Wednesday, September 14, 2016

Despre răni şi răniri


Sâmbăta trecută, când am făcut eu pe viteaza, mi-a cazut din mâini un corp de mobilă pe care îl căram cu spatele. Mi-am făcut o rană nu foarte adâncă pe gambă, m-a ajutat faptul că eram în pantalon în momentul acela, dar mi-am zdrobit ceva pe acolo pe la muşchiul gambei pentru că, câteva zile am avut piciorul butuc. Câteva concluzii:

  • am scris pe Facebook despre păţania asta. Amici din toată ţara m-au întrebat de sănătate, de evoluţia bolii, mămica unor fetiţe din scoală al cărui soţ e ortoped m-a sunat să mă întrebe dacă am nevoie de ajutor, luni la deschidere s-a uitat la piciorul meu şi mi-a pansat rana, străini, sau persoane cu care nu prea aveam treabă din Constanţa s-au oferit să vină la mine acasă să mă ajute. Toti "fraţii" şi "surorile" mele în Hristos din Constanţa n-au schiţat nici un "eşti bine?" măcar. Inclusiv rudele, prietenii pe care îi consideram apropiaţi. Ştiu că am făcut şi pe victima niţel, dar chiar am avut nevoie de chestii elementare pe care nu am mai putut să le rezolv eu: piaţă, mâncare, chestii prin casă.
  • am primit zero barat înţelegere din partea conducerii. Accidentul a fost de muncă, căram pentru şcoală mobila. Nu vreau să fiu canonizată pentru treaba asta, dar o zi liberă ar fi grăbit vindecarea.
  • faptul că am pus pe Fb povestea a avut şi un side-effect: toată lumea ştia ce am. Toţi colegii, chiar şi doctoriţa mea de familie. Mi-a dat o stare de angoasă un pic faza asta ulterior.
  • urăsc să fiu bolnavă. Să repet: urăsc să fiu bolnavă. Am trecut prin stări de la neputinţă şi furie, până la senzaţia că mă sufoc, că am o criză de anxietate de la mobilitatea redusă şi durerile pe care le aveam, mi se părea că sunt înconjurată de absurd şi de o linişte apăsătoare.
  • m-a distanţat brusc de Dumnezeu noua stare în care m-am aflat zilele astea.
  • pe de altă parte i-am mulţumit că totuşi sunt sănătoasă şi nu am o invaliditate permanentă.
  • bunătatea apare uneori din locuri neaşteptate.
Cam atât am avut de zis. 

Irina de la mare

20 comments:

  1. Chiar ma intrebam ce e cu pauza de pe blog. Imi pare rau ca trebuie sa treci printr-o asemenea situatie.
    Poate ca "fratii" si "surorile" nu ti-au scris dar s-au rugat. Zic eu...
    Recuperare rapida!
    Imbratisari!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc. Ar fi bine sa fi fost alaturi de mine cu rugaciunea, dar uneori ai nevoie si de gesturi concrete de "iubire"...

      Delete
    2. Pai sora in Hristos iti sunt si eu, desi nu ma incadrez la acest titlu in sensul clasic:). Pai nu?prin botez. Sanatate! Uneori o butiruga mica rastoarna carul mare. Eu am avut mai multe fracturi si boli mai grave si am trecut zMbind peste ele pana ce anul trecut am facut varsat de vant care m_o doborat... depinde in ce moment vine boala... Bine ca esti bine soro, sper sa te faci bine pana pe 14oct, eu tot mai sper:))

      Delete
    3. Ooo! Varsat de vant am avut si eu la 27 ani. Mai bine m-as fi simtit daca nasteam 3 copii de-odata. Si m-a tinut vreo 2-3 saptamani. GROAZNIC!!!

      Delete
    4. Si eu sper, Anca. Bani sa am si vin, crede-ma! Acum inteleg ce e si cu 14 octombrie :). Frati in Hristos suntem cu totii botezati ortodox... Eu nu prea am avut accidentari sau altele mai serioase asa...

      Cealalta Anca, eu am facut varsat la 17 ani. A fost GROAZNIC!

      Delete
  2. Asteptarile omoara relatiile Irina. Intotdeauna. Am citit chestia asta la Claudia pe blog intr-o zi....si mi-a placut asa de tare...Numai ca e f greu de pus si in aplicare.

    ReplyDelete
    Replies
    1. N-am asteptat luna de pe cer. Cateodata e suficient si un gand, o intrebare. Crede-ma ca e ca si cum te-ar vedea la pat ai tai si ar trece pe langa tine. Asta nu e o asteptare, e un minim de respect inter-relational, nu tine nici macar de credinta...

      Delete
  3. Iti doresc sanatate si recuperare cat mai rapida! Ti-a fost greu, acum o sa te gandesti cum ai reactionat la tipul asta de greu si ce n-a mers... Toate incercarile prin care trecem sunt pentru a ne cunoaste pe noi insine, nu pe altii...Dar avem asteptari de la altii si deci avem si dezamagirile aferente asteptarilor...Imi pare rau de durerea ta, de starile grele pe care le-ai trait...Si eu m-am distantat de Dumnezeu in unele situatii mai grele, apoi in altele nu m-am distantat si am trecut vadit mai usor prin ele...Invatam, Irina...Uneori e tare dureros...Te imbratisez, sa te vindeci repede!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc! Sunt mai bine! Au venit alte ispite, ca fiecare zi e o lectie noua :).

      Delete
  4. Acum daca ai piciorul lovit nu inseamna ca ai voie sa scrii mai rar! :) glumesc, iti doresc recuperare rapida.

    Despre reactiile celorlalti, la mine daca scriu pe fb ca am racit or sa sara multi in sus ca...de 5 ani nu o racit nimeni in casa asta. Dar in primul rand or sa sara aia de departe care imi duc dorul sau au uitat cat de puternica sunt :).
    Eu gandesc ca orice lovitura/boala e moment de reflectie si meditate la mine si situatia mea, la sufletul meu. Lasa-i pe altii, Dumnezeu ne da aceste incercari fix pentru a ne readuce zambetul pe buze.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Asa e. Cum mi-am recapatat putin mobilitatea, parca zburdam ca o iada!

      Delete
    2. cu greu am invatat sa ma bucur de boala, sa multumesc lui Dumnezeu pentru semnul lui. In primii ani de boala cronica si suferinta non stop realmente m=am infuriat contra LUI, m-am certat cu toti cei morti din familie de aceeasi boala, cum au permis??? Nu m-a ajutat, mai mult rau mi-au facut. Apoi am evoluat si inteles ce lectie minunata de viata este, ca Dumnezeu m-a adus si ca ma simt aleasa, ca am vazut lucruri minunate si triste in spitalele de pneumologie, si uitasem cat de delicata e viata.
      Da, boala se intampina cu rugaciune si post si multumire. Am invatat sa profit de concediu medical si sa inchid concediul sufletului si trupului. Nu e usor, I been there, dar gandeste-te ca incidentele ni se intampla cand ne e mintea prea incarcata de lucruri minore si uitam pe Dumnezeu.

      Delete
  5. Ma bucur ca esti mai bine, cat despre ceilalti, cred ca mai bine sa nu ai asteptari, pentru a nu fi dezamagita. Posibil ca multi dintre noi gandim totusi ca-n proverbul: mai aproape imi e maioul decat camasa... Asa ca, na, neputinta-i omeneasca.

    Si, da, si eu cred ca cea mai buna rugaciune in atfel de momente e o oala cu ciorba aburinda si un tava cu friptura:), adica gestul concret.

    Te pup, te imbratisez, iar daca te muti in Suceava, ai oala cu ciorba asigurata! :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ce dulce esti tu. M-am gandit mult la ce mi-ai zis... cam asa gandesc si eu! Spre nord incolo nu cred ca ma voi muta vreodata, dar poate reusim sa ne cunoastem intr-o zi?

      Delete
  6. Cand ti se mai intampla, direct la medic si declari accident de munca. Angajatorul n-o sa fie incantat pt ca se va face ancheta de la ITM dar macar vei primi concediu medical si vei fi platita 100%. Nu mai menaja pe nimeni pe viitor, mai ales daca nu ai parte de intelegere.

    ReplyDelete
  7. Cand esti bolnav vezi lucrurile in negru, e o regula, toti patim la fel. Fiind accident de munca chiar ar fi trebuit sa ti se dea liber, daca ar fi fost raportat oficial ca accident de munca ar fi fost o intreaga tevatura, macar asta ar fi trebuit sa constientizeze sefii tai. Multa sanatate!

    ReplyDelete