Diverse

Am atâtea lucruri de zis, de spus, de pus în cuvinte, încât nu ştiu cu ce să încep. Am tânjit toată săptămâna să mai scriu ceva aici pe blog, pentru că aveam doua idei foarte puternice pe care aş fi vrut să le trec aici, dar zilele au trecut, eu nu am făcut lucrul acesta şi acum nu-mi amintesc decât o singură idee din cele două.


Până să notez ideea aceea, aş avea multe altele de zis. Cu ce să încep? Nu ştiu.

Încep cu fiecare idee pe rând, aşa cum vine.

Facebook

Azi se fac două săptămâni de când, într-un final, am dat delete contului de Facebook. Am mai avut perioade cu el dezactivat, tentative de închis, ca apoi să revin, doar că acum simt cu toată fiinţa că e ori, ori. Ajunsesem în punctul în care bucuria altora nu mă mai bucura, ci era doar o raportare la ceva ce nu eram, nu puteam, nu aveam. Un amestec de suferinţă, invidie şi tristeţe mă copleşea de fiecare dată când îmi urmăream feed-ul. Ar fi multe de zis aici. Aş putea întoarce pe toate părţile şi să analizez, în stilul meu caracteristic, ce a însemnat Facebook-ul pentru mine şi ce ajunge el să facă din noi, dar nu vreau să mă întind. Reversul medaliei e următorul: am mai mult timp liber şi în consecinţă m-am aplecat spre lucrurile concrete din viaţa mea, iar o altă faţă a monedei e că... mă simt într-adevăr un pic claustrată. Mă gândesc la nişte oameni cu care doar ACOLO aş putea să mai ţin legătura, iar faptul că nu mai ştiu de ceilalţi, mai apropiaţi, e la fel frustrant. Însă am nevoie de golul acesta, ca să-l pot umple cu realitate, cu viaţă, cu timp recuperat şi câştigat, cu reaşezări lăuntrice.


Job

A mai trecut un an de şcoală. A mai trecut, poate, un an din viaţa mea într-un mediu în care îmi câştig pâinea cea de toate zilele. Anul trecut mergeam la o întâlnirea frumoasă, la Timişoara, unde mi-am încărcat bateriile cu speranţă, cu dorinţă de bine şi creştere în mediul în care lucrez. Am văzut acolo ceea ce puteam fi, poate, ceea ce trebuiam să fim, cu siguranţă. Lucrurile s-au schimbat după acea călătorie cu o viteză nefirească, ca prin toamnă, să uit de tot ce acumulasem în acel 14-16 iunie, dar rămânând cu speranţa de mai bine. Am fost singura care a crezut, care a încercat să convingă, ca pe final de an şcolar să fiu poate printre primii care să se dea cu fundul de pământ de dezamăgire. Mă simt ca o lămâie care a fost stroarsă complet. Mă simt trădată. Mă simt neputincioasă. M-am certat mult cu Doamne, Doamne. Nu-L înţeleg nici acum, dar nu mă mai gândesc, pentru că nu mai pot alege între şi între: întâmplare a vieţii, un moment, o misiune, un rol, un scop, capacităţi şi capabilităţi, ceea ce vreau şi ceea ce fac, ceea ce pot şi ceea ce nu pot. Mă simt scindată efectiv. Nu pot decât să tac, să fac, să mă rog, să accept şi să mă las a fi dusă lin, spre...ceva. Spre ce? Nu mă mai întreb nici eu. Aceşti 5 ani de existenţă în câmpul muncii mi-au adus totuşi o certitudine: îmi place să lucrez cu copiii, aş vrea să pot face mai mult asta şi mai puţin amestecul "cu detoate" pe care îl fac acum. Credeţi-mă că sunt de acord că e greu în învăţământ, dar programul flexibil, zilele libere, mai îndulcesc un pic greul. Pe când senzaţia că eşti prins, înrobit, un an de zile, 8h zi de zi, cu doar 21 de zile de concediu pe an...te poate sufoca la un moment dat.


Dar repet: tac, mă rog, accept, fac şi merg mai departe. Cred că dacă într-un 2013, în care mă simţeam la fel de neputincioasă, atunci pentru că nu vedeam nimic în faţă şi nu aveam nici de lucru, a apărut acest ceva, care mi-a adus o oarece stabilitate pe plan profesional, la fel poate ieşi în faţa mea ceva mai plin de sens. În acel 2013 aş fi acceptat orice, doar să muncesc, acum pentru că ştiu mai bine ce vreau, deci am devenit mai selectivă, cred că acest ceva va veni mai ţinţit pe ceea ce vreau şi simt că pot să fac.



Un cactus pe care l-am dus acum 2 ani la job, era micuţ. Acum a înflorit pentru prima oară.

Schimbări

Mici schimbări, mari nevoi şi necesităţi, mişcări strategice, constrângere, dar, sper eu, o constrângere bună, de data asta. Am închis un cerc, făcându-l foarte mic, cu speranţa că poate iese rod bun, ca diamantele care se nasc doar la presiuni foarte mari. Faptul că am închis contul de Facebook e o schimbare, dar cu ecouri mai ample. Am obosit să îmi doresc şi să tânjesc. Prinsă între ceea ce sunt şi ceea ce vreau să fiu, între lipsa motivaţiei şi frustrarea neîmplinirii, între a fi cumva şi a te compara cu societatea care te vrea altcumva, trebuie să schimb ceva. Până la urmă e important să fim noi înşine, chiar dacă asta înseamnă să te îndepărtezi de tot ceea ce nu te mai reprezintă, chiar şi oameni, nu mai pomenesc de actitivăţi, acţiuni, obiceiuri, obişnuinţe, rutine prost alese.


În încheiere, că deja zăbovesc de prea multe minute asupra acestei pagini, scriu ideea de care menţionam la începutul acestor rânduri. O colegă, psiholog, povestea că orice moment în care vorbeşti despre lumea ta interioară e o acţiune de restructurare şi reconstrucţie, inclusiv spovedania. La care eu am întrebat-o dacă chiar şi un blog, iar ea mi-a spus că da. Deci foamea asta de a "vărsa" cuvinte într-un loc nu e decât nevoia de restructurare interioară, un proces de formare.

Să auzim numai de bine!

Irina




Comments

Popular posts from this blog

Dieta ketogenică - 2 (meniu şi păreri)

Viata mai simpla - Sapun lichid facut in casa

Cum sa scoti mirosul neplacut din recipientele de plastic