Sunday, June 3, 2018

Am obosit...

...de când am blogul am evitat să scriu în el în cele mai critice momente ale existenţei mele. Cu toate astea, blogul rămâne singura "ureche" dispusă să mai asculte ceea ce am de zis, sau să ia din furtuna iscată în sufletul meu.

...sunt atât de departe de ceea ce am sperat pentru viaţa mea. ATÂT de departe. Rând pe rând, lucrurile în care am crezut cel mai mult, s-au năruit. Rând pe rând am fost dezamăgită de lucrurile în care mi-am pus cel mai mult speranţa. Rând pe rând, oamenii din jurul meu au dispărut (metaforic vorbind, ei sunt încă în viaţă, dar pe alte trasee). I-am lăsat cu bună ştiinţă să plece, pentru că nu mă mai puteam mulţumi cu frimituri din atenţia lor. Pe alţii i-am lăsat să plece, pentru că nu mă mai identificam cu bucuria lor scilipcioasă, efemeră. Cu alţii nu am mai ieşit, pentru că eu nu-s omul petrecerilor, eu-s omul bucuriilor mai de lungă durată.

...de ceea ce am eu nevoie acum, nu-mi poate oferi nimeni. Am nevoie de ajutor, pentru că singurătatea în care mă aflu mă ucide, încet şi sigur, picătură cu picătură. Lipsa comuniunii, comunicării, compasiunii, co....cooo...coooooo şi etc. te distruge. Omul nu e făcut să fie singur. Omul de rând cel puţin, pentru că iar mi se va imputa că un creştin poate fi binemersi şi singur, atâta vreme cât e cu Dumnezeu. Doamne, cât m-am plictisit şi de teoriile astea. Doamne, cât am obosit să ne raportăm la sfinţi. Eu-s om, vreau să pot sta de vorbă cu cineva şi să mă simt ascultată şi validată în nevoile mele omeneşti, adică vreau alt om, alţi oameni în preajmă... Vreau să nu-mi mai fie frică, să nu mai lucrez într-un mediu în care totul e incert şi dătător de frică. Vreau să nu-mi mai fie groază să mă întorc acasă între 4 pereţi şi să mă trezesc dimineaţa pentru un job în care simt că am de a face numai cu absurdul. Vreau o familie care să nu-mi mai reproşeze nimic, nici insuccesele, nici dezamăgirile trăite de pe urma mea, vreau o familie care să se bucure deplin şi total că mă au şi că mă văd şi că-s încă în viaţa (zic asta pentru că, pentru unii, pierderea unuia dintre copii nu i-a vindecat de criticism acut, de plâns într-una de ce nefericit e că nu s-a împlinit prin tine... nu o dată am spus: ar trebui să te bucuri că sunt în viaţă şi să-şi fie suficient, având în vedere cât îl plângi pe celălalt, care nu mai e de aproape 20 de ani... în fine, unele lecţii nu se învaţă niciodată), am nevoie de o familie pe care să mă pot baza, emoţional în primul rând, nu o familie în care să regăseşti chestii mai mari decât cele cu care te confrunţi tu. Omul are nevoie de sprijin emoţional, acea tihnă psihică că te poţi baza pe x sau y. Acum nu zic nici să ne mascăm durerile, ca să nu părem slabi sau înfrânţi în faţa celorlalţi, ci să facem ceva cu durerea noastră ca să nu devenim piedici şi sminteală între ai noştri, când vezi că oamenii aceia nu mai ies din probleme şi tulburări... (oare sfatul acesta ar fi bun şi pentru mine?).

...am obosit, urlă sufletul în mine, nu mai văd nimic înainte decât piedici, absurd, lucruri care nu-mi plac, un păienjeniş de lucruri cu care nu mă identific şi în care sunt prinsă (jobul, stilul de viaţă pe care îl duc, casa în care stau, problemele care se ivesc una după alta, neputinţa în a le rezolva singură, apăsarea asta perpetuă, măştile, falsa imagine, alienarea, depărtarea, îndoiala, trăirea unei necredinţe crunte şi punerea la îndoială a tot ce ai crezut în ultimii 10 ani, datoriile financiare pe care nu ştii cum le vei rezolva, pentru că salariul nu le mai acoperă, vara asta fierbinte care-ţi aduce iar sub nas tot ce ai făcut greşit în trecut, de la mâncat în ascuns chestii calorice, până la..., oamenii care te evită pur şi simplu, oamenii care te-au uitat, bucuria pe care trebuie să o mimezi în cercurile în care bucuria şi veselia e autentică şi în care ajungi tangenţial, formalismul..........ETC.)

...am obosit, Doamne, cât am obosit!



9 comments:

  1. "trăirea unei necredinţe crunte şi punerea la îndoială a tot ce ai crezut în ultimii 10 ani".
    Aici e buboiul, Irina.

    ReplyDelete
  2. Sa trec mai departe, e ca si cum nu mi-ar pasa de tine.
    Sa-ti scriu ceva, mi-e teama c-as scrie multe prostii care te-ar mahni si mai rau, fara sa vreau.

    Aleg varianta a doua, risc ...
    Scriu punctual:
    • "Întristarea fără măsură este cea mai puternică armă a diavolului" (Sf. Ioan Gură de Aur) - e un citat pe care mi l-am scris mie, chiar astazi (inainte de a-ti citi postarea), ca sa nu mai cad asa de tare pe panta depresiei in fata greutatilor. Poate te ajuta si pe tine.
    • o singura viata avem, asta de acum.
    • pe cei din familie nu-i putem alege, asadar accepta (pentru totdeauna) ideea ca ei asa sunt si nu ai ce sa faci, ia-i ca atare, fii bucuroasa cand iti ofera ajutorul, ajuta-i si tu (cum poti) si nu mai avea asteptari sa te inteleaga. Se pare ca au si ei niste rani peste care n-au fost in stare sa treaca, au ramas blocati intr-o durere, in ceva, ca un disc de vinil stricat.
    • sa ne raportam la sfinti, da, sa ne raportam mai ales la viata lor de pe Pamant pentru ca ei tot oameni au fost, ca si noi, si-au trecut prin multe greutati omenesti (boli, singuratate, renegati de oameni, tortura etc).
    • nu e rau ca oamenii din jurul tau s-au rarit. Nu prea cunosc in jurul meu oameni care sa aiba multi prieteni oricum, adesea ceea ce din exterior ne pare sincer si autentic, e doar o fatada (stai o vreme in acel cerc de oameni care pare ideal si-o sa-ti dai seama si ca e multa falsitate). Prietenii pe care sa ti-i doresti aproape sunt doar unul-doi, cel mai adesea.
    • ceea ce noi credem cu tarie ani in sir ca ni se potriveste sau ceea ce ne dorim cu ardoare sa avem, poate sa nu ni se potriveasca chiar in orice moment al vietii. Anul acesta am dat cu capul de pragul de sus, in sensul ca, in sfarsit, am inteles de ce Dumnezeu m-a tinut atat de mult timp asa, sa nu fiu si eu ca si ceilalti oameni, sa nu fiu in rand cu lumea. Era nevoie sa ma coc, macar cat de cat. Iar acum regret ca am pierdut atata timp din viata plangand in loc sa ma bucur de ceea ce aveam.

    Iti doresc din suflet sa gasesti rezolvare la problemele financiare care te apasa, sa gasesti un alt loc de munca mai bun (te inteleg asa bine, dar nu e momentul sa detaliez) si sa gasesti (sau sa te gaseasca) acel prieten adevarat de care ai nevoie.

    Nu dispera, Irinuca, caci de starea aceasta a ta profita numai cel rau.
    Iarta-ma pentru toate prostiile pe care ti le-am scris.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu-s prostii, Maria! Sunt gandurile unui om bine intentionat! Multumesc si bucurie sfanta iti doresc!

      Delete
  3. Dragă Irina, te citesc de mult. Nu am bloc. Sunt o simplă cititoare. Așa te-aș strâng o leacă in brațe! Am plâns citindu-te si mi-am amintit toate momentele similare prin care am trecut de-a lungul anilor. Nu ma pricep sa dau sfaturi, însă il voi ruga pe părintele sa se roage pentru Irina la Sfanțul Altar. Te îmbrățișez, suflet drag!

    ReplyDelete
  4. Maria, nu sunt prostii cele scrise de tine! Sunt cuvinte inspirate!Eu m-am bucurat citindu-ti comentariul. Multumesc! Irina, multumesc pentru că ai căutări autentice. Asta înseamnă să fii om! Nașterea presupune durere! Doamne ajută-mă! Doamne, nu mă lăsa! Maicaaa Domnuluuuui...!

    ReplyDelete
  5. Irina,

    si eu am obosit...si la fel ca tine,tare de tot...m-am trezit si am plans azi...
    iar cei mai multi nu ne cred si nici nu le pasa, ba chiar ne judeca, asa ca de la oameni incerc sa nu mai astept nimic, nu are rost

    doar de mine mai trag...daca nu ma ajut singura, nimeni nu o face...
    problema e ca cartesc adesea, si tot mie imi fac rau...

    si incerc sa lupt...

    si ascult melodia asta acuma https://www.youtube.com/watch?v=RXDsFtODgqM

    Te imbratisez!
    Selena

    ReplyDelete
  6. Draga Irina citesc uneori blogul tau si rezonez foarte mult cu trairile tale. De multe ori am vrut sa iti scriu dar nu am considerat ca sunt indreptatita sa o fac. Dar cred ca pot sa iti spun totusi despre experienta mea. In primul rand vreau sa te asigur ca este perfect normal sa ai toate trairile pe care le ai. Cu toate experientele pe care le-ai avut pana acum, cu toate golurile emotionale cu care te lupti si cu un suflet sensibil si bun cum ai tu, esti total indreptatita sa ai toata gama de sentimente negative si pozitive care tot vin spre tine. E perfect normal sa te simti uneori paralizata si sa fii alteori intr-un conflict interior intre ceea ce iti doresti si ceea ce tot obtii. Am fost acolo si eu de foarte multe ori. Uneori mai sunt si acum. Totusi, primul pas a fost pentru mine sa nu ma mai invinovatesc. Atunci când am acceptat, in sfarsit, ca ceea ce simt este rezultatul a ceea ce am experimentat si ca nici un sentiment nu este bun sau rau, am reusit sa ma relaxez si sa imbratisez toate trairile. Tot ce simti este o consecinta si este, in mod clar, foarte benefic pentru tine. Toate aceste trairi contin lectii pe care, daca le inveti, vei evolua la un alt nivel. Chiar si cei care tot spun ca trebuie sa ierti, sa speri sau sa fii recunoscatoare, simt uneori disperare, nemultumire sau tristete. Sunt lucruri normale pe care trebuie sa ne dam voie sa le simtim pentru a putea deveni mai puternici si a putea aprecia lucrurile bune care vin catre noi. Daca vei incerca sa tot acoperi trairile dureroase si sa te lupti cu ele, vor fi ca niste mingii pline de aer pe care te vei tot chinui sa le tii sub apa, dar pe care le vei scapa mereu si te vor lovi in fata in momentele de slabiciune. Un al doilea lucru pe care am putut sa il fac dupa ce mi-am acceptat orice traire si m-am acceptat pe mine exact asa cum sunt, am putut sa ma gândesc liber si fara presiuni la ceea ce mi se potriveste mai bine in viata, au inceput sa vina catre mine oameni cu care rezonez, am reusit sa scap de aproape toate datoriile si au inceput sa mi se deschida oportunitati. Te imbratisez cu intelegere, o sa mai trec pe la tine pe pagina sa vad cum mai esti si, daca vei dori vreodata sa comunicam (pentru ca este normal sa iti doresti acest lucru exact asa cum iti doresti sa poti respira), gasesti datele mele de contact pe www.jurnalulfericirii.ro .

    ReplyDelete
    Replies
    1. Loredana, imi place foarte mult cum ai scris. Rezonez.Trebuie sa invatam sa ne dam voie a fi noi insine, cu trairile noastre asa cum sunt ele.
      Irinuca mea draga, te imbratisez.

      Delete
    2. Pastrez gandurile tale, Loredana, ca niste pansamente la care voi reveni cand voi avea nevoie de o incurajare prieteneasca! Multumesc!

      Delete

Jurnal de mulțumire ♥

Doamne, apreciez mult şi Îţi mulţumesc ♥ : ♥ pentru sănătate; ♥ pentru ziua de ieri, e mai important să dai decât să iei. Și mai îm...