Monday, December 12, 2016

12.12

Au trecut câteva zile de la această postare. Nu pot să zic că lucrurile s-au ameliorat, ba din contra, parcă o forma de paralizie interioară a pus (pusese?) cu totul stăpânire pe mine. Însă blocajele astea sunt bune şi ele pentru că te obligă să priveşti fix în faţă lucrurile pe care le tot ascunzi de colo-colo. (Până intru eu în subiect vreau să zic că mi-au plăcut comentariile voastre şi m-au încurajat, a fost un feed-back opus faţă de de credeam eu că ar merita acele rânduri).

Faza e că dintr-o dată mi-a apărut foarte limpede următoarele:

că sunt infiorător de critică cu mine şi
că am nevoie să am grijă de mine din acest moment într-un mod deosebit.

Critică cu mine sunt pentru că de la 1800 toamna când îmi pot eu aminti de existenţa mea am fost înconjurată de persoane care au fost criticate şi au criticat şi m-au criticat. Nu e cazul să intru în detalii, dar e suficient să fac o vizită la bunica mea, singura care mai trăieşte, să văd o rădăcină a "necesităţii" mele de a mă critica. "Să nu cumva să mergi pe afară după ce se lasă întunericul", "să nu dai centrala la maxim", "să nu dormi cu fereastra deschisă", "nu mai sta cu gâtul dezgolit". Oricât ar vrea o persoană binevoitoare să vadă în aceste vorbe o grijă a cuiva faţă de altcineva, eu vă zic că e doar o critică bine disimulată, o critică faţă de cineva care deşi a trecut de 30 de ani e tot incapabilă de a-şi purta de grijă (în viziunea ei) şi o nevoie de control care mai are doar slabe pâlpâiri, zvâcniri... o nevoie bolnavă de control.

Deci cum factorii aceştia de critică au dispărut din viaţa mea treptat, ei au lăsat o instanţă în mine care îmi vorbeşte mereu: eşti proastă, ce-i mizeria asta (când creez ceva), nu faci nimic bine, mda, ai făcut şi tu curat, dar uite aici ce mizerie e, eşti leneşă, eşti incapabilă, nu ştii, n-ai, nu poţi, nu faci nimic bun, nu eşti în stare, tu? ha, ha.

O astfel de moştenire se iartă greu. 

Ce e limpede e că această critică permanentă faţă de mine mă înăspreşte şi în relaţie cu mine şi în relaţie cu alţii. Mi-au trebuit 30 de ani ca să pot depăşi ura şi sila faţă de cuvinte bune şi calde. Să zic cuiva apropiat că-l iubesc şi să o simt în inima mea. M-am simţit mereu ridicolă fiind caldă şi bună, am simţit-o ca pe o slăbiciune, ca şi cum aşteptam să sară cineva de după un colţ şi să zică: eşti penibilă!

Dar lucrurile acestea au trecut (adică nu prea mai sunt oameni care să mă critice din exterior, iar dacă mai sunt, nu există pentru mine :), în secunda de faţă am rămas eu cu toate conştientizările astea, cu toate neputinţele astea, cu toate luptele astea. Nu-mi doresc decât să nu mai fiu şi să nu mai fie aşa. E ca şi cum aş vrea să rup o carapace veche de pe mine şi să las cea nouă să iasă la suprafaţă. E greu. E greu pentru că acest fel de a fi mă face respingătoare pentru ceea ce-mi doresc eu pentru viitor, să am şi eu o familie, să iubesc şi accept un număr de persoane în viaţa mea, să nu-i resping şi, cel mai important, să nu-i critic, să nu le caut nod în papură pentru orice, să devin o scorpie cu chip uman. E imperios necesar să devin blândă, pentru sănătatea mea mentală în primul rând.

Apoi e important să am grijă de mine, să mă iubesc. Pentru că lipsa de respect şi iubire faţă de sine duce la lipsa de iubire şi respect faţă de alţii. De obicei cei care umilesc, excepţie cazurile de o crasă proastă creştere, o fac doar ca un răspuns al umilirii de sine. (Da, la fel e şi la cei care critică, fie se critică deja pe ei şi o fac şi cu alţii, fie au fost criticaţi în copilărie şi aşa "au prins", sau o a treia instanţă pe care am observat-o într-o relaţie cu cineva "apropiat", uneori eviţi să te critici pe tine - când poate chiar e cazul- şi proiectezi pe altul ceea ce eviţi să-ţi reproşezi ţie :)

Din această cauză am să mă pun pe mine pe locul 1. Am să las baltă toate luptele de Don Quijote de a salva omenirea, de a fi prinsă în lupte inexistente, de a dori salvarea omenirii, a României, a celor cărora nu-s în responsabilitatea mea. Momentan responsabilitatea mea sunt eu, sunt numero uno pentru mine.

Deci ce voi face în anul 2017 e să devin o variantă care va privi mai mult spre sine. Dar nu spre o analiză critică de care care mi s-a acrit ca de mere pădureţe, ci de a afla ce vreau, ce-mi place, ce îmi doresc de la viaţă, ce pot face, de a fi blândă cu mine. De a ieşi din mine, de a face lucrurile pe care le-am amândat din "lipsă de timp", sau pur şi simplu dintr-o frică bine disimulată.

Viaţa asta e scurtă, iar eu încă aştept vremurile alea "potrivite" spre a face una şi alta.

Vremurile potrivite sunt acum, în secunda asta.

Doamne, ajuta!


10 comments:

  1. Asa te vreau! :) Stii cand mai constientizezi tare-tare ca tre. sa schimbi una-alta la tine? Cand ai copii! Sa vezi atunci cum se topesc toate carapacele! :D

    ReplyDelete
    Replies
    1. ^_^ Imbratisari, om fain!

      Da, asa am inteles si eu de la prietenii si cunoscutii cu copii... adevarul e ca ei te pun fix fata in fata cu toate neputintele tale si e alegerea ta daca le depasesti sau ramai "fixat" in tot ce nu e benefic la tine. O randui Domnul si acest moment pentru mine, chiar imi doresc copii, fetite, multe fetite :D

      Delete
  2. Capul sus, privirea înainte și mintea la Dumnezeu! :)

    ReplyDelete
  3. Mereu dar mereu sa fii buna cu tine, ingaduitoare cu tine, sa ai rabdare cu tine:). Sa fii de partea ta:)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Asa mi-am propus, asa voi face, Ancuta draga!

      Delete
  4. Eu nu pot decât să-ţi trimit un gând bun şi cald, o îmbrăţişare şi să-ţi spun că nu e nimic în neregulă cu tine. Nu suntem perfecţi, mereu e loc de mai bine! Însă e minunat să te poţi cunoaşte cu bune şi mai puţin bune, să poţi spori şi să vrei să schimbi ce nu-ţi place iar ce nu poţi schimba să poţi accepta ca pe o neputinţă. Şi să nu renunţi! Toată viaţa este pentru învăţat şi trăit. Cu atât ne alegem din călătoria asta, cu ceea ce învăţăm şi cu ceea ce trăim. Mie îmi place de tine aşa cum eşti. Eşti mai puternică decât crezi şi e minunat că eşti atentă la şi cu tine.

    ReplyDelete
  5. Eeee acum parca esti alta :) hai sa_ti arat un om fain. :) http://hrana-vie.blogspot.com.es/2015/06/cum-poti-fi-tanar-la-orice-varsta.html. din povestea vietii lui Wilheim, am urmarit evolutia si mi s-a parut fantastic :)
    O zi minunata Irina!

    ReplyDelete
    Replies
    1. wow, ce faaaaain! Multumesc, corina!

      Delete
  6. Bravo! Dumnezeu sa iti ajute sa regăsești drumul spre tine!

    ReplyDelete