Friday, January 6, 2017

To be or not to be... positive?


Recent vorbeam cu o persoană foarte apropiată mie şi i-am zis că nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, râdeam şi-i ziceam că probabil mi s-a schimbat ascendentul zodiacal, că altfel nu-mi explic schimbarea asta de perspectivă interioară pe care o trăiesc.

Să ne înţelegem, eu-s un om, sau eram un om, cu o privire foarte aspră pe viaţă. Eu aşa am fost crescută, cu priviri din acelea de te îngheţau în scaun, fără blândeţe, fără cuvinte de mângâiere, ce să mai vorbesc de mângâiere afectuoasă la modul fizic. Nu-mi amintesc să mă fi strâns cineva în braţe cu drag, decât rar. Da, nu-mi amintesc nici măcar părinţii în ipostaza asta.

Aşadar, tot ce ar fi însemnat pentru mine intimitate, afectivitate, căldură era ceva ce trebuia respins şi ridiculizat cu putere. Apoi nu exista element interior sau exterior mie care să nu fie trecut printr-un test al unei crude critici. Nu o dată mi s-a spus Crăiasa Zăpezii, Ariciul etc.

Nu pot să zic că lucrurile s-au schimbat, ele încă sunt în proces de transformare.

Însă ce e foarte vizibil în mine e o schimbare de perspectivă asupra vieţii şi a zilelor ce o compun. O bucurie lăuntrică ce explodează din minut în minut. Fiecare zi mi se pare preţioasă şi minunată cu toate ale ei şi un regret dureros mă încearcă dacă simt că am irosit pe nimic timpul. Vreau să experimentez, să fac, să testez, să încerc, să cunosc. Au început să-mi placă culorile foarte vii (mi-am pus în dormitor o draperie cu roşu, roz şi orange), lucrurile foarte feminine şi drăgălaşe, nu mă mai atrage nimic ce era tăios în exteriorul meu. Îmi plac şi caut lucrurile care dau valoare existenţei mele, indiferent ce ar însemna asta... de la o haină care mă avantajează şi până la oameni care mă inspiră.

Nu mă amăgesc, lucrurile exterioare sunt împletite cu greu şi provocări... am rude bolnave internate în spital, bunica mea, faţă de care simt o responsabilitate pe care nu mi-o înţeleg, e într-o situaţie critică, mi-a venit factura la curent cât salariul meu :), am momente când mă apucă iar frica, anxietatea, majoritatea dimineţilor îmi sunt morocănoase şi uneori parcă o voce îndepărtată îmi spune: hai, că te prefaci bine cu "noua" ta viaţă... să vedem cât te ţine.

Dar ştiu că toate acestea sunt...minciuni, nu-s bucăţi din mine, sunt nişte realităţi străine mie. Ce contează e ce pun în fiecare zi înaintea mea: frumosul sau urâtul, răul sau binele, speranţa sau disperarea, optimisul sau negativismul? Cu ce-mi hrănesc eu mintea acum, în secunda asta, va fi realitatea mea de peste câteva ore, zile, săptămâni, ani. Lecturile mele din ultimii ani, fie ale unor sfinţi sau oameni de ştiinţă mi-au subliniat puternic acest lucru: mintea trebuie populată cu gânduri bune, de pace, de nădejde, de speranţă.

Lucrurile se leagă între ele mai mult decât vrem noi să credem. Din acest motiv aleg conştient schimbarea în viaţa mea pe toate planurile: sufleteşte, trupeşte, mental, în interiorul şi exteriorul meu, în casa mea, la locul meu de muncă, în ceea ce fac, cred şi gândesc, în prieteniile mele şi, în definitiv, în societate. (Recomand articolul acesta de pe blogul Inspirational Mama, care tot despre gândurile negative este.)

Închei această postare cu o mică poveste, un exemplu dacă vreţi.

Eram la oficiul poştal de care aparţin. Coadă, nervi, colete. Doamna de la ghişeu foarte nervoasă cu coletul cuiva care avea nu ştiu ce pretenţii faţă de el. Eu nu aveam aviz, ştiam doar numărul de prezentare al coletului. Instinctiv mi-a venit în minte: dacă mă zburătăceşte şi pe mine? Pfoa, nu ştie cu cine se pune, o să mătur cu ea pe jos dacă îndrăzneşte. Ajung la ghişeu. Nu las gândurile instinctive să lucreze, ci apelez la raţiune:

-Bună ziua, am primit un telefon că am două colete cu numărul ..., nu a mai venit doamna factoriţă până la noi, că stăm în buza lacului.

Mi se dă să completez buletinele alea de expediţie, pe care de obicei le completează ei cu datele din buletin şi îmi aduce coletele.

-Vă mulţumesc frumos şi o zi bună vă doresc!

În acest interval, doamna de la ghişeu nu a schiţat nimic, doar la final s-a uitat fix în ochii mei şi mi-a zâmbit. Un zâmbet trist, încărcat de multe... şi mi-am dat seama că au un serviciu greu acolo, că intră în contact cu nervii multora şi ce aş fi câştigat dacă mă enervam şi eu, dacă mi-aş fi ascultat gândurile care au venit instinctiv? 

Deci... o atitudine bună, optimistă şi caldă nu va face rău niciodată, cel mult îl va dezarma pe cel din faţa ta.

Gânduri bune tuturor!

Irina

10 comments:

  1. M-a bucurat articolul tau! Multa putere de a alege binele zi de zi! :)

    ReplyDelete
  2. Lucrurile sunt mai simple decat par, dar de, noi, oamenii mari, le complicam. Faci o treaba foarte buna, continua!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Asa e, Crengu! Ne place sa ne complicam viata, mama, mama... Te pup!

      Delete
  3. si eu am crescut intr-un mediu sever.Atata au putut parintii si bunicii mei, au facut ce au stiut si au crezut ca e mai bine pentru mine,folosind cunostintele si educatia pe care le-au primit si ei la randul lor.Incerc sa ma dezvolt ca om si ca parinte- din fericire azi exista foarte multe carti, informatii si oameni care sa ne ajute sa traim constient.Multumesc ca ai recomandat blogul meu, ma bucur ca il gasesti folositor!pupici!

    ReplyDelete
    Replies
    1. In trecut, datorita greutatilor, oamenii erau mai reci... Acum tine de noi sa ne punem pe un drum, avem atatea resurse, cum spui si tu...

      Te pup si eu!

      Delete
  4. sa fim pozitivi e o alegere. Si nu doar pt altii ci in primul rand pt noi. Mintea e limitata, daca ne-o umplem de ganduri triste, unde mai e loc de pozitivism? ca mai vin ganduri razlete, ok, dar hai sa punem prioritate pe cele frumoase :)

    ReplyDelete