Aș vrea să scriu, dar ce?

Aș vrea să scriu, dar ce?

Mi-e dor de vremea când aveam jobul într-un birou retras, undeva la mansarda unei clădiri, unde doar primeam task-urile de serviciu, iar eu lucram în ritmul meu, băgam căstile în urechi, ascultam muzică și-mi ”făceam de cap”. Adică lucram, dar dacă voiam să scriu și pe blog, o puteam face fără să fiu întreruptă. 3 ani mai târziu, lucrez în altă locație, unde sunt întreruptă din 5 în 5 minute de un telefon, de o persoană, de țipătul unui copil, de o ușă care se deschide parcă veșnic, de un bătut în ușă, de o solicitare. Mă întreb cum de am ajuns aici, eu, un om destul de tăcut, rezervat, care nu poate lucra decât canalizat cu atenție asupra a ceea ce face? Mă gândesc că poate asta îmi e de folos acum?

Photo by Kalen Emsley on Unsplash

Învăț un nou fel de a fi. Un fel de a fi fără așteptări, un fel de a fi care nu mai așteaptă momentul ”x” când va apărea ceva cu o turnură ”wow” în viața mea. Un fel de a fi în care să nu mă mai agăț de persoane și de situații, nici măcar la nivel de gând, de idee. Un fel de a fi fără dorințe. Dar e greu, când duci o viață monotonă, o viață cu niște rutine care nu te duc mai departe de ziua de mâine, zi care va fi la fel ca cea de ieri, ironic, pe plan mental, fizic, sufletesc.

Când vezi lucrurile așa, fără să mai ai vreo dorință, scade brusc și entuziasmul în fața vieții. Faci greu ceea ce făceai poate cu câteva săptămâni în urmă. Nu-ți mai pasă parcă de nimic. Dar oare e bine așa?

În dorința de a mă reîntoarce spre lucrurile la care mă pricep, zic eu, am scos zilele trecute toate materialele de lucru pe care le mai am în casă. Pensule, culori, bucăți de sticlă, foi de desen, un caiet de schițe, mărgele, bucăți de pânză, ațe. Le-am înșirat pe peste tot, m-am uitat îndelung la ele, întrebându-mă ce pot face. Apoi m-am învârtit mult și în jurul gândului de ce le-aș face. Nu am putut găsi nici o motivație. Nu găsesc nici o motivație în a face ceea ce știu că ar aduce mai multă bucurie. Nu am văzut sensul. Apoi am obosit, era deja ora 22 și m-am dus la culcare, ca a doua zi să o iau de la capăt cu rutina zilei, indusă de necesitatea de a trăi: trezit, spălat, îmbrăcat, mâncat, drumul spre serviciu, 8h de serviciu în care ai grijă de nevoile altora (șefi, colegi, elevi), mai stai pe un Facebook, mai mănânci, pleci de la muncă, poate mai faci un drum pe la părinți, te duci acasă, te schimbi, mănânci, citești un pic, te culci. Repeat.

Am obosit la ideea că trebuie să fim fericiți și iubitori și mereu cu zâmbetul pe buze, că trebuie să ducem vieți (aparent) împlinite, că trebuie măcar să mimăm asta, să dovedim altora că am atins acel prag al fericirii atât de dorit de toată lumea, că ne-am împlinit viețile, că am bifat acele lucruri care ne dau valoare, tot în raport cu ceilalți: haine frumoase, look-uri atent studiate, că doar avem bani, de la joburile foarte bine plătite, că mergem prin călătorii, că avem o viață plină și după muncă și în vacanțe, că ne-am căsătorit, că am bifat cel mai înalt target dpdv social, că apoi am făcut copii și-s cei mai frumoși și cei mai cei, că suntem în top, că o ducem bine, ce să mai... Nu contează cum te simți în interior, trebuie să PARI fericit, că trebuie, nu există nici o explicație de ce trebuie. Trebuie că trebuie și gata!

Am scris iar într-un ton pesimist, dar cam așa stau lucrurile pe aici, acum.

Cu drag,

Irina





Comments

  1. Nu trebuie, Irinuş. Eu (cred că) am învăţat să îmi trăiesc şi nefericirea, neîmplinirea, dezamăgirea. Până la urmă, fericirea aceea permanentă este tot un dezechilibru ("ce e mult, strică", zice românul nostru înţelept). Şi ce dacă eşti pesimistă acum? Poate mâine o să fii mai optimistă, nu ştiu.
    Dar îmi place ceea ce zici de aşteptări (sau poate cum am înţeles eu). Şi eu am constatat că a avea aşteptări (mai ales nerealiste, cum fac eu) produce mari dezamăgiri şi dezechilibre, în viaţa mea.
    Eu zic să ne bucurăm şi de tristeţea noastră, de pesimism uneori. Asta ne mai echilibrează :)
    Hai, te pup! :*

    ReplyDelete
    Replies
    1. Aşa e, există o lege a compensării... Te pup si eu!

      Delete
  2. Sunt perfect de acord cu mesajul anterior. Zeninatatea asta e superficiala.

    ReplyDelete
  3. De ce trebuie pt. că trebuie? Cum zicea cineva mai sus, chiar nu trebuie. :)
    Înseamnă că eu sunt nefericită (în opinia altora). N-am casă proprie, nici haine superbe, îmi prind de multe ori părul în lift că n-am oglindă acasă în baie (în lift e :d), nu călătorim, n-am avut niciodată un job foarte bine plătit, n-am o viață plină, nu socializez prea mult... Copiii mei da sunt cei mai cei! :) Cred că așa gândește fiecare părinte.

    Chestia asta cu mimatul... pe facebook (chiar și pe unele bloguri și în viața reală) mulți par MEREU fericiți, împliniți, joburi excelente, sunt părinți perfecți... După ce treci de poleiala de fericire, de multe ori descoperi cu totul altceva...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, fiecare om se confruntă cu câteceva... Şi cum zicea şi Andreea, în primul comentariu, nici nu e prea sănătos să fii doar fericit mereu...cum nici să fii trist mereu nu e ok...

      Delete
  4. Nu trebuie nimic! Trebuie sa fii tu, cu lectiile tale de invatat, cu implinirile si dezamagirile tale! Dincolo nu cred ca ne va intreba cum am parut, ci cum am trait! Capul sus! ;) Și Be You (BU), vorba unei reclame mai vechi! :))

    ReplyDelete
    Replies
    1. Aşa e, să nu uităm de noi. Până şi mântuirea e personală, după firea noastră, ce să mai vorbesc de celelalte... Doamne, de am fi mai autentici... Pup, Crengu!

      Delete
  5. - Orice ne dorim vine la pachet cu ceva ce nu ne dorim. Foarte greu invatam lectia asta. Ai dorit bani, au venit la pachet cu acest tip de job. Grija la ce-ti doresti.
    - A nu avea asteptari nu e sinonim cu a nu avea dorinte. Nefiind o stare fireasca aceea de a nu dori nimic, n-ai cum sa te simti bine asa. A nu avea asteptari inseamna a nu avea pretentia ca lumea sa reactioneze cum vrem noi. Asta e bine, acceptand reactiile lumii asa cum sunt ele, incercam sa le intelegem si sa devenim mai putin egoisti.
    - un har de la Dumnezeu cum este talentul la pictura cere sacrificii. Cand nu esti dispusa sa le faci, harul se retrage.Fara har, sensul nu exista.
    - ce vrea lumea este sa se laude, in esenta. Aici intri in contradictie totala cu ce vrea Dumnezeu de la om. Oamenii care se lauda cu diverse nu sunt fericiti, ei vand o aparenta fara continut. Naivii sau orgoliosii cumpara ce vinde lumea. Forme fara fond.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Maria, multumesc pentru ultimile 2 puncte. Uitai de ele....
      Tu cum ai alinia viata profesionala si harul?

      Delete
    2. Cred ca s-a pierdut raspunsul...
      Claudia, iti spuneam de tatal meu, cu acelasi har, talent la pictura, viata l-a scos din anul 3 arhitectura si l-a bagat in armata, cel mai nepotrivit loc pt un artist. Acolo a facut geodezia, harti, a inventat un aparat de facut harti in relief - si paralel a pictat din pasiune, niciodata pt bani, a dat picturi oamenilor care doreau picturi. Dragostea p[t natura si compasiunea pt semeni i-au alimentat harul, daca pot spune asa. Am vazut in viata ca Dumnezeu ajuta foarte mult pe oamenii care se daruiesc semenilor fara sa astepte nimic.
      De la el am invatat sa citesc biografii. Vazand cum traiesc altii, cum se desfasoara o viata, avem foarte mult de invatat.

      Delete
    3. Parca ai vorbit si pentru mine, Maria! Am avut o saptamana grea si cuvintele tale au venit asa, ca o revelatie. Multumesc!

      Delete
    4. Maria, pentru mine, momentan, e prioritar să mă întreţin. Şi pentru că nu am alte responsabilităţi, ca un soţ, nişte copii, nu mi se pare rău să-mi aloc tot timpul pentru a câştiga un ban în plus. Munca cinstită e plăcută lui Dumnezeu. Nu mă plâng că e cum e situaţia, ci doar am o părere de rău că nu reuşesc să mă adun să aloc câteva minute şi pasiunilor mele.

      Delete
  6. De ce atata trebuie si trebuie si trebuie? Standardele astea ma obosesc! mai ales ca nu ma incadrez in ele:am zile cand nu imi vine sa zambesc si nici nu o fac, nu am masina, am cateva haine acolo, nu am tv, nu am machiaje, bani de cafea sau tigari sau alte cele etc.
    Dar ce aleg e sa rup zilnic cateva minute sa multumesc lui Dumnezeu pentru micile lucruri primite, sa acord ceva timp hobby-urilor, sa trimit un email la vreo prietena etc. Da, mi-ar placea sa schimb ritmul zilnic si sa fie jobul cu cateva ore si hobby-ul cu 9 ore, dar pana atunci.... mai merg la job vreo 10 ani :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Eh, mie mi se face observaţie când am câte o zi mai slabă şi o figură mai acră... de parcă nu-s om şi nu am şi eu suferinţele mele... În rest, ştii că gândim aproape la fel ;). Pupici

      Delete
  7. Claudia, nici noi nu avem mașină și ne descurcăm. În condițiile în care avem copii și locuim în București. Există mijloace de transport, există taxiuri pt. urgențe, chiar nu a fost vreo situație să zic că nu ne-am descurcat fără. Deși al meu a tot zis în ultimii 2-3 ani să ne luăm, dar nu ne place să conducem... Plus bani de benzină și altele.. Și, pe mine mă obosesc toți acești "trebuie". Weekend fain tuturor!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, o maşină vine la pachet cu la fel de multe minusuri, câte plusuri sunt...

      Delete
  8. Ei, sunt convinsă că e și utilă pt. unii sau alții. Doar că nu a fost necesară pt. noi deocamdată.

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Dieta ketogenică - 2 (meniu şi păreri)

Viata mai simpla - Sapun lichid facut in casa

Zile în imagini şi cuvinte