Monday, July 3, 2017

De ce eu?

Când şi când, mai rar (acum) sau mai des (pe vremuri) mai apare în capul meu întrebarea "de ce eu?". Fiecare om are crucea lui formată din anumite greutăţi, piedici interioare, frustrări, suferinţe.

La mine cele pe care le-am mai povestit aici ca fiind suferinţele mele trecute sunt o parte, o parte care poate fi expusă. Apoi sunt multe altele care nu pot fi spuse decât în gând.

Când şi când mă mai întreb "de ce eu?". Mi se pare că fiecare om are un nivel până la care poate accepta lucrurile rele din viaţa lui. Sau măcar dezvoltă un mecanism de supravieţuire cu ele sau cu amintirea lor, cum am făcut eu cu cele două decese la care am fost martoră în copilărie - a mamei şi a fratelui meu. Dar sunt atâtea care au rămas în urma lor, sau poate nici măcar ca urmare a acestor evenimente cu care mi-e greu să tăriesc, încât nu ştiu ce să mă mai fac.

Eu când mă întreb "de ce eu?", nu mă întreb despre ce a fost, ci ce s-a întâmplat de am ajuns acest om şi de ce trebuie să îndur atâtea? De ce trebuie să fiu acest om care înainte de a păşi în afara casei se îndoieşte de 20 de ori de cum arată, de cum s-a îmbrăcat, de ce va zice, de cum va fi percepută. Acest om căruia îi vine foarte greu să facă lucruri pe care alţii par a le face cu o naturaleţe desăvârşită. Un om căruia nu i se pare corect să treacă prin atâtea rahaturi şi tot el să rămână prins de ambele picioare cu cutii goale care răsună la fiecare pas pe care îl face.

Ştiu că anxietatea asta pe care o am nu e a mea.

Eu am fost un copil care îşi dorea să facă multe, dar a fost educat că nu e bine, că te îmbolnăveşti, că după râs vine plâns, că există pericol la orice pas. Eu am fost un copil care alerga ca nebunul în faţa scării, care vara avea ambele coate şi ambii genunchi plini de semne de bună purtare. Jucam ascunselea cu vecinii, ţară, ţară vrem ostaşi... Viaţa palpita în mine!

Eu nu am fost născută să fiu anxioasă şi fricoasă şi să mă îndoiesc de un miliard de ori înainte de a face un pas.

Frica mea de întuneric din copilărie nu era de fapt frica mea. Era frica altcuiva care dormea cu o lumină aprinsă pe hol. Obişnuită atât de mult cu acea lumină, nu puteam merge în tabere fără să fiu terifiată la ideea că voi dormi în întuneric beznă. Că voi trece cu trenul prin tuneluri neiluminate şi mă voi sufoca de frică. Că voi merge iar la ţară la verişoarele mele şi acolo e întuneric, întuneric noaptea...

Anxietatea nu e a mea, e un dar primit. Faptul că am picat examenul de conducere de 4 ori, nu a fost frica mea, a fost o frică primită în dar. Frica celei care a luat într-un final carnetul de şofer, dar care era atât de neîncrezătoare în ea însăşi încât nu a condus decât cu cineva în dreapta, iar o dată, ultima dată când a mai şi condus, i-a murit maşina în interescţie, a coborât din ea şi a lăsat-o acolo.

Neîncrederea asta în mine, faptul că fac un pas înainte şi apoi cedez, renunţ, nu-s ale mele, nu le revendic, nu vreau să mi le atribui, nu vreau să zic că ele mă caracterizează.

Ar fi enorm de multe de zis, multe lucruri aiurea, dar mă opresc aici. Ştiu că şi cele ce mi le-au pasat nu au făcut decât să ducă şi ele mai departe ceea ce au primit. Oricât de injust, incorect, nedrept, crud, handicapator de viaţă ar fi, asta e crucea mea.

Doamne, miluieşte!

P.S. În secunda asta nu-s deznădăjduită, ştiu că ceea ce trăiesc acum sunt pârghiile prin care voi ţine legătura cu Dumnezeu şi tot El, cel ce a biruit moartea, mă va ajuta şi pe mine să biruiesc.

Icoana Învierii - Anastasis e preferata mea şi prezintă lucrarea pe care o face Hristos cu noi.





Sursă imagini aici.

11 comments:

  1. Te inteleg perfect. Trairile mele sunt similare. O prietena de-a mea, pe care o credeam optimista convinsa, mi-a zis ca tuturor le e greu, dar unii stiu sa ascunda asta mai bine ca altii. Eu cred ca e bine sa faci pace cu tine insati. Frica are si niste beneficii, te tine in garda, te responsabilizeaza, te determina sa te pregatesti. Obositor e sa traiesti cu neincrederea in fortele proprii, dar asta e!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ma bucur că ma întelegi, măcar un pic. Ştiu că fiecare duce o luptă, fiecare are "crucea" lui cum scriam şi mai sus. Crede-mă că oamenilor le e greu să creadă când le mai destăinui câte ceva că m-aş confrunta cu aşa ceva, din afara par de fier şi super ok... Şi mai e o categorie de oameni care nu pot înţelege prin ceea ce treci, li se pare SF... Faţă de aceştia e bine să lăsăm impresia că ne e bine :).

      Delete
  2. Viata mea ar fi fost ma frumoasa daca frica nu ar fi fost coplesitoare, daca previziunile mele n-ar fi fost atat de sumbre, dar asta e firea mea, asa m-am format printre oamenii langa care mi-a fost dat sa traiesc, in circumstantele harazite. Cand vad insa atata inconstienta si nepasare in jur, innebunesc! Prefer sa-mi traiesc stresul la modul constient.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Şi mie mi-a fost de folos să fiu aşa în special la job, sau când e de rezolvat ceva. Faptul că-mi bat capul mai mult decât ar trebui, face să iasă bine una sau alta. Iar legat de ce ai zis tu că ne formăm aşa de la oamenii printre care am crescut sau am trăit, eu încerc să le gasesc circumstanţe atenuante pentru că au trecut prin perioade foarte grele, fie de război (bunicii), fie de sărăcie şi alte piedici de ordin social (părinţii). Noi trăim acum vremuri tare bune, confortul de trai e mult mai ridicat, avem acces la atâtea servicii... Zic că e bine, important e ce facem noi cu uneltele pe care le avem acum...

      Delete
  3. This comment has been removed by the author.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Tare regret că ai şters ce ai scris...dar poate scrii din nou :).

      Delete
    2. A doua zi dupa ce am scris am realizat ca nu cred ca te-am inteles. In comentariu scrisesem si cateva lucruri mai personale (poate pentru altii nu, dar eu resimt mai mult orice dezvaluire pe care o fac pentru ca sunt introvertita) si cum nu mai credeam ca te ajuta in vreun fel, am sters comentariul.

      Delete
  4. Am avut de cand ma stiu un scaun plin de haine. Niciodata n-am inteles cand se adunau hainele pe el, mai ales ca nu-mi place dezordinea. Il goleam periodic si iar ma pomeneam cu el plin de haine. Fiu-meu la fel ca mine. Sigur ca-mi "strigam" disperarea asta, pana intr-o zi cand fiu-meu mi-a spus ca un scaun plin de haine exista in orice casa, el a vazut la toti amicii si amicele lui cate un scaun cu haine.
    Cam asa si cu cele ce le spui tu. Frica, anxietate, neincredere in sine si tot. Toti le avem. Difera doar modul in care le manifestam. Pe toti ne chinuiesc, ne fac sa ne intrebam "de ce eu', chiar daca unii par foarte degajati si increzatori si curajosi. In multe momente si noi - si tu - parem degajate si increzatoare, cineva dinafara n-ar banui ce este in noi. Ce-au spus fetele mai sus este foarte corect. De asta iti spuneam eu sa te uiti si la partile tale care iti plac, fiindca sigur sunt dar tu esti focusata pe cele care iti produc suferinta. Cam asa facem toti. Dar eu am inteles ca ne irosim viata astfel, adica suferim degeaba, in loc sa ne simtim bine cu ce si cat avem placut si bun. Cat despre cauza acestor neputinte, cred ca e mandria. Stiu ca pare aiurea, dar daca mergi pana la capat cu analiza vei gasi mandrie. De care absolut toti suferim. Cand incepem sa ne smerim, aceste chinuri si poveri se diminueaza si tind sa dispara. Sigur ca nu te poti smeri fara Dumnezeu. Tot din smerenie apare si iubirea. Altfel, fiecare are un drum in viata si un destin, clar, dar nu e nimic batut in cuie, e..."negociabil"! Deci curaj! Proasta dispozitie izvorata din nemultumiri legate de persoana noastra ne face neplacuti, nesuferiti pt cei din jur, care nu ne banuiesc problemele. Desi le au si ei! Si in loc sa le aratam lumina din noi, care ESTE, le aratam intunericul asta, care de fapt NU ne caracterizeaza. Tare as vrea sa prinzi curaj si sa te vezi asa cum esti, o minune facuta de Dumnezeu!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mulţumesc frumos, Maria! Aşa e... Din cauza asta de mâine reiau jurnalul de mulţumire, am pregătit deja postarea. Dpdv duhovnicesc e adevărat iar. Adică faptul că rădăcina tuturor relelor e mândria, iar soluţia smerenia, ca Dumnezeu să îţi poată da apoi TOTUL. Şi tot teoretic ştiu şi ce e de făcut, practic încă nu fac pe cât ar trebui (poate). Oricum, mă încred în Dumnezeu pentru tot, chiar dacă aşa, mai şontâc... Îmbrăţişare!

      Delete
  5. Iti spun eu cum m-am vindecat de "De ce eu"-urile mele (desi, si acum mai am momente in care gandesc sintagma).Eu sunt o persoana foarte sensibila, orice faptura in suferinta ma sfasie pe dinauntru, orice dezastru natural ma deprima, orice om as spune rau, dar sa zicem, inconstient, ma intristeaza.La cate se intampla in ziua de azi ai spune ca traiesc intr-o depresie continua. Incet am inceput sa gandesc din alta perspectiva, si anume, daca as fi trait in perioada razboaielor (ma refer la primul si al doilea), sau daca as fi trait in perioada de dupa razboi(mare foamete mai era)?.Daca as fi trait in Africa saraca si arida?daca as fi trait printr-un sat de langa Cernobal in '86?sunt atatia de daca daca daca.Nu vreau sa fiu rautacioasa si nici sa minimalizez suferinta si fricile tale, dar daca (din nou) am multumi mai des pentru ceea ce suntem si avem ne-ar fi mult mai bine , psihic mai ales.Sa multumesc ca pot sa respir singura, ca am toate membrele, ca aud, ca vad, ca simt, ca sunt libera:)sunt lucrurile simple cele esentiale, care conteaza cu adevarat.Si atunci cand "de ce eu?"-ul imi acapareaza mintea, imi spun asa : Sunt bine.Sunt bine asa.Am tot ce-mi trebuie.Si intotdeauna exista mai rau decat ceea ce mi se intampla. Caci atat timp cat va exista raul pe pamant, va exista si posibilitatea de a alege.Cand va fi doar Bine, va fi Binele absolut.Alege sa nu te impiedici de frici, ganduri , suferinte,anxietati.Ia ce-i folositor din ele si mergi mai departe.Nu te ancora in ele.De tine depinde sa nu te mai indoiesti de 20 de ori de cum arati atunci cand iesi din casa orice ti-as scrie/spune eu:)
    Anxietatea.N-am scapat nici de ea.Dar incerc sa ma feresc de ea crezand ca va fi mai bine.Cred.Am credinta.Cand credinta mea scade, hop si anxietatea. E ca ceea ce zicea Einstein, ca intunericul e absenta luminii, si invers.
    Asadar, ai incredere draga mea, in tine si in Dumnezeu.>:D<

    ReplyDelete
    Replies
    1. Buna, Catalina!

      Cand apuc sa mai scriu cate un articol cum e cel de mai sus, cred ca las impresia ca asa e mereu la mine, sau poate si mai rau decat se intrezareste din text. Cred ca cei care ma stiu in realitate nu ar putea suprapune cele doua Irine, cea care scrie aici si cine sunt eu in viata de zi cu zi. Nu privesc atat de dramatic totul, desi am avut si perioade din astea. Eu inca ma vad ca un om echilibrat care discerne ca unele lucruri sunt exagerate si nu e cazul sa raman cu gandul la ele prea mult. Ma apuca insa cand trebuie sa fac ceva nou, sau sunt expusa la lucruri noi, ma mai apuca cum a fost acum cand s-a organizat plecarea in Creta si TOATA lumea m-a intrebat 1.daca vin si eu si 2.da de ce nu vin si eu. E foarte greu de dus motivul pentru care eu nu voi merge acolo, ceva mai plauzibil, gen nu am banii necesari, sau chef sa merg cu voi ar fi fost mai usor de dus si de acceptat.

      Stiu ca am si sunt cu mult peste ceea ce cred eu, teoretic nu ar trebui sa ma plang de nimic... si in acest sens vreau sa reiau jurnalul de multumire, ca prea pare ca ma uit doar in umbra si nu in lumina soarelui...

      Te pup si multumesc de gandurile tale!

      Delete