Friday, December 7, 2018

Jurnal de mulțumire ♥


Doamne, apreciez mult şi Îţi mulţumesc ♥ :





♥ pentru sănătate;
♥ pentru ziua de ieri, e mai important să dai decât să iei. Și mai împlinitor.
♥ pentru odihnă;
♥ pentru aerul curat.


Tu pentru ce ești recunoscător azi?

Wednesday, December 5, 2018

De ce v-aș recomanda magazinul online Remixshop.ro?

Persoanele care urmăresc acest colțișor de lume virtuală, știu relația mea cu magazinele de second-hand și cum văd eu hainele second-hand. În general le consider o alternativă bună la ce se găsește în comerț, atâta timp cât găsiți un magazin care să comercializeze haine care ÎNCĂ pot fi purtate și sunt de calitate. Zic asta pentru că sunt numeroase magazine second-hand din care poți cumpăra cel mult haine din care să faci apoi cârpe de șters pe jos, sau făcut curățenie prin casă. Însă din experiența mea pot zice că am găsit mai des în second-hand-uri haine din materiale BUNE (bumbac, in, lână, sau amestecuri), cu o croială bună și durabilă și un model deosebit, comparativ cu multe magazine destul de căutate prin mall-urile din țară.


Aceste magazine în care am găsit haine ok, erau majoritate cu sediu fix, localizate prin orașul Constanța și nu numai (mi-amintesc cum am găsit acum ceva ani un magazinaș dosit prin Câmpina, cu haine second-hand foarte bune și frumoase). Dar asta a fost până am auzit de magazinul online Remix. Despre magazinul Remixshop eu știu de la o amică, care mi-a spus ca aici se găsesc și haine de firmă, gen...Dior, Moschino etc., că au un sistem interesant prin care scad prețurile zilnic cu 5%, că taxa de transport este accesibilă, că le poți da înapoi pe retur fără probleme etc.


De la acel moment, prin 2013 când am descoperit eu magazinul și până în prezent, pot să zic că site-ul a avut multe îmbunătățiri, iar dintre ele aș menționa următoarele două mari plusuri:
  • poți găsi haine NOI, cu etichetă, la prețuri accesibile și
  • cea mai tare opțiune, poți vinde tu acolo hăinuțele pe care nu le mai folosești.
Pentru a doua opțiune, pașii sunt simpli. Comanzi RemixBag-ul de aici, îl umpli cu ce ai scos tu de prin șifonier (atenție, primesc anumite brand-uri doar, iar lista se găsește pe site aici), introduci codul Remixbag-ului și semnalezi acolo că poate veni curierul să ridice produsele, când ai terminat. Dacă hainele pe care le trimiți sunt în stare bună și se încadrează în brandurile solicitate de ei, ele vor fi prelucrate și urcate pe site, la un preț propus de ei (acum văd că poți urca sau micșora tu prețul sugerat de magazin). În acest moment ai două opțiuni: fie aștepți ca cineva să cumpere produsul de pe site, la prețul stabilit inițial, ori poți opta pentru un preț mai mic, donând astfel produsul tău magazinului Remixshop. 



Mai exact: să zicem că ai o fusta H&M pe care magazinul ți-o evaluează la prețul de 50 de lei, iar tu îți dai acordul pentru preț. În acest moment ai două variante: fie aștepți până fusta ta va fi achiziționată de cineva, cândva, la prețul acela de 50 de lei, preț care de la o zi la alta va suferi un discount progresiv, putând ajunge chiar la 15 lei la un moment dat, fie îți dai acordul să o vinzi magazinului, la un preț mai mic, dar apropiat de acel 50 lei. Dacă optezi pentru a doua varianta, plata pentru produs ți se va face pe loc, fără să mai aștepți ca un cumpărător al magazinului să se îndrăgostească de fusta ta și să o achiziționeze cândva. Bănuții aceștia se strâng într-un portofel virtual, iar la un moment dat ai iar două opțiuni: fie îi transferi într-un cont personal, fie îi poți cheltui achiziționând articole de pe Remixshop.ro.

Acum văd că au o nouă găselniță. Dacă urmăriți acest link de aici și vă faceți cont la ei, aveți un discount de 20 de lei la prima comandă, iar eu, de asemenea, beneficiez de 20 de lei la o comandă de a mea. Deci dacă aveți puțin timp, vă recomand să vă faceți un cont, pentru a fi la curent cu noutățile lor, sau a opta pentru acel serviciu de vânzare/donare de haine.

P.S. Atenție! La comandarea RemixBag-ului aveți două opțiuni: să-l achiziționați pe cel cu 0 lei costuri, iar în acest caz, hainele care nu sunt urcate pe site, sunt donate sau reciclate, SAU, să optați pentru RemixBag-ul cu costul de 19.90 lei, care vă restituie produsele care nu sunt urcate pe site. Eu am un regret că am optat mereu pentru sacul cu zero costuri și am fost surprinsă să constat că nu mi-au urcat niște săndăluțe foarte elegante, de la firma Bata, dar pe care eu nu le foloseam. Dacă optam pentru sacul cu retur, le-aș fi primit înapoi și le găseam eu un cumpărător (erau aproape noi)...

Ca idee, eu am reușit să vând haine în valoare de aproximativ 300 lei, trimitând 4 saci de haine pe care nu le mai foloseam...

Dacă aveți întrebări, nu ezitați să mi le adresați!

Cu gânduri bune,

Irina

Monday, November 26, 2018

Speram să reuşesc să închei.

26 noiembrie 2018

Timpul continuă să treacă in defavoarea mea. Speram să reuşesc să închei. Speram să reuşesc să închei cu acest iad care mă locuieşte lăuntric.


Mi-am pus mereu speranţa, aproape cu disperare, în tot ceea ce a apărut la orizontul vieţii mele, ca o mică cârjă în care să mă sprijin. Iniţial a fost în artă, cărţi şi muzică. În colegi şi prieteni. Apoi în "iubiţi". Presărat cu religie. Apoi în şcoală, în religie iar. Apoi iar în căutări spirituale şi în iubire. În alţi oameni, în oameni cărora le-am dat toată încrederea mea. Apoi în spiritualitate şi psihologie. Apoi în medici şi în pastile. În cărţi, unde absorbeam ca un nebun toate cuvintele, care speram să picure puţină speranţă şi în inima mea. Apoi în virtual, în blog, în Facebook. Apoi iar spre Dumnezeu. În El şi la picioarele Lui am pus fărâmă cu fărâmă încrederea mea făcută deja vraişte. A fost ultimul bastion, ultima mea nădejde şi speranţă. Fugind şi revenind, m-am jucat de-a v-aţi-ascunselea. "Uite-mă, Doamne. Am dispărut, Doamne." O vreme am fost consecventă şi am atins un mic prag de echilibru, dar şi acesta mereu mustind de aşteptarea acelui ceva, acelui cineva, acelui ce care să încheie un cerc... Acel ceva, cineva, acel ce n-a apărut. Încrederea şi speranţa mea continuă să fie total fragilizate. Mă simt ca un depresiv higly-functional. Mă duc la job şi zâmbesc şi mă culc şi mă trezesc, mă îmbrac iar, uneori mă şi machiez, mă îmbrac frumos, mă parfumez. Everything is fine, you have to fight. Măşti, mască. Eu sunt, însă, undeva. Jos. Detot. Highly-functional. Vreau să dau magma asta de jeg şi de rahat şi să mă încred iar în ceva mai presus de mine. Însă simt că am crezut în cineva care nu mi-a răspuns niciodată. Mă uit în jur şi văd cum răspunde altora. Senin, firesc, lin, ca un pârâiaş care curge. Eu nu-s, nene, Sfântul Siluan să pot răbda atâţia ani de ne-răspuns. Pentru că şi în absenţa asta totală e totuşi un har care te menţine la suprafaţă, care nu te face să-ţi pui capăt zilelor de atâta absurd. Har pe care eu nu-l am. Doamne, cât de vinovată mă simt că gândesc aşa! Cum să afirmi că nu (mai) crezi? 

Nu ştiu dacă întreaga mea percepţie e tulburată, însă un Dumnezeu real şi viu ar fi făcut puţină ordine măcar într-un segment din toate cele care-s complet VARZĂ în viaţa mea. Ştii cum zic? Unul singur, atât, şi aş fi ştiut şi m-aş fi smerit şi aş fi tăcut.

Dar realitatea e alta. E asta. În război cu mine însămi.

Friday, November 23, 2018

Jurnal de mulțumire ♥


Doamne, apreciez mult şi Îţi mulţumesc ♥ :





♥ pentru sănătate
♥ pentru ceva ce am observat pentru prima oară abia, aseară. A fost lună plină și odată cu ea un fenomen de tip halou, în jurul lunii era ca un curcubeu, ca o aură. Mi s-a părut magnific.
♥ pentru ajutorul pe care îl primesc
♥ pentru că pot munci
♥ pentru somn
♥ pentru iarnă, e anotimpul meu preferat, cu tot cu aerul ei rece și curat și puternic. Mă simt în largul și în elementul meu iarna
♥ pentru prieteni
♥ pentru colinde, în special cele cântate de Hrușcă = iarnă = comfort zone = bucurie = copilărie


Tu pentru ce ești recunoscător azi?

Sunday, November 18, 2018

Lucrurile care m-au adus în punctul în care mă aflu momentan...

Repar, peticesc, doresc, caut să-mi dau de capăt. Acum mă axez pe reparat, pe tăiat şi scos ca la operaţie. Mult rău făcut de alţii, revărsat pe mine. Limite, graniţe şi, dureros-ironic-crunt-necesar, iubire şi iertare. 2018 a fost un an altfel pentru mine. Nu vreau să-l numesc greu, ci altfel. Poate voi trage la final de an o concluzie despre el, cu bune şi rele.

Photo by Will B on Unsplash

"13.05.2018

Aceste rânduri ar trebui să le încep cu o concluzie, o concluzie la blog, o concluzie la viaţa mea, o concluzie la modul meu de a gândi, o concluzie la experienţele mele de viaţă, care se învârt cam pe aceleaşi coordonate, o concluzie despre un fel de a fi, simţi, gândi, reacţiona, o concluzie-diagnostic. Dar nu mai are importanţă. Ce are importanţă acum e că văd în lumină şi claritate cele din ultimii ani, adică văd ce a fost în neregulă în trecut de a generat "acum-ul" de acum. De ce vreau să scriu despre ele? Nu pentru a expune pe cineva, sau detalii ce ţin de privat, ci a pune în cuvinte nişte arii ale vieţii mele în care m-am comportat defectuos, în care am acordat priorităţi greşite, acuzându-mă sau punând presiuni false şi inutile asupra mea. Deci ce m-a adus aici?
  • un job solicitant, nesigur. O întreagă instituţie lăsată în mâinile unei tinere neexperimentate. Alegeri greşite cu ecou într-un om care nu face lucrurile superficial, care nu poate fi fals, ipocrit. De aici multe tensiuni, frici, gânduri care nu se mai opreau, griji, temeri, iar într-un final, insomnie (cam de prin octombrie 2017). O expunere la oameni agresivi, oameni cu probleme, oameni parveniţi, prefăcuţi. Faptul că n-am simţit un back-up la toate astea, mi-au acutizat sentimentul de teamă.
  • lipsa unui back-up, în ideea să pot "vărsa" prea-plinul de gânduri. Nu pot face asta la duhovnic, consider că spovedania e locul unde să-ţi verşi păcatele, nu să te duci să spui despre ce experimentezi la job. Nu pot face asta nici în rugăciune, unii pot, eu nu. Să te duci acasă şi să nu ai cui să-i spui una, alta, să flecăreşti, să te descarci, sau pur şi simplu să-ţi muţi atenţia de pe lucrurile cu care te-ai încărcat printr-o activitate, printr-o conexiune cu un altul, mi-a agravat încet şi sigur, ca picătura chinezească, lipsa de sens, de direcţie şi m-a făcut să-mi fie chiar teamă de a reveni acasă, după job. Scriam asta şi aici şi încă nu pot înţelege cum pot exista oameni care să te sfătuiască să fii fericit în singurătatea ta. (închipuiţi-vă că am băgat aici un smiley din acela care râde în hohote)
  • situaţii nerezolvate de alţii care au picat în cârca mea. Cum nu e suficient să duc moştenirile pe care le am, emoţionale, trebuie să duc şi unele...mai vizibile. Pentru o moştenire, reală de data asta, casa bunicii mele, care nu are act de proprietate, ne zbatem de un an să rezolvăm asta. "Ne" zbatem, vorba vine. MĂ zbat, pentru că cineva a pus presiune asupra mea să rezolv aspectul acesta şi, deşi suntem doi moştenitori, eu sunt cea care se consumă cel mai tare, din toate punctele de vedere, psihic, dar şi fizic, că deh, eu dacă "nu am familie", se presupune că am mai mult timp liber la dispoziţie...N-ar fi asta o problemă, însă, apucând de coadă acest subiect, am dat peste un ocean de...oameni lălăiţi, parcă îi atrag şi alta nu, plimbări specifice în România de la Ana la Caiafa, refuzuri şi complicaţii tot marca "legislaţia României" şi tot aşa. Ceea ce putea fi rezolvat în anii 90, cu uşurinţă şi mai puţină bătaie de cap, acum e ca un balaur cu 7 capete, 30 de ani mai târziu."

Thursday, November 15, 2018

Noiembrie plumburiu...

10 noiembrie, deja.

Nu ştiu de ce simt atât de apăsător trecerea timpului... Poate pentru că mă raportez la nişte lucruri pe care le tot aştept, sau pe care tot îmi doresc să le bifez? Cine ştie?

Photo by Kenrick Mills on Unsplash

În altă ordine de idei, am reuşit să termin de citit o carte. Chiar dacă am lasat-o mai moale cu achiziţia de cărţi, tot mai cumpăr când şi când câte una. Le iau intuitiv, ca să zic aşa. Acum am terminat de lecturat o carte scrisă de un preot grec - "Dragoste pentru totdeauna", volumul 2 dintr-o serie numită "Treceri nevăzute" scrisă de preotul Andreas Konanos (de fapt sunt nişte emisiuni radio transcrise). Anul acesta am tot citit cărţi în acest ton, culmea, toţi autorii erau preoţi sau ieromonahi greci, ce au un cuvânt uşor diferit de ce am citit până acum. Mai optimist, raportat la cuvântul Noului Testament şi, dacă îmi e îngăduit să zic, mai în duhul lui Hristos. Cu cât trece timpul, deşi sunt departe de ceea ce ar trebui să fie un creştin (şi nu o zic dintr-o "falsă smerenie", sau ipocrizie, ca să spunem lucrurilor pe nume), parcă simt tot mai puternic la ce se rezumă ortodoxia. Sau la Cine. Sunt multe depărtări de la esenţă, sunt multe depărtări de Hristos, sunt multe lucruri realmente în antiteză cu Hristos şi "doctrina" promovată de El. Sunt departe şi eu de ceea ce a propovăduit Iisus Hristos. Îmi duc cu greu neputinţele, lipsa răbdării, mânia, lipsa iertării, lipsa înţelegerii, lipsa de dulceaţă din glas, lipsa bunătăţii inimii, lipsa păcii... N-am nimic din toate astea, dar măcar am înţeles că pe acestea le-a cerut şi încă le cere Hristos. Mi-e limpede că ortodoxia are un Dumnezeu viu şi prezent clipă de clipă, dar suntem prea prinşi în "omenie" (a fi oameni, trupuri umblătoare), ca să accesăm această dimensiune a permanentei prezenţe a lui Dumnezeu în noi şi printre noi... 

M-am depărtat de la subiect. Nici măcar nu era un gând cu care pornisem să scriu aceste rânduri, dar poate e bine că le-am lăsat să curgă. Ideea e că recomand acest volum, iar eu am în plan să achiziţionez şi celelalte două volume, cât de curând.

Acasă - sunt încă la ai mei. E bine din anumite puncte de vedere, nu e bine din altele. Deşi la mine la apartament am făcut demersurile ca să închei ce mai era de rezolvat, adică am zugrăvit o parte din el etc., nu ştiu exact ce direcţie voi lua după ce voi bifa tot ce aveam în plan. E ciudat, dar adevărat şi obositor acest conflict interior al meu dintre nevoia de a fi cu oamenii şi a îmi fi dificilă prezența lor, în aceeaşi măsură. Clipă de clipă am impresia că cineva atentează la buna mea funcţionare, la liniştea mea, la pacea mea, la teritoriul meu, la drepturile mele, la nevoile mele. Am senzaţia asta şi la muncă, ceea ce a dus la numeroase conflicte interioare şi exterioare, dar şi acasă cu ai mei. Din fericire am putut păstra o mică graniţă şi nu mi-am manifestat exterior acest conflict interior. Conştientizez că traiul în comun cu cineva fix asta înseamnă: o permanentă încălcare a graniţelor celuilalt. Sau nu? Am început să-mi ridic iar semne de întrebare privind graniţele interioare, care-s acelea ce pot fi încălcate şi care nu, despre codependenţa emoţională, despre cauza furiei mele pe care o simt că musteşte în întreaga mea fiinţă etc. Suntem ataşaţi de tot felul de imagini despre cum ar trebui să fie lucrurile, într-o fantezie, iar când realitatea te loveşte, devii frustrat, furios şi nemulţumit.

Job - mă străduiesc să văd acel loc ca pe un spaţiu în care învăţ detaşarea. E un proces greu, e un proces îmbâcsit cu multă vinovăţie, cu multe conflicte. E un loc necesar pentru supravieţuire financiară, e o şcoală a vieţii. Dacă e să pun în balanţă, cel mai mult îmi place bucăţica în care predau. Ieri am aflat că din 5 lucrări trimise la un concurs, 4 au luat premii 1,2 de 2 şi o menţiune. A fost ca un mic semn de bine, ca o floare de lotus care iese dintr-o mlaştină. A fost un mic semn că ce fac, e posibil să fie totuşi bine. Că pentru cei câţiva elevi care-şi văd de treabă şi au talent, merită totul.

Sănătate fizică şi mentală - una din "iubirile" mele, adică...simpatiile mele, doar că la mine simpatiile pot ţine şi câţiva ani până îmi trec, mai exact un amic grec pe care l-am cunoscut în 2016 şi la care încă mă gândesc, mi-a zis la un moment dat că până nu simt că-s OK cu mine din toate punctele de vedere, să nu mă implic în nimic dpdv emoţional, pentru că va fi sortit eşecului. Discuţiile cu el cred că erau un du-te-vino de idei în care fiecare ne spuneam de ce nu suntem disponibili în acel moment. Eu despre mine, el despre el, random. Şi avea multă dreptate. Avea dreptate pentru că ajungi să atragi fix experienţele care îţi arată că încă nu eşti în regulă, sau care-ţi zgândăre bubele tale de pe interior. Atragi oameni care fie sunt respinşi de persoana ta, sau care sunt indisponibili dpdv emoţional, sau care se ataşează de tine ca o lipitoare, pentru că şi ei au nevoie de indisponibilitatea ta emoţională. Furia mea este generată în acest moment tocmai de această constatare scrisă mai sus. Însă încerc să mă iau pe bucăţi. Sunt câteva demersuri pe care le fac şi de la care aştept rezultatele...

Un demers e faptul că am început să merg la sală. Am mers iniţial cu ideea să slăbesc, pentru că m-am îngrăşat neaşteptat de mult (bine, unii vor zice iar că exagerez, că-s înaltă...etc.). Însă ce a devenit ulterior motivaţia de a merge pe mai departe, a fost faptul că aveam o stare bună mentală şi în ziua respectivă şi chiar şi a doua zi, dupa antrenament. Citeam undeva că omul are nevoie ZILNIC de 45 de minute pentru a i se elibera cantităţi suficiente de dopamină şi endorfine, pentru o stare generală de bine. Dacă din varii motive nu am reuşit să merg la sală, deci să fac singura formă de mişcare pe care o pot face acum, simt cum colţii anxietăţii (gândurile ilogice, stările de teamă neexplicabilă) şi ai depresiei (viitorul este sumbru şi pesimist) se arată din nou. Deci, pentru mine, mişcarea e vitală acum, simt că am un DE CE suficient de puternic conturat pentru a face această activitate şi pe mai departe.

Un altul e că merg tot mai mult pe simplificare (și mai mult decât în ultimii ani :P). Nu mai e timp să speli 10 mașini de rufe, să calci 5 și alte 4 să le împăturești. Nu mai e timp de sortat cutii și cutiuțe. Nu mai e timp de șters praful de pe zeci de volume de cărți, de pe mii de flecuștețe plimbate în stânga și în dreapta. Nu mai e timp de irosit, nu mai e timp de pierdut. Avem o singură viață, ce facem cu ea?! Știu că-s clișee ideile astea, dar chiar vrem să privim în urmă și să constatăm că am avut o minunată casă pusă în ordine? Că zilele noastre s-au succedat între somn și job? Că n-am trăit, ci doar am supraviețuit?

În fine, dau publicare acestor rânduri, că deja au trecut 5 zile de când le scriu.

Cu speranță în mai bine,

Irina

Thursday, November 1, 2018

Jurnal de mulțumire ♥

Viața poate deveni tare nesuferită uneori. Iar dacă ești vreo Irină, când neajunsurile zilei și vieții vin în vizită, te revolți cu acrivie împotriva lui Dumnezeu, mai întâi detoate. ”Da` mie de ce nu-mi dai?”, sau ”mie de ce îmi dai fix lucrurile astea grele și neplăcute?”, ”dar eu ce am?”, ”dar mie ce îmi lipsește?”. Întrebări adresate unui Dumnezeu blând, care stă și ascultă răzvrătirile fiilor Lui.

Știți că duc o luptă teribilă cu a îmi schimba modul de a gândi și a vedea lucrurile. De a muta busola de pe negativ pe pozitiv. De a nu mai fi îmbufnată și aricioasă... 

Poate că și acest fir firav de a mulțumi Creatorului nostru ajută în acest demers, așa că îmi doresc să reiau Jurnalul de mulțumire .

Doamne, apreciez mult şi Îţi mulţumesc ♥ :



♥ pentru sănătate,
♥ pentru confortul mașinuței care mă plimbă de colo-colo cu repeziciune,
♥ pentru o toamnă aurie,
♥ pentru starea avută duminca trecută, de atemporalitate și nădejde,
♥ pentru starea pe care o am după ce fac mișcare,
♥ pentru simplitate și pentru ”mai puțin”,
♥ pentru dorința de a experimenta vs. a contempla.

Voi pentru ce sunteți recunoscători în viața voastră?

Cu mulțumire,

Irina

Wednesday, October 31, 2018

Beneficiile orzului


Lapte de orz

4 linguri de făină integrală de orz se pun în 500 de ml de apă caldă. Se amestecă timp de 1-2 minute, se strecoară și se consumă simplu sau îndulcit, pe stomacul gol sau înainte de mese. Se poate folosi și pentru preparate la rece. Este tonic general, regenerator, purificator, un adevărat balsam pentru organism.

Cremă de orz

400 de gr de făină se pune la înmuiat în 600 de ml apă timp de 2 ore. Se adaugă coajă de lămâie, miez de nucă, stafide, miere sau zahar invertit, fructe de sezon bine coapte. Se lasa 30 de minute apoi se servește ca mic dejun sau la masa de seară.

Lipie de orz

Se amestecă făină cu apă și sare pâna devine un terci subțire. Se lasă două ore, apoi se frământă foarte bine aluatul. Se dă la cuptor, într-o tavă tapetată cu făină, la foc potrivit, timp de 30-40 de minute. Din același aluat se pot face turte care se coc pe tablă. Se consumă simplă sau cu pastă de soia, de năut etc.

Kasha

100 de gr de făină de orz se pune într-un vas cu 150 de ml apă fierbinte și sărată. Se acoperă și se lasă 30 de minute. Se combină după gustul și fantezia fiecăruia cu iaurt, smântână, cașcaval, sos de roșii, condimente etc.

Baie în extract de boabe de orz (pentru epuizare, slăbire, mușchi slăbiți)

"Un om bolnav care nu mai are deloc putere, să fiarbă boabe de orz în apă, să arunce apa asta într-un butoi și să facă baie în apa asta. Să facă asta des pâna când s-a făcut bine, corpul s-a umplut cu carne și sănătatea s-a întors."

1 kg de grăunțe de orz se fierb bine în 5-10 litri de apă. Apa asta se pune la apa de baie caldă de 38-39 de grade în care se face baie timp de cel putin 20-30 de minute. Dupa ce se iese din baie, este mai bine să se lase apa să se usuce de la sine, fără să se șteargă cu prosopul. Baia se repeta zilnic.
În cazuri grave să se facă baie chiar de doua ori pe zi (epuizare, boală cronică, digestie slaba, boli de stomac, slabire dupa operații).

Wednesday, October 24, 2018

past vs.future

Când viața devine foarte stresantă pentru mine, încep să-mi fac tot felul de planuri care nu au legătură nici cu realitatea mea imediată, nici cu capacitățile mele reale, poate nici cu ceea ce îmi doresc eu de la viață. Așa a fost și cu decizia de a da la Asistență Socială. Decizia a fost luată prin 2016, tot într-o stare din asta de criză și pusă în practică în 2017, tot după o perioadă de criză. Ce înseamnă criză la mine? E un moment de agitație interioară, de neputință, de nemulțumire cronică, de dorință de a fugi cât vezi cu ochii și unde vezi cu ochii, de a face orice pentru a aduce puțin nou în viața ta. O suprasaturare cu absurdul vieții de zi cu zi, sau a lucrurilor cu care te confrunți și-ți par a fi la limita suportabilului.

Photo by Roman Kraft on Unsplash

Nu știu dacă și alegerile mele privind studiile pe care le-am urmat au avut același traseu lăuntric, dar înclin să cred că da. Altfel nu-mi explic cum de am renunțat la a mă mai pregăti pentru Arhitectură, ca să dau la Litere, dorindu-mi în secret să fi făcut Pictura la București. Nu știu de ce am renunțat după primul an de Litere, ca să mă întorc în Constanța. Nu știu de ce mi-am dorit cu disperare să plec din Constanța, 3 ani mai târziu, ca să urmez un master, deși îmi doream încă o facultate, nu știu de ce am revenit acasă pentru o perioadă scurtă de timp, ca apoi să plec iar pentru un an în București, ca apoi să revin în Constanța. Ați înțeles ceva? Nici eu.

Plimările mai sus menționate au luat capăt pe 1 august 2011, când m-am întors în Constanța, locul în care mă simt acasă, ca peștele în apă, în Marea Neagră, na. Doar că aici m-am plafonat. Am ajuns în punctul în care totul e previzibil. Oamenii printre care mă învârt, locurile pe care le voi străbate, lucrurile pe care le voi face, atmosfera și ideile de la job. Iar eu simt că mă sufoc.

Ca să explic un pic acest frecuș de du-te și vino, am să detaliez un pic. Dacă urmăriți pagina de Facebook a blogului, am scris acolo despre un blog care a inspirat existența Blogului de la mare (The world of Annie). Autoarea blogului e prietenă cu mine și psiholog. Într-o discuție recentă cu ea am realizat cum aproape întreaga mea viață a fost ghidată de idealul de a avea familie, soț și copii. Întreaga.mea.viață. Am simțit că acel lucru va fi împlinirea mea supremă și am jucat mult teatru pentru a îndeplini acel ideal. Dacă aș fi avut și alte modele în jurul meu, poate lucrurile nu ar fi stat așa. Dar totul în jurul meu, încă de pe vremea copilăriei mele, abunda în ideea asta de împlinire doar printr-o uniune cu un ”significant other”. Toată perioada licelui a fost pentru mine un perpetuu chin că eu eram nedorită, necurtată, nenimic de nimeni. Așa că, în clasa a 12 a, când s-a produs marele eveniment (chiar și acum 14-15 ani erai ultra-expirat dacă aveai un prieten atât de târziu), am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. M-am avântat cu toată ființa mea spre acea persoană, cu care nu avea să fie decât un foc de paie adolescentin. Eu-s foarte implicată în tot ceea ce fac, rău sau bun, deci am privit acea experiență în termeni absoluți. Adică am renunțat la ideea de a mai da la Arhitectură, mă gândeam că de acum am o relație și va trebui să o iau în serios, iar eu nu am crezut și nu cred nici acum în relații la distanță. Însă în câteva luni lucrurile s-au deterioarat, mi-am dat seama că nu aveam NIMIC în comun cu persoana aceea, dar și că a trecut timpul și nu-l mai pot recupera pentru a da admitere la Arhitectură, că nici pentru BAC nu m-am pregătit foarte bine, deși am luat numai note aproape de 9 și 10, excepție proba de mate, la care am luat notă mică și mi-a stricat media generală și că-s foarte aproape de a rămâne pe din afară cu facultatea! Așa că am mai dat și eu unde am mai prins loc, unde era concurs de dosare, doar ca să plec din Constanța, să dreg busuiocul pe ultima sută de metri și să schimb mediul.

Aș putea să mai povestesc încă cel puțin 2, 3 experiențe similare care au avut loc între acel moment din clasa a 12 a, deci anul de grație 2004 și următorii 10 ani, dar n-o s-o fac. Concluzia e că eu fie m-am ghidat dupa idealul acesta al familiei, sau al relației de cuplu, începând cu modalitatea de a mă îmbrăca, tunde, purta, gândi (fie în sens de revoltă - look bătrânicios ca urmare a frustrării interioare, fie look de rebelă - tuns scurt, haine ciudate, spre a respinge, fie o obsesie de a arăta bine - din dorința aprigă de a PLĂCEA), fie am luat decizii bazate pe o frustrare lăuntrică puternică pe care nu o mai puteam gestiona și încercam s-o sparg, rup, direcționez, duc în alte direcții.

Ceea ce am înțeles eu în anii aceștia?

1. ...am pierdut din vedere persoana mea, cine sunt eu, fără să mă anulez într-un altul, într-un ideal, într-o așteptare.

2. ...există tot felul de explicații pentru nevoia mea de afecțiune, unele normale, altele mai puțin normale.

3. ...am înțeles că-s șanse egale în a-mi atinge ”scopul suprem în viață”, cu a rămâne singură, singurică, solita. Când am înțeles asta, când am acceptat, când mi-am dat seama că e posibil să mă învârt tot în jurul persoanei mele pentru următorii ani, parcă am dat jos de pe umeri o povară incredibilă. Nu-s nici mai fericită, dar nici mai tristă. Mă simt eliberată. Mă simt eliberată de niște poveri, dar am și realizat că, așa cum îmi spunea prietena menționată mai sus, că toată energia și creativitatea mea s-au dus înspre așteptarea, planificarea, tânjirea, raportarea la acel ideal. Tot ceea ce puteam face eu bun în toți acești ani, cum ar fi să mă aplec mai mult spre studii, spre a-mi contura un traseu profesional mai bine ancorat în ceea ce pot face eu, nu în ce a mai rămas disponibil (ca la prima admitere la facultate), spre o șlefuire mai atentă a sufletului și a minții și poate și a fizicului, spre, spre, spre... (Ca o paranteză, am mai scris despre asta: singurătatea vine la pachet cu: o aplecare a misoginilor de a te face ținta ironiilor lor, ținta exploatărilor a șefilor care-s bărbați, de obicei femeile nemăritate nu au valoare decât printr-un alt bărbat, ținta avansurilor bărbaților căsătoriți, care vor o reîmprospătare în viața lor de cuplu, dar și ținta avansurilor în general a celor care realizează că ești singură, obiectul de a fi fraierită în situații care cad în competența unui bărbat - reparat mașina, vulcanizat roți, negociat diverse, discutat chestii mai serioase și lista poate continua. Ca o idee, been there, done that.)

Acum, concluziile. Recitesc ce am scris și poate nu are o noimă. Dar de fapt are legătura una cu alta, pentru că înțelegând ce am făcut greșit în viața mea, de ce am făcut greșit, pot înțelege ce să NU mai fac pe viitor. Să fie bine, ca să nu fie rău. Momentele de sinceritate cu tine însuți/însăți sunt de folos, pentru că poți învăța lucruri prețioase, dacă ești dispus să accepți un adevăr mai puțin plăcut, unor dulcegării care ne închid ochii.

Am tot scris și rescris pe tema asta, multe articole pe blog, așa că închei aici, pentru că simt că, rândurile de mai sus, au deja putere și câteva lecții de urmat de mine, pe viitor.

Cu prietenie și gânduri bune,

Irina


Tuesday, October 23, 2018

Cartea ”Claustrofobia” de Andrea Perry


Fragmente din cartea ”Claustrofobia” de Andrea Perry


  • unii oameni cred că trauma care le-a produs fobia n-a fost un eveniment, cât mai degrabă ceva ce li s-a făcut de către altcineva, reamintindu-şi acte de răutate sau neglijenţă din partea celor ce-i aveau în grijă. Evenimentele în sine par suficient de traumatice; din aceste exemple, este deosebit de uşor să ne închipuim că impresiile produse asupra unor copii mici sunt mult mai puternice, din cauza ostilităţii sau insensibilităţii adulţilor implicaţi (pagina 65)
  • trauma poate fi cumulativă sau profunzimea ori intensitatea traumei trăite poate fi exagerată pentru o anumită persoana, într-o anumită zi, chiar dacă ea a supravieţuit altor evenimente.
  • se poate ca (...) să nu fi ştiut cum să gestionăm nivelul de frică pe care l-am trăit sau să ne fi pierdut încrederea în capacitatea noastră de a o face. S-ar putea să nu fi avut sau să nu avem tipul de susţinere necesar nouă. S-ar putea să gestionăm de obicei sentimentele dificile prin evitarea situaţiilor care le provoacă.
  • observarea modului în care oamenii - inclusiv noi înşine - se adaptează situaţiilor înspăimântătoare este un beneficiu enorm.
  • claustrofobia poate să fi început ca o traumă într-un spaţiu închis, dar pot exista motive mai adânci pentru care noi evităm asemenea locuri. Putem să transferăm sau să proiectăm sentimente dificile dintr-o altă situaţie; putem avea probleme cu sentimentele legate de alţi oameni şi cu sentimentul general de insecuritate în lume (pagina 67)
  • proiecţia - Dacă ne-am refulat sau suprimat emoţiile privind anumite experienţe pentru că erau prea dureroase sau derutante, atunci se poate ca sentimentele noastre de frustrare, furie, doliu, neputinţă şi angoasă să fie proiectate asupra lumii exterioare a spaţiilor închise. Dacă suntem deja "puţin" claustrofobi, problema se poate agrava. Putem să ne face griji, că vom rămâne blocaţi în spaţii închise în lumea reală, fiindcă în interior ne simţim "blocaţi emoţional".
  • Unii dintre cei ce suferă de claustrofobie în spaţii închise găsesc şi alte situaţii ca fiind claustrofobice - angajamentele legate de timp, termenele-limită, relaţiile intense, certurile, sexul, intimitatea şi multe altele. Acestea pot fi mai degraba legate de lumea dvs.interioară, decât la un anumit eveniment.
  • ”Prima dată când m-am simțit cu adevărat claustrofob luam un prânz extrem de dezagreabil cu mama. După aceea nu am mai fost în stare să urc în metrou.” (pagina 68)

INSECURITATE ȘI A NU TE SIMȚI ATAȘAT


  • acest copil se poate simți nesigur pe el însuși, cu alți oameni și în viață. (...) Poate simți că trebuie sa aibă grijă de propria persoană și să dețină controlul în permanență, fiindcă oricine altcineva l-ar putea dezamăgi. (...) Insecuritatea și sentimentul lui de izolare se pot manifesta sub forma fricii de a pierde controlul, de a fi prins fără scăpare, iar această frică este transferată spațiilor închise.
  • spațiile mici și închise îi pot declanșa frica inconștientă de a fi singură, singuratică, neajutorată și uitată (...).
  • provocarea pentru noi, cei ce suferim de claustrofobie este să demontăm puternicile noastre asociații dintre frică și spațiile închise, astfel încât să putem aborda fiecare situație conform caracteristicilor ei reale, inclusiv orice amenințări reale la adresa siguranței. Trebuie să învățăm să ne refacem capacitatea de a gândi, simți și de a fi complet prezenți în propriul corp, toate în același timp. Astfel putem fi de un mai mare ajutor pentru noi înșine și pentru ceilalți, dacă este nevoie.


Cum vom sti dacă ne-am depășit claustrofobia sau ne-am revenit din ea?


  • ”Revenirea” din claustrofobie se referă la faptul de a ne simți liberi și încrezători să facem ce vrem și să mergem unde vrem, fără să mai evităm posibilitatea de a simți frică sau de a ne confrunta cu o amenințare reală în spațiile închise pe care le-am putea întâlni.
Cartea pe site-ul editurii Trei, aici.

Monday, October 22, 2018

Șeful are întotdeauna dreptate - din volumul ”Cum să fii smerit” - preot Șerban Tică

Nu știu cui și dacă folosește acest gen de postări, în care trec fragmente din diferite cărți, care mi-au fost utile la un moment dat. Despre subiectul acesta cu job-ul cred că am scris de sute de ori aici pe blog. Nu știu dacă voi fi vreodată împăcată pe deplin cu ceea ce fac, deși zic eu că lucrez într-un mediu bunicel, cu colegi ok, cu un șef mai mult decât ok, din partea căruia nu pot spune că simt stres sau presiuni. Cu toate astea ies uneori la iveală, din mine, tot felul de frustrări, poate și cumulate cu frustrările mele personale, care fac un cocktail Molotov în combinația asta.

Photo by rawpixel on Unsplash
  • "șeful are întotdeauna dreptate!” Sigur că vorba asta deranjează multă lume. Totuși cam asta este realitatea în care ești pus să lucrezi și nu cred că poți face ceva deosebit ca să o schimbi. O poți atrage însă în folosul tău. Nu doar în folosul profesional, punându-te bine cu șeful, ci, mai mult de atât, în folosul sufletesc, găsind în orice dialog, sau chiar contradicție cu șeful sau superiorul un prilej de smerire, de răbdare, de bunăvoință, de dăruire chiar, de seriozitate, onestitate, sinceritate și multe alte virtuți.
  • Cum alegi? Să stai apăsat sub povara unui șef uneori anost, care solicită exactitate și promptitudine, eficiență, sau sp depășești acest tip de relație și să îl privești ca pe cel care îți arată ce ai de îndreptat, cel care îți pune la încercare și exercițiu darurile primite de la Domnul? Binențeles că Dumnezeu nu e străin de necazurile pe care le suporți la serviciu. Sigur că le știe și le îngăduie nu dintr-un sadism mascat, nici ca să-ți arate ce rău e fără El, nici ca să te învețe vreo lecție. Ci numai pentru a te ajuta să crești, să te antrenezi pentru luptele adevărate cu patimile (...), să te fortifici în lupta cu tine însuți.
  • Implică-te!
  • Vezi cum poți face treaba mai bine și apoi vezi dacă nu poți face ceva în plus.
  • Poate nu vei fi răsplătit financiar, dar cu siguranță vei fi mai mulțumit de ziua petrecută la serviciu și vei ajunge acasă mai liniștit.
Fragmente din această carte, ce poate fi găsită aici, la preț redus: elefant.

Saturday, October 20, 2018

gânduri dintr-o vară apăsătoare 3

iulie 2018

”...aş avea iar multe de zis, multe gânduri şi idei noi care se succed cu repeziciune în mintea mea. Mă aflu în bula aceasta a mea în care mă inspiră foarte multe lucruri, cuvinte, trăiri, idei citite fie în cărţile care îmi mai pică în mână, sau gândurile şi ideile altor oameni. Toate acestea hrănesc tot ceea ce simt şi trăiesc acum.

Sunt iar multe de zis, cu ce să încep, cum să o iau?

Photo by Annie Spratt on Unsplash

Nu pot să înţeleg senzaţia acesta de iminenţă a unui "ceva" în privinţa locului de muncă. Am tot zis că am nevoie de o pauză, că va veni vara şi se vor schimba lucrurile, că vor trece zilele, că ne vom limpezi la cap, că ne vom linişti...însă a trecut o lună de la încheierea anului şcolar şi lucrurile nu par mai roz. Cu fiecare zi care trece mă simt tot mai falsă şi simt cum mă trădez şi mă gândesc cu teamă ce va fi din septembrie încolo. Mă simt ca într-o scenă pe repeat dintr-o piesă de teatru absurd. Mă uit în carneţelul cu plăţi de efectuat până la finalul anului şi văd multe nebifate şi parcă mă sufoc. Mă gândesc că dacă de mâine spun "stop", ce voi face? E încă puternic înrădăcinată în mine ideea că de muncă nu-ţi găseşti aşa, de pe o zi, pe alta... Conflictul acesta e incredibil. Să vrei să spui stop şi să nu poţi. Şi nu poţi pentru că nu-ţi poţi asuma ce ar urma după ce ai zice un stop. Azi a trebuit să comunic o veste la fel de neplăcută cu posibilitatea ca eu să închei colaborarea cu insituţia în care lucrez. N-a picat bine... Şi cu toate astea, nu mai vreau, nu mai pot, nu mai cred, nu mă mai identific, nu mai pot accepta prefăcătoria, "vrăjeala", că literalmente asta e, praful în ochi, picatul bine în picioare, neasumarea, neimplicarea, lipsa de profesionalism... şi pe undeva parcă înţeleg, apoi nu mai înţeleg şi intervine vina...vina că nu înţeleg, vina că judec, vina că analizez, vina că poate nu am făcut eu mai mult, încep să cred că nu-s capabilă...

...şi scriu aceste rânduri şi simt cum mă încarc, în loc să mă descarc, să mă despovărez de povara acestor zile.

Încerc să mă scutur şi mă scutur, dar cum?

Mă apropii de finalul cărţii "Ce faci când nu mai vrei să trăieşti?". O carte bună, sau foarte bună, dar care mai mult de jumătate din ea vorbeşte despre sinucigaşi, pe toate părţile. Pe mine nu mă sperie acest gen de lectură şi nici nu are celălalt efect, de a da idei, e departe de mine acest gând de a nu-mi mai dori să trăiesc. Eu îmi doresc atât de mult să trăiesc şi să trăiesc deplin, nu la foc pâlpâit şi nu la flacăra altcuiva, ci la flacăra mea...

Citeam aici în carte o chestie foarte interesată. Că pentru a face faţă unei funcţii de conducere, trebuie să fii extrem de smerit, din două motive. Ca să nu ţi se urce la cap funcţia şi să ajungi să te comporţi nepotrivit, dar şi ca să poţi face faţă lucrului cu oamenii şi să nu te înconvoi de la permanentele neplăceri care-ţi vin din partea lor. Şi mă gândesc la acest an care a trecut, în care am dus în spate, aproape singură, cam tot... angajaţii, părinţii, problemele, elevii... smerită ştiu că nu sunt nici acum, deşi am trecut prin toate tăvăleala asta şi categoric nu eram nici înainte. Însă acum dacă ar fi să fac o metaforă, îmi simt psihicul şi sufletul ca un balon în care dai cu biciul, un balon care s-a spart demult, dar în golul lui e un vid care e în continuare biciuit. Nu mai suport nici o remarcă, o vorbă, o nouă pasare de responsabilitate şi atribuţie, o nouă solicitare, o nouă întrebare, un nou calcul, o nouă explicaţie, o nouă prezentare, o nouă ocazie în care să fiu fake. Îmi simt capul cum îmi vâjâie doar gândindu-mă la toate situaţiile astea, simt cum îmi creşte tensiunea, cum mă furnică pielea. Şi-s frustrată şi îndurerată că nu mai pot. Aş fi vrut să mai pot, dar nu mai pot. NU MAI POT. Mi-e limpede: nu-s capabilă să conduc, nu-s capabilă să motivez, nu-s capabilă sa organizez, nu-s capabilă să fac. Îmi fac mea culpa şi mă incriminez pe mine în primul rând pentru nereuşita generală a insituţiei. Nu dintr-o dorinţă falsă de a mă autoflagela. Nu. Ci privesc lucrurile clar în faţă. Am mai fost pusă în situaţii imposibile de muncă, dar ştiam măcar că mai preia cineva din aceste greutăţi, ştiam că vine o zi, sau două, de pauză şi mă linişteam şi veneam iar cu forţe proaspete la lucru (pe vremea când lucram în ture). Aveam momentele astea de gol în timp, în spaţiu, în care mă refăceam. Acum parcă pedalez de la o zi la alta, fără să mai văd în faţă altceva decât posibilitatea de a mă confrunta iar cu toate orgoliile planetei, de a fi rezonabilă cu toţi... şi Doamne, peste câte tipologii am dat... Dar cea de care m-am izbit cel mai tare a fost tipologia omului scandalagiu, certăreţ şi tipologia omului neprofesionist... Nu poţi face ceva cu aceştia...”

Friday, October 19, 2018

gânduri dintr-o vară apăsătoare 2

(idee scrisă duminică spre luni)

Deşi m-a părăsit starea de reverie în care mă regăseam când am scris aceste rânduri şi aceste rânduri, a revenit totuşi bucăţica pragmatică din mine, bucăţica dispusă să mai acorde încă o şansă, şi încă o şansă vieţii, cu toate ale ei.

Photo by Robert Tudor on Unsplash

(rânduri scrise marţi)

Mă tot întreb ce anume aduce schimbarea în tine. O emoţie, un gând, o înţelegere profundă a vieţii, un miracol, o minune, vorba unui om, un ritual, un traseu, nişte condiţii, un parcurs, un context, un drum, un fel de a fi. A ajuns să mă obsedeze această dorinţă de altceva. Mă simt ca o bere turnată din sticlă în pahar, care face bulbuci şi spumă multă, e efervescentă, apoi e lăsată în soare şi devine o pişoarcă trezită şi caldă...

Am fost 5 zile în concediu. Îmi luasem 10 zile, dar după prima săptămână, în care mai mult am dormit şi lenevit, am zis că clachez dacă mai stau o singură zi fără să fac ceva, aşa că m-am întors la job. Asta e bine, pentru că mi-a adus încă o dată în faţa ochilor faptul că-s un om capabil şi dornic de muncă. Mie, care acum 5 ani îmi tremurau toate încheieturile la gândul că nu ştiu şi nu pot să fac ceva. Dar să revin la supărarea mea. La fel ca şi în concediile din anul trecut, m-a urmărit obsesiv gândul că trebuie să o iau pe o altă cale, că nu mai vreau acest loc de muncă. Am tot făcut "n" scenarii, ca pe final de săptămână, să-mi zic, hei, dar ai totuşi ceva stabil, du-te şi fă ce poţi şi ia ca atare totul. Zis şi făcut. Doar că numai după O ZI a revenit dorinţa de a o lua pe un alt drum, pe drumul meu, în care să investesc în creşterea mea, în ceea ce ştiu să fac. Să te frustreze jobul nu e ok DELOC. E spaţiul şi mediul în care tu îţi petreci toată ziua, practic. Şi să crezi că anumite ritualuri, contracarări şi parări a ceea ce îţi aduce ziua respectivă e doar o interelaţionare dintre o victimă şi un abuzator. Când cauţi circumstanţe atenuante pentru a învălui o situaţie de caca într-o haină roz, înseamnă să te minţi pe tine însuţi over&over again.

În relaţia cu munca mă simt ca într-o relaţie difuncţională. Ca şi cum înot în aer, sau pedalez în apă. Ceva greu, absurd şi inutil. Ceva în care fiecare dă ce poate, sau ce îl îndeamnă nevoia de moment, în care fiecare îşi doreşte altceva şi pretinde ostentativ să i se dea acel lucru, cu ascunzişuri şi cu minciuni, în care totul e presărat cu câteva momente de glorie, când parcă relaţia funcţionează minunat şi fiecare îşi dă în acel moment silinţa. Been there, done that. Şi peste toate aceste reflecţii vine un val imens de vinovăţie. Că simt aşa, că gândesc aşa, că îndrăznesc să gândesc aşa, diferit. Pattern-ul vieţii mele. Că poate dacă aş fi fost, că poate dacă aş fi gândit în "x" fel, că dacă m-aş fi smerit, că dacă aş fi făcut aia, sau aialaltă, lucrurile ar fi stat altfel. Totul îndreptat spre mine, totul îndreptat spre a mă scoate pe mine vinovată, cauza a tot.

...to be continued.

Thursday, October 18, 2018

despre fericire și dragoste

Photo by Caju Gomes on Unsplash

"Există numeroase teorii privitor la ce anume determină felul cum se simte omul - gândurile sau sentimentele, trăirile. Părerile sunt contradictorii, dar este important să ţinem minte: cum gândim, aşa şi simţim. Schimbându-ne gândirea, ne putem schimba şi semnul sentimentelor: pozitiv sau negativ.

Până şi ura poate fi transformată în dragoste. Eu cred că ne putem controla gândurile, prin urmare, ne putem stăpâni şi simţămintele (până la un anumit punct, desigur). Trebuie să ştim graniţele posibilităţilor noastre fireşti şi să ne urmăm natura, să nu ne mişcăm împotriva legilor ei - inclusiv împotriva celor psihologice. Gândurile, sentimentele şi faptele pozitive acumulează în noi experienţă pozitivă, care ne trebuie atât de mult în viaţă. Dacă suntem plini de gânduri negative, care duc la acţiuni tot atât de negative, distructive, ele pot reveni la noi - câteodată imediat, alteori după o vreme. Tot ce spun acum nu e mistică, nu e manifestare a ceva suprafiresc, ci e doar expresie a unităţii zidirii.

Psihologul Karl Jung a introdus conceptul de "subconştient colectiv". La nivelul subconştientului colectiv, omul este legat de toţi oamenii din lume. De aceea, ne putem influenţa toţi unul pe altul, fără să ne dăm seama...

Cuvintele şi acţiunile distructive se întorc la noi fiindcă lumea toată are o anumită unitate şi toţi luăm energie din una şi aceeaşi sursă. Dacă gândim chiar şi despre noi înşine într-o manieră foarte negativă, dacă ne înfierăm pe noi înşine fără milă, dacă ne provocăm durere sufletească, ipso facto îi putem răni şi pe alţii, mai ales pe cei ce ne sunt apropiaţi." sursa aici

Wednesday, October 17, 2018

gânduri dintr-o vară apăsătoare...

gânduri dintr-o vară apăsătoare...

”Pe blog am scris mai mereu dintr-o poziție de putere. Adică într-un moment în care cuvintele au curs ele singure, de la sine, în care s-au cerut ele eliberate pe foaia electronică a jurnalului virtual. Recitesc uneori ce scriu și mă minunez. Deseori în sens negativ. Dar în ultimele articole am scris în așa fel încât m-am minunat în sens pozitiv. Chiar am scris eu lucrurile alea? Ce e ironic însă e că ceea ce am scris, ceea ce am gândit și am simțit și am așternut aici, a fost cu atât mai puternic cu cât realitatea era departe de ideea de putere și control.

Photo by Thư Anh on Unsplash

Deși acest blog e un jurnal virtual al vieții mele, deși am avut multe rânduri dureroase în el, în care am încercat să așez haosul de mine într-o formă, cred că nu am fost niciodată mai lipsită de putere ca acum. Mai lipsită de putere și...resemnată. Simt că am ajuns în punctul în care am sperat și visat tot ce se putea spera și visa. Că mi-am vărsat întreaga capacitate de a face și a gândi și a acționa. Că nu mai e nimic, dar nimic, care să mai poată fi dat. Mental, afectiv, sufletesc. Mă târăsc de la o zi la alta, fără noimă. Fac inerțial și deseori cu furie, ceea ce trebuie făcut. Acasă, la job. În special la job, unde nu mă mai identific cu ceea ce fac, unde nu mai suport ceea ce trebuie să fac. Și asta de ce? Pentru că eu nu pot lucra ca oaia, să execut fără să discern ceea ce fac și fără să aleg să fac lucrurile care știu că pot avea ecou mai devreme sau mai târziu. Din acest motiv, simt că-s în punctul în care aș accepta, cu smerenie, un job oarecare, să pun produse în raft într-un supermarket, dar să știu că jobul meu implică un ”to do” și că eu pot urmări apoi acel ”to do list” spre a fi îndeplinit. Sau dacă aș avea forță fizică, aș accepta să sap gropi, să fac o muncă din asta, care știi că are un început și o finalitate. Sau să spăl vase într-un restaurant. Nu 300 de chestii lucrate în paralel, întrerupte în mici și miliarde de fragmente, nu acțiuni degeaba. Pe acestea nu le pot accepta cu smerenie. Mă simt insultată în propria-mi capacitate de a discerne, gândi, judeca, diseca, disemina...

Ieri am fost la un interviu pentru un post de librar. Ture de 10h, o zi liberă în timpul săptămânii și sâmbăta 5h. 1200 lei. Mai că nu am ieșit plângând de acolo.

Apoi m-am mai uitat pe bestjobs.ro, pe grupurile de anunțuri de joburi de pe Facebook. Recepționere, secretare, femei la curățenie, cameriste și tot felul de alte joburi pe specializări anume (asistenți medicali, programatori etc.). Un alt motiv pentru care nu am făcut pasul spre altceva în toți acești ani de nemulțumiri la actualul loc de muncă sunt rândurile scrise înainte. Urăsc căutarea, urăsc frustrarea constatării că după 17 ani de școală, ceea ce poți face tu propriu-zis, e tare restrâns. Restrâns și umilitor. 1200 lei pentru ture de 10h?”

...fiecare sezon vine cu gândurile și frământările lui.

Friday, October 12, 2018

pace vs.conflict

...cred că omul este structurat spre a căuta binele și armonia. Mi se pare că e o reflexie sinceră a sufletului de a se îndrepta și a căuta ”mai binele”, când este constrâns în ”mai puțin bine”, sau când se află într-un mediu mai puțin propice armoniei.

Photo by Zach Reiner on Unsplash

Eu de când mă știu nu am suportat tensiunea și conflictul și mereu am reacționat ciudat în preajma acestor stări negative. Fie le preluam, fie mă implicam mai mult decât era cazul într-o situație, fie dezvoltam comportamente ușor obsesiv-compulsie: curățenie excesivă, pus lucrurile în linie, verificat și răsverificat, ca și cum aș fi vrut să așez în afară, dezordinea care era în interior.

Nu-mi pot imagina cum e să stai într-un mediu în care e o stare perpetuă tensiunea, cearta, scandalul. Nu pot să zic că nu mi-au fost străine mediile acestea, însă știu, simt, am înțeles și am învățat că acestea nu-s firești. O ceartă, o izbucnire, un conflict, o tensiune, sunt firești, când și când. Ele dezamorsează o acumulare de gânduri și cuvinte nespuse. Pot clarifica o situație. Însă când devine o stare de fapt, când se practică o falsă fericire și înțelegere, pe un morman de frustrări și tensiuni, nu știu cât de ok e.

Am căutat mulți ani să ajung la ”pace”. Chiar și numele meu e predilect spre aceasta, numindu-mă ”pace” în limba greacă (eirini). Nu știu ce îmi va aduce viitorul, dar să trăiesc într-un mediu conflictual e ceva ce nu pot duce.

Îmi aduc aminte cum, acum doi ani, cunoscusem pe cineva, cu care tatonam terenul în ideea unei relații. Foarte rapid am constat nu numai că persoana aceea era o fire conflictuală, dar îi făcea plăcere să se certe, să creeze tensiuni inutile, din orice. Am pus punct rapid la acel ”ceva” ce încercam noi atunci și nu m-am uitat înapoi. Pasul acela a fost un punct de contitură în maturizarea mea. Perspectiva de a avea în viața mea un om care poate răbufni din orice, din faptul că în loc de cratimă, când scrii, pui spațiu gol, spre exemplu, era ceva ce nu puteam tolera. Mi-aduc aminte că persoana care ne-a făcut cunoștință mi-a și zis, când îi explicam de ce nu am putut continua, că ce e așa rău, că toată lumea se ceartă?!

Am luptat și lucrat atâția ani cu mine, ca să ajung la pace, că a alege VOIT o situație care știu foarte limpede că mi-ar aduce doar suferință și tulburare, fie ea și în numele ”iubirii”, e ceva ce nu pot concepe, accepta, căuta și dori.

Cu gânduri de pace și bine,

Irina

Thursday, October 11, 2018

Am comandat parfumurile dorite

...țara arde și baba se piaptănă, asta sunt eu.

Am comandat parfumurile despre care vorbeam aici.

Charlie Red de la Revlon este un parfum drăguțel pentru cei 15 lei cât am dat eu pe sticla de 100 ml. Este potrivit acum perioadei de toamnă, fiind ușor misterios, cu niște note suave, nu foarte puternice. Din descrierea lui, spune cam așa:

”Revlon Charlie Red este un parfum oriental-floral ce întruchipează eleganța și farmecul de neegalat. Charlie Red pentru femei, este un parfum unic, creat special pentru femeia dinamică și pasională, care este sofisticată și știe ce își dorește de la viață. 

Notele de vârf ale parfumului Revlon Charlie Red sunt compuse din minunatele flori de portocal, prune delicate, coăcaze negre, piersica suculentă și violeta delicată. Notele centrale sunt aduse de încântătorul trandafir, captivanta tuberoza, senzuala orhidee, exoticul ylang-ylang, împreună cu acordurile minunate de lăcrămioară, garoafă și iasomie. Notele de baza se compun din lemn de santal, mosc, ambră, miere și cedru. Acest minunat parfum Revlon Charlie Red a fost conceput pentru ocazii speciale.” 


Apoi, în loc de Cabotine de la Gres, am luat Green Edition - Cabotine, Gres. E un parfum tare plăcut, mă duce cu gândul la Light Blue de la Dolce&Gabbana, e un miros fresh, dar totuși cu substanță, cu profunzime. Cum era el prezentat pe site-ul de unde l-am comandat, Elefant:

”Compozitie:
  • Note de varf: portocal rosu, mandarina, yuzu, pere
  • Note de mijloc: iasomie, frezie, crin
  • Note de baza: mosc, muschi, cedru”

O altă hachiță de a mea, pe care mi-am îndeplinit-o, a fost să-mi iau o mostră de 2 ml de Tobbaco Vanille - Tom Ford. A costat cât ambele parfumuri de mai sus, pentru că este foarte scump. Sticluța de 100 ml e aproape 1400 lei... Dar e un parfum rafinat, misterios, unic, greu și plăcut, ca un mister care te învăluie în promisiuni de lucruri frumoase. Pe Notino, fostul Aoro, de unde l-am cumpărat, spune cam așa despre el:

”Conform numelui, compoziția parfumului evidențiază cele două note dominante, de tutun și de vanilie, completate de accente picante. Inima fascinantă este alcătuită din boabe de tonka, flori de tutun și cacao. Baza este format din note de fructe uscate și de lemn.”




Monday, October 1, 2018

Cărţi de vânzare

Aşa cum scriam ieri aici, nu mai locuiesc de câteva luni la mine în apartament şi momentan doar reduc ceea ce am acolo la strictul necesar, lucru de folos şi dacă revin acolo şi dacă o voi face peste o perioadă de timp. Biblioteca e spaţiul în care triez deseori cărţile, iar acum am scos o parte din titlurile de care ştiu că nu mă mai voi folosi în viitor. Dacă vă interesează ceva din titlurile de mai jos, nu ezitaţi să-mi scrieţi. Pentru a vizualiza cartea, puteţi intra pe albumul "Târgul de la mare" de pe pagina mea de Facebook.



Bijoux en nacre - perles et butons - o carte despre cum să realizezi bijuterii din perluţe şi nasturi din sidef - 10 lei
The garden handbook - 15 lei
Modele de croșetat - cadou
Noua ta viață începe când înțelegi că nu ai decât una... - 12 lei
Arta de a cultiva relații durabile - 5 lei
Mami, tati, mă auziți? - Jaques Salome - 10 lei
Mănâncă, roagă-te, iubește - Elizabeth Gilbert - 12 lei
Ortodoxie și naționalism - Pr. Dumitru Stăniloaie- 5 lei
Și am spus da - o poveste de iubire - Elizabeth Gilbert - 12 lei
Alternative naturale la antibiotice - 5 lei
Cum să-ți îmblânzești rebelul interior - 10 lei
Ce să spunem copiilor - Francoise Dolto - 10 lei
De ce se tem bărbații de femei - Jean Cournut - 10 lei

P.S. Le pot trimite/da doar prin Poşta Română.

Sunday, September 30, 2018

Diverse de sfârşit de lună...

...aş avea multe să povestesc. Mi-e dor să scriu aici ca pentru mine, însă sunt conştientă că în acest locuşor nu mai sunt singură. Cu toate astea, nu cred că trebuie să mă cenzurez. Asta e lecţia mea, să învăţ să fiu vulnerabilă. Mi-e frică de vulnerabilitate, dar blogul e un colţişor în care las să iasă ale mele, bune, rele...


...mi-aş dori să vă scriu despre faptul că merg pe 4 luni de când nu mai locuiesc în căsuţa mea. Nu m-am mutat, nu am vândut, ci deocamdată stă nelocuit apartamentul meu, iar eu sunt cu familia mea, la părinţi, cu frăţiorii... Poate voi scrie câteva rânduri separat despre asta, simt că nu e încă momentul să trag nişte concluzii...

...faptul că stau aici m-a motivat să gătim tot felul de chestii împreună. Ieri am savurat pizza de casă, cu blat făcut tot de noi, aluatul l-am făcut la maşina de pâine.

...vara aceasta nu am ţinut atelierele de creativitate, la mine vara e ca o magmă în care eu mă târâi de colo-colo, cu turaţiile la minim. Vremea asta de acum, cu aerul rece care-mi intră pe nări, cu cerul senin, un senin aparte, pe care doar sezonul rece îl poate naşte, îmi dă o energie fantastică şi multe gânduri bune. Totuşi, pentru câteva activităţi ne-am văzut la Cercul de creativitate. Am pus în aplicare ceva la care m-am gândit poate ani de zile, dar pentru care nu am avut curaj, până acum, în 2018. Puteţi vedea aici, pe Facebook, rezultatul atelierelor de pictură pe sticlă. Ca o concluzie aşa, când eşti constrâns, parcă poţi face mai multe. Când ai la dispoziţie tot: timp, spaţiu de gândit etc., parcă eşti mult mai vulnerabil la a da înapoi, a amâna, a renunţa şi răzgândi.

...sunt un mare fan al parfumurilor. Poate n-aş fi ajuns în sfera asta dacă nu era tata navigator şi avea acces mai uşor la produsele din zona liberă, de aici primind mereu câte un mic cadou de prin peregrinăriile lui. Ştiu ce-mi place şi uneori se nimereşte să am câte unul care să simt că mă reprezintă. Am descoperit canalul de Youtube Nas de nas, unde autoarea prezintă o serie de prafumuri. Un vlog  de acolo a fost despre nişte parfumuri noi şi mai vechi, foarte bune, sub 200 de lei. De atunci mă tot învârt să cumpăr unele care-s ridicol de ieftine, să văd dacă chiar sunt faine şi durabile. Unul din ele e Charlie de la Revlon, iar un altul Cabotine de la Gres.

...mi-am luat o agendă de la Moleskine. Cea pe care o folosesc acum îmi mai ajunge până în decembrie, inclusiv, dar vreau să mă apuc de planificat pe mai departe şi anul 2019. Am găsit una în nuanţa mea preferată de verde (kaki) şi mă bucuram că era tare faină, erau 3 caieţele ce păreau cusute între ele, dar când am desfăcut ambalajul, surpriză, erau detaşabile. Dar e ok şi aşa.

...în rest ce să mai zic? La job e ok, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar am reuşit să mă detaşez foarte mult, cu ajutorul lui Dumnezeu, asta după ce am trecut prin atâtea stări, în unele seri mă simţeam ca într-un prag de atac de panică de stres şi gânduri şi supărări generate de muncă. Omul acesta care sunt, care dă totul, care e pentru totul sau nimic, a învăţat să fie...detaşat, ca să nu zic pe drept: nesimţit. Asta e...

O seară plăcută în continuare şi o săptămână uşoară tuturor!

Irina

Thursday, September 27, 2018

...veșnică pomenire, pentru cei ce nu mai sunt printre noi...

...în luna august, la început, m-am gândit intens, ca niciodată, la o persoană din București cu care m-am cunoscut cândva, care mi-a fost de ajutor într-o vreme și cu care mai țineam legătura pe Facebook. Pe Facebook mi-am șters contul de câteva ori, dar de fiecare dată am avut grijă să o adaug și pe ea când am făcut cont nou, de ea nu mă puteam dezlipi...

Photo by Ksenia Makagonova on Unsplash

La început de lună august m-am gândit la ea intes, ca la câteva zile să aflu că a trecut la cele veșnice... Să o pot asocia pe C.cu moartea, cu trecerea dincolo, e ceva ce nu am putut concepe niciodată și am fost foarte tulburată de veste. C.biruise un cancer descoperit în faza 0, trecuse prin operații dureroase, era o învingătoare în viziunea mea, era cineva care biruise și care mai avea de trăit mult și bine ani de viață. era cineva care ieșise din visul negru al bolii și al cancerului... Chiar și acum când scriu, nu pot suprapune informația cu realitatea. Aș vrea să cred că C.e încă acolo, la o distanță de un mesaj pe Facebook... Ultima oară am interacționat în aprilie, când am fost în Turcia, iar prin mai eu mi-am șters contul. Perioadă care s-a suprapus, din ce am aflat ulterior, cu o deterioarare rapidă a stării ei de sănătate, care a dus apoi la trecerea la cele veșnice. C.ar fi împlinit în august 49 de ani, dar pentru ea timpul nu a mai avut răbdare.

C., Dumnezeu să te odihnească cu drepții și să-ți dea pacea și liniștea pe care ai căutat-o atâta timp!

Cu Sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitei roabei tale, C...

Jurnal de mulțumire ♥

Doamne, apreciez mult şi Îţi mulţumesc ♥ : ♥ pentru sănătate; ♥ pentru ziua de ieri, e mai important să dai decât să iei. Și mai îm...