Saturday, September 3, 2016

Re-culegere, acceptare, re-constituire

Mă uit la mine tot mai des cu compasiune şi cu înţelegere.

Ceea ce e o minune.

Să povestesc despre relaţia cu mine fără să intru în detalii ce nu pot fi spuse niciodată public e greu. Dar o să încerc.

A existat de când mă ştiu o doză de ură pentru persoana mea - inside şi outside. O ură viscerală, o silă de a mă privi şi accepta. Eu a trebuit mereu să fiu altfel: fizic, sufleteşte, mental. A trebuit să mă pliez după ceea ce au vrut alţii, sau după ce am crezut eu că vor alţii, sau după ce am crezut eu că mi-ar aduce o stare de bine lăuntric şi o acceptare exterioară. Am jucat multe roluri, dar nu şi rolul meu, rolul Irinei.

Formele pe care le-a luat această detestare au fost multe: cuvinte adresate mie însămi, acceptarea unor situaţii şi persoane care confirmau ceea ce credeam despre mine, acţiuni distructive cu urme mai puţin sau mai mult vizibile asupra mea, un stil de viaţă dezordonat. Pe scurt: o dorinţă de a nu fi, o dorinţă pe care nu am formulat-o niciodată eu, m-am trezit blagoslovită şi cu acest "dar".

Aş putea scrie sute de cuvinte despre cum văd această ură de sine exprimându-se în tinerii din ziua de azi, dar azi mă voi axa doar pe persoana mea.

Treptat şi prin nu ştiu exact ce căi, mă recâştig pe mine mie însămi. Mă re-culeg, adică mă adun bucăţică cu bucăţică de pe unde m-am lăsat fracţionată, mă accept, realizez că sunt unicată, adică ca mine nu mai e şi nu va mai fi nimeni vreodată, trăsăturile mele sunt deja date şi pot fi cel mult îmbunătăţite, dar nu schimbate şi mă re-constitui, adică pun pe zonele de lipsă ceea ce am nevoie.

Eu sunt suficientă aşa cum sunt acum. Eu sunt creaţia lui Dumnezeu, sunt chip-eikon-icoană a Divinităţii. O floare şi când e călcată în picioare sau se ofileşte, ea tot parfumează şi tot are caracteristicile ei de floare.

Îmi privesc cu compasiune, milă şi acceptare: nasul meu mare şi pistruiat, părul meu firav şi rebel de nu stă niciodată într-o formă, coapsele mele de femeie (şi ce bine că arăt a femeie şi nu a altceva), degetele mele de la picioare urâte şi inegale, chiar şi asa, ele sunt ale mele şi va trebui să le iubesc şi preţuiesc, pentru că altele nu-mi vor mai creşte. Bine că nasul meu mare e contrabalansat de ochii mei mari şi verzi, degetele urâte de la picioare sunt contrabalansate de nişte mâini de pianistă, coapsele mele generoase sunt contrabalansate de o talie foarte mică. Important e unde pui accentul şi ce vrei să vezi.

Mă uit în oglindă şi văd un om simpatic, un om cu umor, un om care e frumos în interior, care zâmbeşte mereu, care e apreciat, care e iubit, un om capabil, o luptătoare, o supravieţuitoare, un om care dăruieşte şi vrea să dăruiască, un om care vrea să se vindece şi se străduieşte să o facă, un om care visează şi care are idealuri, un om care încă speră, un om care adună în tainiţa inimii bucurii şi frumuseţe.

Sunt un om şi e suficient.

E important să mă accept aşa cum sunt acum, pentru că într-o zi voi fi mamă şi nu vreau ca pruncii mei să aibă o mamă care se urăşte, care se dispreţuieşte, care se detestă şi care se auto-distruge.

...cu inspiraţie de la malul mării de toamnă,
Irina


14 comments:

  1. Toata lumea are o vaga impresie despre cum ar trebui sa fii, toata lumea e desteapta cand e vorba de alte persoane. Foarte putini sunt capabili sa se priveasca pe sine in lumina adecvata, sa-si recunoasca slabiciunile si neajunsurile si sa le modifice. M-am cam saturat de luuuumeeee...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Cainii latra, caravana trece... Pupici si la multi ani pentru ieri!

      Delete
  2. Aşa este. Totul începe cu asumarea. Se întâmplă ca uneori lucrurile să ne depăşească, viaţa să treacă prin şi peste noi şi să sfâşie. Şi atunci se întâmplă ca unii să rămână risipiţi şi năuci iar alţii, oameni puternici, prin pronia lui Dumnezeu să conştientizeze starea, să discearnă şi să înceapă reconstituirea. Să ia fiecare bucăţică de suflet de unde zace aruncată, să o şteargă de colb şi eventual de lacrimi, să o mângăie şi să o aşeze unde îi e locul. Îţi spun puţin din povestea mea (nici eu nu pot povesti prea mult fără să spun tot :))): am fost o femeie foarte frumoasă. Dar nu am ştiut să apreciez frumuseţea chiar dacă eram conştientă de ea şi chiar dacă alţii îmi spuneau asta mereu. Sau nu am apreciat corect. Mereu mi se părea că nu e suficient. Apoi, au trecut anii. Cu tot ce au adus ei, cu multe bucurii dar şi cu multe necazuri care au lăsat urme. Acum, trec prin ceea ce treci tu: privesc la mine cu milă şi cu înţelegere. Sunt conştientă de toate, am făcut inventarul, ştiu care sunt pierderile şi ce poate fi recuperat. Timpul însă mi-a modificat cu totul sistemul de valori. Dacă fizic încep să îmbătrânesc şi se vede, psihic am un bagaj considerabil de experienţe şi priorităţile au devenit altele. Unele mult mai importante, de care pe vremea tinereţii şi frumuseţii mele nu era încă timpul. Acum este. Şi mă bucur de toate, aşa cum sunt. Pentru că SUNT. Şi e mare lucru! Şi nu mă mai pierd în amănunte de mică importanţă, nu mai risipesc nimic, nu mai pierd nimic pe drum. Dar îmi asum şi preţul pe care îl plătesc: Dumnezeu mi-a arătat că frumuseţea exterioară nu face atât de mult cât credeam. Trece repede şi aduce multe necazuri. Şi tot biet om între oameni rămâi, cu sau fără ea. Altele în schimb sunt esenţiale! E bine să nu treacă şi ele degeaba pe lângă noi. Viaţa e scurtă!

    ReplyDelete
  3. O mica incurajare: stai ca vine momentul cand realizezi ca imbatranesti. Cred ca o sa ti doresti exact soldurile de acum. :))) cu mult drag, Ioana

    ReplyDelete
  4. Eu mulți ani n-am purtat rochii pentru că sunt slabă și am picioarele subțiri. Vara asta m-am îmbrăcat des în rochiță și pe cuvânt de-mi mai pasă ce gândesc oamenii de pe stradă. Am 33 de ani, trece viața pe lângă mine tot încercând să fiu altora pe plac... Te pup! Faină însemnare!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Adelina, cifra de 33 de ani e o cifra puternica, plina si lumina. E varsta cand si eu m-am acceptat si iubit asa cum sunt, cu fuste si cu rochii si culori aprinse:)

      Delete
  5. Cat esti tu de frumoasa asa cu toate:)

    ReplyDelete
  6. Aseara am incercat sa las un comentariu dar s-a pierdut. Acum pare sa mearga...
    Vreau sa-ti spun ca atunci cand esti nemultumita de cum arati, de fizicul tau, vrajmasul iti sopteste nemultumirea asta. Foarte multi iepuri impusca el cu nemultumirea asta. Te rog sa te gandesti despre ce iepuri vorbesc, incepand cu iepurele numit "descurajare". Sunt sigura ca vei identifica multi si asa o sa intelegi de unde apare si de cine e insuflata nemultumirea asta. Sa spovedesti asta, ca sa scapi de ea.
    Celelalte nemultumiri, legate de felul tau de-a fi, le poti valorifica smerindu-te. Ele sa fie doar prilejuri de smerire in fata lui Dumnezeu.
    Cu drag si pretuire, Maria

    ReplyDelete
  7. M-am identificat cu postarea ta, inclusiv cu degetele de la picioare :)) (mai putin cu talia subtire :)) ) re-constituirea e un proces greu si dureros, dar merita fiecare milimetru de reusita. Am ajuns inclusiv in punctul in care ma intreb: dar mie ce imi place sa fac? Ce culoare imi place sa port? Si alte si alte nimicuri sau lucruri mai mari. Dar libertatea de a fi eu, pe care acum doar o intrezaresc, pare sa fie tare faina :)

    ReplyDelete
  8. Ha ha! Nu mă cunoști pe mine! Nas mare și urât! Ochi adânciți in orbite, nimic special la ei. Părul....nu mai zic! Nici cu o tonă de fixativ nu se poate aranja calumea. Coapse si burtă de zici că-s gravidă mereu, talie ioc, sâni ciu-ciu! Să continui?
    Dar așa cum sunt, sunt iubită de soț și trei îngerași, necondiționat. Zilnic mi se spune că sunt cea mai frumoasă mămică. Și de ce n-aș fi? Pentru ei sunt!
    Trebuie să ne acceptăm așa cum suntem, pentru că suntem creația lui Dumnezeu!
    Pupici!

    ReplyDelete
  9. Abia cand am invatat sa ma iubesc pe mine, am inteles cat de simpla e iubirea de oferit si acceptat. Inca mai invat ;)

    ReplyDelete
  10. si o remarca personala: acel jurnal al recunostintei (eu il fac seara, inainte de culcare) ma ajuta enorm sa ma focusez pe lucrurile frumoase:
    - pe rochia vesela ce imi aduce un suras si nu pe picioarele strambe
    - pe tenul adolescentin si nu pe cele 2 cosuri enervante
    - pe mancarea gustoasa si nu pe vasele ce nu le-am spalat :D
    etc :)
    De aceea te sustin in a mentine acel jurnal al recunostintei.

    ReplyDelete