Sunday, August 20, 2017

Priceperi din ultima vreme

Priceperi din ultima vreme:

  • furia, ca şi frica, sunt o formă de energie în tine, o putere care se cere cheltuită în vreun fel. Am înţeles asta târziu şi mi-am dat seama că există şi alte forme decât de a o propaga prin: vorbit cu o a treia persoană despre ceea ce simţi atunci, sau vorbind despre cel ce ţi-a cauzat starea, sau tocând la gânduri despre situaţia care ţi-a provocat frica sau furia, sau ripostând jignind, rănind pe cel ce te-a enervat, sau, mai rău, rănind, jignind pe cineva nevinovat doar ca să "te descarci". Importantă e acţiunea, activitatea, un ceva care să devină un canal de ieşire "safe" a ceea ce trăieşti atunci.
  • că e nevoie de constanţă în tehnicile astea de canalizare a furiei în ceva mai util. Nu e suficient să faci ceva doar o dată. Dovadă a stat faptul că, deşi trecusem cu brio de nişte situaţii foarte urâte îndreptate spre mine, am răbufnit câteva zile mai târziu pe o chichiţă, tulburând oameni care nu îmi greşiseră cu nimic.
  • zahărul, făina, alcoolul şi carnea îmi fac rău. Punct. Îmi plac pe moment, apoi mă simt letargică, grea, apatică, lipsită de chef şi voiciune, somnolentă, înceată la minte, descurajată.
  • trebuie să fac două lucruri importante: să fiu organizată în cele mai mici detalii şi să evit cu orice preţ inactivitatea, statul degeaba. Să-mi umplu timpul cu cât mai multe, ca doar somnul să rămână pentru odihnă.
  • vara asta caniculară a fost tare grea pentru mine. Mereu e, dar acum parcă m-am simţit efectiv pusă la pământ de ea... (nu am fost decât o dată la plajă, aproape de apus şi am stat îmbrăcată pe cearceaf.)
  • mi-am dat seama că cele mai mari păcate sunt gândurile de judecată şi gândurile de răutate...
  • că am nevoie de ritualuri ca să-mi fie bine.

Wednesday, August 9, 2017

Antreprenoriatul la feminin 2

Din cartea "In the company of women" - Tanya Aguiriga - Designer/Creator de mobilă

Continuarea postării de aici.

Ce înseamnă succesul pentru tine?

Succesul înseamnă să pot continua să fac ceea ce iubesc. Înseamnă să fac o muncă care promovează incluziunea şi comunitatea.

Numeşte cea mai importantă lecţie pe care ai învăţat-o conducând o afacere.

Trebuie să ai idei, să lucrezi din greu, să fii bun si să inovezi constant. Nu ştii niciodată cine poate fi un străin cu care intri în contact şi ce ar putea însemna el pentru afacerea ta pe mai târziu, aşa că va trebui să tratezi pe fiecare om cu care intri în contact cu respect şi să nu-ţi blochezi singur drumurile. Trebuie, totodată, să fii sincer cu tine atunci când creezi, editezi, explorezi propria ta poveste ca o sursă de inspriaţie, pentru că aceste detalii vor oferi muncii tale mai multă credibilitate şi te va face să ieşi din mulţime.

Ştiind ceea ce ştii acum, ce ai fi făcut diferit la începutul afacerii tale?

Aş fi luat câteva lecţii de antreprenoriatul afacerilor, aş fi învăţat mai multe programe pe calculator, aş fi căutat finanţări şi aş fi angajat un contabil.

Monday, August 7, 2017

Despre cartea "Claustrofobia"

Ştiu că n-am mai scris despre subiectul acesta după ce am scris rândurile de aici şi de aici, dar lecturez acum nişte cărţi care-mi sunt de mare folos în problema asta.

Una din aceste cărţi, "Claustrofobia - Cum să găseşti ieşirea" - autor Andrea Perry, este o carte pe care am achiziţionat-o prin 2012 cred şi pe care ulterior m-am tot străduit să o dau, gândindu-mă că nu-mi trebuie mie aşa ceva. Când am început s-o citesc, mi-a plăcut aşa mult şi am descoprit nişte lucruri atât de interesante, încât am zis că nu întâmplător a poposit în biblioteca mea. E o carte scrisă temeinic de un psihoterapeut care s-a confruntat şi ea cu problema claustrofobiei. Cartea adună toate soluţiile posibile care te pot ajuta să înfrunţi acest balaur. Dacă atingea şi abordarea fricilor prin credinţă, aş fi numit-o perfectă, dar e folositoare şi aşa cum e ea acum.

Vreau să scot din ea câteva fragmente, poate vor fi de folos şi altora. Doar ce e îngroşat şi colorat sunt sublinierile mele.

"Mama era claustrofobă. Asta nu m-a afectat direct, însă ea avea tendinţa să fie hiperprotectoare cu mine şi descuraja asumarea vreunui risc. Evita situaţiile claustrofobice - trenuri, ascensoare şi aşa mai departe.

În copilărie, suntem foarte afectaţi de modul în care simt şi se comportă membrii apropiaţi ai familiei. Anxietăţile şi răspunsurile lor ne conturează modul în care vedem lumea, în bine sau în rău. Desigur, este important să învăţăm de la generaţiile anterioare, fiindcă altfel ar trebui să reinventăm mereu roata sau, cel puţin, să aflăm, prin durerosul proces de încercare şi eroare, că focul arde, albinele înţeapă, pisicile muşcă şi aşa mai departe. De asemenea, trebuie să fim îndrumaţi şi în privinţa lucrurilor bune, să aflăm că florile miros minunat, că blana pisicilor este moale la atingere, că ne vom simţi extrem de mândri dacă ne ţinem echilibrul de-a lungul unui zid (şi că, de fapt, spaţiile mici sunt doar nişte spaţii mici, iar senzaţia de fierbinţeală este doar o simplă senzaţie de fierbinţeală care va dispărea curând).

Pe de altă parte, este de o importanţă vitală să învăţăm despre viaţă prin noi înşine, prin contactul direct cu lumea reală. Dacă nu facem acest lucru, vom fi întotdeauna pe lângă realitate, trăind o viaţă bazată pe aprecierile altor oameni. Dacă este vorba să devenim independeţi, atunci părinţii noştri trebuie să ne permită de a face multe descoperiri noi singuri, sperând că vor reuşi să ne ofere suficientă siguranţă în timp ce facem acest lucru.

Adesea, acesta este un aspect solicitant al parentajului, care le cere părinţilor să-şi muşte limba şi să-şi păstreze anxietăţile pentru ei înşişi. Probabil că nimeni nu reuşeşte să realizeze tot timpul echilibrul optim între protecţie şi libertate.

Dacă avem un părinte sau părinţi care suferă de claustrofobie, atunci este probabil ca noi să fi învăţat fobia de la ei, în cel puţin trei moduri. Primul mod: vom fi martori la anxietatea părinţilor noştri faţă de spaţiile închise, ceea ce ne poate imprima o asociaţie inconştientă - spaţiu închis =  pericol - în mintea noastră fragedă (la urma urmei, tăticul avea dreptate că zgârietura pisicii doare).

Al doilea mod: felul în care percepem noi spaţiile închise poate fi mai limitat decât al copiilor acelor adulţi care n-au avut claustrofobie, fiindcă noi n-am putut merge singuri în locurile pe care părinţii noştri le-au evitat. Se poate să fi primit avertizări explicite: "Nu intra în peştera aceea, fiindcă nivelul mării poate să crească şi ai putea rămâne blocat acolo". Unele dintre avertizări se poate să fi fost corecte, dar dacă se întemeiau pe teama fobică a părinţilor noştri, s-ar putea ca noi să ne fi limitat explorările în baza unei evaluări greşite. Evitările părinţilor s-ar putea să fi însemnat că n-am avut şansa de a afla singuri că, poate, acele locuri nu erau de fapt atât de rele, cel puţin, nu pentru noi. Deci creştem cu anumite convingeri proprii, netestate în realitate şi prea speriaţi - sau, poate, prea loiali - pentru a le verifica.

Al treilea mod: frica părinţilor noştri se poate să ne fi produs sentimente dificile, care au fost prea greu de suportat singuri şi pe care am ajuns să le asociem şi noi cu spaţiile închise. De exemplu, dacă sunteţi un copil mic în ascensor cu un părinte ce intră în panică, puteţi să deveniţi anxios nu atât din cauza ascensorului, cât a faptului că o vedeţi pe mama supărându-se. Şi v-aţi putea simţi şi mai rău dacă încercările dumneavoastră firave de a o linişti n-ar avea niciun efect. Copiii vor să-şi ajute părinţii fiindcă îi iubesc, nu doar ca să se simtă ei înşişi în siguranţă. De aceea, anxietatea poate proveni din vina de a nu fi reuşit să-i ajute.

Ca adult, frica dumneavoastră actuală de ascensoare poate avea de-a face mai mult cu acele sentimente, decât cu ascensorul propriu-zis. Când uşile liftului se deschid poate fi greu să vă daţi seama de unde vine dificultatea dumneavoastră, dacă nu aveţi nicio amintire conştientă a felului în care reacţiona mama dvs. Ştiţi doar că nu vreţi să simţiţi din nou senzaţiile acelea de neajutorare, lipsă de control şi vulnerabilitate."

Pg.61-62


Concluziile mele:

- cum am mai scris pe aici, ştiu că aceste frici iraţionale ale mele sunt moştenite, unele au fost aduse la suprafaţă de traume, iar altele s-au întreţinut din cauza senzaţiei mele că nu mă pot sprijini pe nimeni în momente extreme, nici măcar pe propria-mi persoană;
- mă uit în jur la cunoscuţii mei care decid cu lejeritate unde vor să-şi petreacă vacanţele şi cum singurul criteriu după care îşi ghidează aceste alegeri sunt cel mult pe un criteriu financiar. Ei nu se gândesc nici o secundă la ceea ce vor face prin prisma fricilor. Pentru că eu nu-s aşa, trăiesc la foc mic, foarte precaut cu orice şi cu multă grijă în faţa noului. Verbele "a trăi" şi "a experimenta" la mine au fost burduşite în multă, enorm de multă precauţie, peste nivelurile normale, încă din copilărie (un exemplu grăitor, am fost în prima tabără prin clasele primare la Arieşeni, cu trenul. Toţi copiii scoteau mâna pe gemuleţul acela de pe hol, eu nu o scoteam că-mi era frică. Cineva chiar m-a întrebat de ce mi-e frică, pentru că nu se întâmplă nimic şi nu am ştiu ce să răspund. Ca să nu mai zic de frica paralizantă pe care o trăiam când intram într-un tunel şi cum mă rugam ca acel tunel să fie scurt şi să nu stau atât de mult în întuneric...)
- loialitatea faţă de familie trebuie să fie una sănătoasă. Mândria că venim dintr-o familie cu anumite calităţi, aprecierea faţă de mediul în care ne-a fost dat să venim pe lume, aprecierea faţă de ceea ce ne-a format ca oameni. Loialitatea nu trebuie să fie găunoasă şi păguboasă.
- mie nu îmi e frică de anumite obiecte (avion, par example), ci mi-e frică de ceea ce poate produce mintea şi corpul meu când îi e frică, când se simte prins (am angoasa asta şi în faţa unor situaţii, conjuncturi de viaţă şi chiar scrie în carte că există şi o formă de claustrofobie socială/emoţională, spre exemplu să experimentezi senzaţii de panică, sufocare stând la masă cu anumite persoane) şi teama că nu există nimeni şi nimic pe lume care să mă liniştească.

Cam atât am avut de zis.

Ne mai auzim!

Cu gânduri bune,

Irina

Sunday, August 6, 2017

Să nu primeşi niciodată nimic în viaţă, fără să înţelegi...

"Poate că fiecare om se roagă zilnic la el acasă. Dar, între rugăciunea de acasă şi rugăciunea de la biserică, sau mai bine zis, între rugăciunea de acasă şi slujba de la biserică, este o mare deosebire, o deosebire pe care nici eu n-am învăţat-o demult. De când am învăţat-o însă, îmi pare rău de toate duminicile pe care le-am lăsat să treacă fără să mă fi dus la biserică.

Dacă aş avea vreo putere, aş întoarce toate duminicile înapoi, m-aş vârî de fiecare dată într-o strană şi aş privi, aş urmări, aş lua parte din tot sufletul la toată slujba.

Câţi cunosc înţelesul formelor religioase? Câţi cunosc chiar înţelesul obiectelor de care se servesc preoţii în biserici? Ani de zile le-am privit fără să le înţeleg. Este o greşeală. Să nu primeşti niciodată nimic în viaţă, fără să înţelegi..."

"Să ne rugăm...
O explicaţie la Sfânta Liturghie" - Olga Greceanu

Jurnal de mulțumire ♥

Viața poate deveni tare nesuferită uneori. Iar dacă ești vreo Irină, când neajunsurile zilei și vieții vin în vizită, te revolți cu acrivie...