Saturday, March 11, 2017

8,11 şi început de martie.

8 martie, 11 martie, începutul lunii martie, martie an de an. E o lună în care amintirile vin cascadă, iar eu somatizez. Anul trecut mă durea burta foarte rău, fără o cauză, anul acesta am iar neplăceri suspecte în fix ceea ce mă face pe mine de sex feminin. E perioada în care sunt hiper-sensibilă, mă cert cu toate lumea, m-aş certa cu toată lumea, aş vrea lumea să fie blândă acum cu mine şi nu e. Şi nici n-are cine. Şi nici nu are de ce.

Aseară stăteam pe marginea patului şi rememoram. Pete de sânge, bălţi de sânge coagulat, ea sub un teanc de pături, nici vie, nici moartă, doar ne-prezentă. Mă spăl pe mâini cu spirt, dau cu Vanish peste petele de sânge de pe covor, în casă întuneric, mamaia îmi vorbeşte cum că nu se va mai face bine, doar cu un transplant... N-am înţeles aseară de ce, ziceam că a trecut şi 8 martie şi gata, să mă lase. Dar de fapt pe 10 spre 11 ea s-a dus.

Am 12 ani, nu trebuie să văd şi să aud scenele astea.

Ea nu vrea să se ducă la spital, probabil vrea să moară în casă.

Am 32 de ani şi mă întreb ce a fost cu ea în ziua aia. Ce o fi simţit, aproape moartă fiind, să trebuiască să strângă şi să spele prăpădul care se dezlănţuise din ea? Eu fac atac de panică dacă mă ia cu stare de vomă, dar ea să-şi fi văzut măruntaiele întinse în casă şi perspectiva ca noi, copii ei, să vedem desfăsurarea acelor scene de coşmar? Ce o fi fost cu tine, mamă?

Mie mi-e rău, mi-e gol, mi-e nimic, mi-e ne-suficient, mi-e neajuns. Doare singurătatea asta, doare golul ăsta anesteziat, doar încercarea mea de a-l îndopa cu mâncare, doar feminintatea mea, doare să fiu eu, doare să fii neînţeles. Doare.

Şi remeorez aceleaşi scene, frânturi dintr-o poveste mai amplă, de ce oi fi memorat doar aceste bucăţele?

Cum ne-am trezit din somn şi eu şi Dani în zbiarete lugubre, cu lumina aprinsă brusc, ca să desluşesc printre urlete că s-a dus, că a murit.

"Ce îneamnă a murit, Irina?

Înseamnă că nu mai vine acasă."

Discuţie între doi copii, 12 şi 9 ani.

Din secunda aia noi am fost ai nimănui. El, Dani, s-a dus şi el 3 ani mai târziu, ca apoi să rămân complet a nimănui. Rudele aveau familiile lor, mamaia avea vehea şi de dinaintea obsesie pentru cealaltă fată a ei şi a nepotului ei, tata pe mare, sau cu neînţelegerile lui pe care a refuzat cu obstinaţie să şi le rezolve, împovărându-mi şi mai mult viaţa, care a trebuit mereu s-o rezolv prin răni, psihiatrii, psihologi, drame, relaţii eşuate etc.

Apoi cum a intrat în casă. O fi fost 12, sau tot 11 martie? Cum a intrat în casă, nu în pijamale cum a plecat, ci îmbrăcată. Între 5 scânduri.

Mama mea.

Mama mea moartă.

Mama nu mai e.

Mama nu mai e.

Mama nu mai e.

Mama nu mai e.

Mama nu mai e.

În secunda asta urăsc şi doare tot.