Monday, October 10, 2016

Disclaimer 2

Începusem la un moment dat să scriu o postare despre cele două tipuri de blog-uri avute de la începutul istoriei mele în ale blogăritului şi până în prezent. Postarea aceea a rămas în draft, ca multe alte postări. Unele dintre ele ies din draft într-o postare ca cea publicată duminică şi stau şi mă gândesc dacă unele chestii nu e bine să le laşi în draft, fie el  un draft online sau offline.

Dar să revin la ideea iniţială. Scriam în acel draft cum primul meu blog avea ca temă căutările mele în ale credinţei şi iubirii. Multe articole, citate etc. pe tema asta. Putea fi consultat până de curând ca exemplificare la ceea ce zic, dar l-am salvat în calculator, apoi l-am şters din online. Acest al doilea blog al meu, Blogul de la mare, s-a născut cu o altă temă, cu tema de a da formă visurilor mele pe care doar îndrăznisem să le gândesc şi atât şi de a învăţa ce să fac ca să le pun in practică. Asta mai ales pentru că-mi dădusem seama că la mine totul se reducea la lipsa de determinare, curaj, încredere în sine, gestionare a timpului. Am tot cercetat, scris, testat, căutat, aplicat, gândit şi lucrurile s-au pus în mişcare.

În paralel cu tot ceea ce am scris şi publicat aici s-a conturat şi categoria Cutia cu cuvinte, pe care am modificat-o apoi în Insights, ceea ce însemna fix ce înseamnă insight - înţelegere mai profundă a unui lucru. Pentru că "laboratorul" meu de lucru nu e doar unul psihologic, ci teocentric, cu Dumnezeu în mijloc, mi-a fost imposibil să nu scriu despre El, despre procesul prin care trec, despre lecturile mele mai mari sau mai mici. Deşi, mai ales acum pe ultimul an, nu am vrut de nici o culoare ca blogul meu să devină unul duhovnicesc. Nu acesta e scopul lui, indiferent de viaţa mea de zi cu zi.

De fiecare dată când m-am abătut de la această înţelegere avută cu mine, ceva s-a întâmplat. Fie interior, fie exterior. Duhovnicia e ceva de taină. Însă duhovnicia e un cuvânt mare şi mi-e frică şi să-l propunţ. Sunt departe de Sfinţii Părinţi, deşi aproape 10 ani de zile lecturile mele aici s-au învârtit. Simpla lectură nu te face teolog, ci doar rugăciunea. Şi dacă începi să vorbeşti de rugăciune, deja te-ai semeţit şi ai căzut în mândrie. Evit să discut lucrurile acestea cu cineva şi în viaţa reală, evit să le şi scriu.

Când le scriu, iese ce a ieşit în comentariile de la postarea aceasta. Am reuşit să jignesc pe cineva care a avut multă delicateţe în abordarea cu mine mereu, iar nu am vrut nici o secundă să se ajungă unde s-a ajuns. Scriind pe grabă ceva în mediul acesta steril care este textul scris în online, cuvintele mele au rănit o persoană... Ce pot să adaug aici? Nimic.

Nu încerc să mă scuz. E adevărat, sunt mândră şi orgolioasă şi-mi asum orice s-ar fi putut interpreta din rândurile mele, fie ele din textul postării, fie ele din comentariile mele. 

Îmi cer încă o dată iertare Mariei, mai public decât în comentarii, iartă-mă că te-am rănit fără să caut acest lucru.

Şi îmi iau şi un angajament, tot public: dacă voi mai scrie vreodată fie şi un rând într-un text de al meu care să conţină cuvântul Dumnezeu sau legătura mea cu El, voi dezactiva secţiunea de comentarii. Nu ca să iau cuiva dreptul de a îşi expune o părere care nu coincide cu a mea, ci de a evita discuţiile care ar da blogului meu o pretenţie de blog duhovnicesc/ortodox.

Irina

P.S. Va apărea aici pe blog şi continuarea postării de duminică, adică partea a doua...