Recunoştinţă

Nu am mai fost răcită demult, dar demult, dar când mă ia, cam o dată în an, mă ia serios. Nas înfundat, durere de cap şi de corp, tuse, răguşeală, durere în gât etc. Cu toate astea, eu mă gândesc acum la recunoştinţă, mă gândesc că sunt unele lucruri care chiar se întâmplă din grija lui Dumnezeu.


Photo by Guillaume Flandre on Unsplash

Un exemplu. Locuiesc într-un bloc, la parter, imediat cum intri în scară, apartamentul meu e a doua uşă pe care o vezi. Vineri mă întorc de la muncă, pe la ora 17. Descui uşa, bag în casă sacoşi şi ce mai aveam eu, las uşa întredeschisă, mă duc să verific cutia poştală, mă întorc în casă, încui uşa cu yala de sus, care are sistem din acela de-l închizi fără cheie, fac ale mele prin casă, mă culc. Mă trezesc a doua zi foarte devreme, mă pregătesc pentru atelierele cu copiii, mă îmbrac şi pe la 9 fără, dau să ies din casă. Când să ies, am automatismul pe care poate fiecare îl are, mă încalţ, pun geaca pe mine, iau geanta şi descui uşa sus, dar şi jos, unde încui de fel cu cheia...uşă care era încuiată doar sus, iar jos nu avea cheie în yală, cum o las de obicei. Mă buzunăresc la geacă, singurul loc unde putea fi cheia de la uşă, nimic. Mă uit în cuier, al doilea loc unde mai las chei, nimic. Apoi realizez că...nu am încuiat uşa decât sus... aşa că deschid uşa frumos şi mă uit în exteriorul ei. Cheia de la yala de jos, stătea frumos acolo în exterior, de cu o zi înainte, vineri, ora 17 cu aproximaţie.

Poate nu pare cine ştie ce, dar în blocul meu se vântură multă lume, sunt mulţi studenţi străini, care pe week-end parcă o ţin doar în petreceri şi aud la orice oră din noapte cum cineva iese sau intră în scară (pereţi subţiri, uşa apartamentului foarte aproape de dormitor şi de intrarea-ieşirea din bloc, aud cam tot şi m-am obişnuit)...dar pentru mine a fost aşa, ca un semn foarte vizibil că Dumnezeu mă iubeşte şi mă ocroteşte.

Am nevoie mai mult ca oricând să descopăr, învăţ, trăiesc şi să SIMT acest lucru. Că Dumnezeu mă iubeşte şi mă ocroteşte. Deja încep să conştientizez acest lucru într-un mod mai profund, dar zic eu că e cale lungă până când trăirea aceasta va fi o certitudine, va fi ceva spontan în inima şi mintea mea.

Eu am trăit ani de zile, mai mereu, din copilăria mică, în gardă şi într-o tensiune permanentă. Eu-s omul acela care sare trei metri dacă în spatele lui a căzut o furculiţă. Mă simt mereu expusă, trasă la răspundere, neptuncioasă uneori, slabă. Mă simt des a nimănui, expusă, fără un sprijin autentic şi constant. Ceva ce să nu tăgăduiesc! Nu mă pot aşeza într-o stare confortabilă decât rar, rar detot. Şi, prin comparaţie, pentru că sunt un bun observator, văd şi înţeleg multe, analizez, trag concluzii, am înţeles de ce persoanele pe care le admir pentru că-s bune, blânde, calme, dulci, afectuoase, persoanele tip insuliţă de iubire, sunt aşa, de ce au acel tip de echilibru la care eu doar tânjesc. Eu privesc un om, când am şansa, în ansamblul lui. Îmi place să-l întreb despre el, dar şi despre familia lui şi am văzut că cei-cele care sunt aşa cum am spus puţin înainte, sunt oameni care aşa au crescut, cu sprijinul acela interior ca au pe ce se baza la rău, sau poate nici nu ştiu ce e răul, au fost mereu în bine, în confort sufletesc şi mental, într-o odihnă interioară şi asta datorită FAMILIEI, sau măcar a unui tată sau a unei mame foarte afectuoase. 

Deci familia e cheia, părinţii iubitori sunt cheia, sau măcar nişte bunici iubitori. Omul nu învaţă decât copiind de unde un comportament, fie el rău, sau bun. Nu ai cum să te simţi în pace în inima ta, în bucurie, în fericire pură, în siguranţă, dacă cineva nu ţi-a dat acele trăiri când erai ca un burete, când ţi le însuşeai.

Şi acum încep iar să mă smiorcăi, eu nu am avut bunici, părinţi doar parţial, deşi am stat cu nişte rude în perioadele în care mama n-a mai fost şi tata era in voiaj, deşi apoi tata s-a recăsătorit şi am stat permanent cu mama vitregă, deşi am crescut, deşi mi-am făcut duhovnic căruia să-i mai spun din greutatea care apasă pe inima mea, tot nu m-am simtit în singuranţă.

Şi de aici rezultă o problemă, o problema ca de mate, să zicem. O problema nouă, pentru că am luat nişte decizii pe final de an trecut. Am înţeles că am avut nişte condiţii de viaţă, un dat al vieţii, în momentul în care eu am venit pe lume. Am înţeles că acolo nu mă mai pot întoarce, nu mai pot schimba nimic, dar nimic. Punct, finito, end of story. Am decis şi să nu mă mai gândesc, să nu mă mai raportez la ce a fost. Am zis aşa, trecutul e ca şi cum nu ar fi în secunda de faţă. Lucrurile nu au stat bine, dar chiar nu mai am ce să fac. End of story. Cu toate astea, eu sunt eu, acum, şi-mi şi doresc nişte chestii, nişte lucruri. Ştiu foarte clar ce vreau. Deci ce pot face? Nu pot nici mima, urăsc să mă prefac. Nici nu le am, nici nu le pot pretinde, nici nu le pot scoate din joben. Însă pot face lucrurile care cred eu că m-ar duce în acel punct despre care scriam la început. Mă văd, undeva ascuns în inima mea, dar mă văd undeva în viitor în acel loc în care voi avea tot ce sper eu acum că voi avea şi voi avea acele lucruri cu siguranţa şi cu încrederea pe care acum nu le experimentez ca sentimente, ca trăiri.

Poate sună cam alambicat, dar sună aşa cum gândesc şi simt eu uneori. Important e că mi-e mie clar. Mi-e clar că trebuie să fiu mai atentă la gesturile mici şi suave de iubire ale lui Dumnezeu. Mi-e clar că trebuie să fiu recunoscătoare pentru toată delicateţea Lui şi prezenţa Lui. Mi-e clar că trebuie să văd lucrurile acelea şi să mă încred în ele. Mi-e clar că trebuie să fiu atentă la mine. E ciudat, ştiu... pentru că acum ceva vreme poate voiam să fiu atentă la mine într-un mod egoist, care excludea lumea, acum îmi doresc să fiu bună cu mine şi cu cei din jur. Vreau să iubesc şi să mă iubesc. Vreau să închid un pic cercul. Problemele altora nu-s problemele mele... să nu mă mai încarc atât, uitând de mine şi de ceea ce pot face eu bun în lume şi în viaţa mea, ducând în spate problemele altora, anulându-mă pe mine, sau ajungând în ipostaza să mă îmbolnavesc din cauza unui stres repetat generat de ceva ce nu mă priveşte (am fost suspectă la început de an de o boală făcută pe fond de stres şi a fost ca un duş rece care mi-a dat de înţeles că până aici pot merge, până la a mă distruge fizic, printr-un diagnostic dur şi nemilos, cauzat de repetate gânduri stricate despre ceva ce nici măcar nu mă privea!).

În altă ordine de idei, cred că aceste lucruri vor prinde contur în viaţa mea şi asta curând.

Numai bine tuturor,

Irina ♥

Comments

  1. Cate nu am patit si eu de astea...mai multe cu masina...o la deschisa si in parcari...dupa ce ma obosesc cu fetele sa coboare ...sa le indrum spre trotuar uit ce mai fac...o data in parcarea blocului am lasat usa larg deschisa...Dar avem ingerasi...spor in toate.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Si cu masina am mai patit-o... nu prea aveau ce sa fure din ea, dar ca idee asa... Doamne, ajuta, Ramona!

      Delete
  2. In blocul in care locuiam la un moment dat a avut loc un soi de reglare de conturi, cineva a incendiat usa altcuiva fara sa ii pese ca in acel apartament locuiau doi copii. Cand am intrat in bloc, am vazut tavanul negru... Nu incuiasem usa si lipsisem un weekend intreg. Am avut noroc cu carul. De atunci ma intorc din drum, daca am cea mai vaga impresie c-as fi uitat sa incui.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Si eu verific si ras-verific, insa in ultima vreme sunt cam ametita... o iau ca pe un semn bun, pentru ca ma stresam sa fie mereu toate la perfectie inainte...

      Delete
  3. foarte bine spus, in micile, suave gesturi ale degetelor lui Dumnezeu sa ne lasam, ne va mangaia si ocroti! traieste intens prezentul cu multa credinta ca toate sunt bune si blande si este bine. Te imbratisez, om frumos si drag!

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Dieta ketogenică - 2 (meniu şi păreri)

Viata mai simpla - Sapun lichid facut in casa

Cum sa scoti mirosul neplacut din recipientele de plastic