Messenger cu M., prima lui întrebare e cum mi s-a părut cartea lui H. Oare voi scăpa de acest subiect anul acesta? Și nu înțeleg de ce mai vorbesc și cu M., nu mă interesează nici ca amic acest om. Ba îmi mai spune și cât de mult limitează Biserica cunoașterea, accesul la cultură și informație etc. What? Mă duc direct în pat. Mai citesc din Crime and Punishment. Vreau să termin odată cartea asta și nu mai am când!
  • noapte bună!

P.S. E a doua amendă de care scap. Se pare că am o afinitate cu polițiștii. Am la școală un tătic care e polițist și ne înțelegem bine, stăm de vorbă...adică e printre părinții care discută civilizat, nu fac scandal la școală, e degajat. În fine. Acum vreo 3 ani am ieșit de pe o stradă care avea ceva cu interzis. Adică de pe strada aceea nu aveai voie să ieși în cea principală, nu mai țin minte exact ce indicator era. Ideea e că la doi pași era mașina de poliție. Mă trage pe dreapta. Actele la control. Era începutul iernii, dar și prima oară când m-a oprit poliția de circulație. Îi dau actele cu mâinile tremurând în ultimul hal. Mă întreabă: dar ce ați pățit? Vă este frig, sau v-ați emoționat că v-am oprit noi? Îi zic că am emoții, că e prima oară când mă oprește poliția. Se duce cu actele la mașină. Revine după mult timp și-mi spune: că v-ați speriat așa de tare, de data asta primițiti doar un avertisment. Dar să fiți mai atentă. Mai ales de unde ați ieșit dvs., nu știți când vă lovește o masină înmatriculată în Bulgaria și tot dvs. aveți de tras. Îi mulțumesc pentru înțelegere și mulțumesc cerului că mai dai și peste oameni când și când.

2 comments:

  1. This comment has been removed by a blog administrator.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc de gand! Am nevoie de cineva de aici, sa ma pot consulta usor... o sa apara o solutie...

      Delete