Monday, July 9, 2018

Încotro?

Mã tot întreb, încotro? Parcã nu pot vedea mai departe de mâine şi azi şi asta e bine. Prea mult am trãit în trecut, ca apoi sã trec în extrema cealaltã, de a fi cu gândul numai în viitor, cu presiunea unui acum cu timp şi ani irosiţi. Senzaţie, percepţie, iluzie. În scurta noastrã cãlãtorie pe acest pãmânt suntem o clipã, raportaţi la veşnicie. Deci nu existã decât un acum în bãtaia fiecãrei clipe care te întreabã dacã eşti prezent, dacã mai simţi, daca mai asculţi rostul, adevãratul rost al vieţii. Prea mult prinşi în lupte acerbe. Cu tine, cu un altul, cu sistemul, cu societatea, cu colegii, cu rudele, cu gândurile, cu nedreptãţile şi neîmplinirile. Şi totuşi nu existã decât ecoul clipei de acum.

Şi mã întreb în continuare, încotro? Cu toții avem nevoie de bani de o pâine. Apoi ne întindem mai mult decât e cazul. Ajungi în situaţii improbabile. Şi te gândeşti pânã când şi parcã ai vrea sã împarţi amarul ãsta cu cineva. Dar nu ai un cineva şi atunci rãmâne sã te agãţi cu durere, disperare, cu toatã fiinţa, cu tot ce ai şi nu ai de cele de Sus. Te rogi sã primeşti ajutor, sã nu mai troneze asupra ta nedreptatea şi neputinţa şi agonia şi oboseala... Şi ajungi sã simţi cã gata, poate asta e şi aşa va fi pentru totdeauna. Un vãlãtuc de teste, ispite, neîmplinire şi o continua senzaţie de dorinţe în van. Ce-ţi rãmâne? Nebunia credinţei. Sã crezi cã şi în acest nonsens ai dreptul la bucurie şi la a fi fericit. Şi sã constaţi cã eşti, dar doar când îţi reduci pretenţiile de pe unde le-ai ridicat pânã pe sus pe la nori şi sã le aduci mai aproape de realitate, de concret, de real. Sã accepţi cã eşti om şi eşti viu şi trebuie sã te asculţi, cu atât mai mult cu cât n-ai fost ascultat vreodatã. A ieşi din imaturitate, fie ea pur intelectualã(apt pentru a exista), fie ea emoţionalã(apt de a te baza pe tine şi nu pe o validare exterioarã a ego-ului) înseamnã a umple odatã aceste goluri şi a merge mai departe, once and for all.

Am gãsit douã idei care mi-au plãcut: "pentru a o lua de la capãt, trebuie mai întâi sã ajungi la el" şi "sometimes you have to fall to be able to fly"... De gândit!

ŞI TOTUŞI, ÎNCOTRO?

E o întrebare care tot apare şi-şi cere drepturile. Îmi pot permite luxul acestei întrebãri şi luxul unor rãspunsuri care sã frizeze realitatea. Mulţi ajung sã se simtã ca într-o închisoare în contextul lor de viaţã şi mulţi cautã şi gãsesc portiţe de a ieşi din absurdul existenţei proprii. Cam asta simt şi eu acum, cã rãspunsul la aceastã întrebare poate însemna mult/e, mai întâi de toate, curaj... Curajul onestitãţii faţã de propria-ţi viaţã şi poate şi faţã de absurdul din ea...

Sunt multe întrebãri, importatã e reîntoarcerea la ceea ce faci acum, o raportare corectã la prezent...

Saturday, July 7, 2018

Accept

Simt nevoia sã scriu, sã "vãrs" acest preaplin din mine. Sã las urma unor gânduri care nu mai vor sã stea în acelaşi loc.

Merg pe un drum de început de acceptare. Aş vrea din toatã inima sã pot îmbrãţişa complet şi pânã la capãt acest început. Accept faptul cã viaţa e un şir de experienţe mici şi mari, cã e o perpetua acţiune chiar şi când stãm pe loc. Accept faptul cã multe lucruri nu ne stau în putere, ca mulţi factori concurã asupra fiecãrei clipe. Accept faptul cã treaba mea e sã fac şi sã fiu, restul lucrurilor sunt în afara puterii mele. Accept faptul cã am permis sã-mi fie încãlcate toate graniţele personale dintr-un prea mare bun simţ şi din dorinţa de a nu deranja, supãra şi a place. Accept faptul ca doar cu mari eforturi, de care nu-s capabila, aş putea aduce în lume un alt fel de a fi decât cel care sunt. Accept faptul cã am mers mereu dupã cum a fost valul, nicidecum dupã un plan cu nişte obiective care sã coincidã cu persoana mea, asta ducându-ma la multe situaţii care mi-au depãşit puterea. Accept faptul ca din dorinţa de a fi bunã, am fost cãlcatã des pe bãtãturi. Accept faptul ca mi-am irosit energia cu acest fals de bunãtate, ne mai având resurse pentru casnicii mei. Accept faptul ca gânduri şi multe situaţii neplacute se vor sau se pot abate asupra mea, însã asta nu e din cauzã cã sunt eu un om rãu. Accept orice îmi va aduce ziua de azi şi ziua de mâine. Accept faptul ca ši alţi oameni trec prin greutaţi felurite, nu-s chiar singura care se simte ca o frunzã aruncatã de colo-colo. Accept faptul ca poate nu voi fi nici pânã la finalul vieţii altfel, sau aşa cum îmi doresc, ci voi fi ceea ce sunt ca structura. Accept faptul ca prin muncã şi o luptã totalã cu tine şi comoditatea ta, poţi face lucrurile pe care ţi le doreşti. Accept faptul ca poate nu voi fi niciodata într-o rânduialã canonica, dar pot fi mereu cu gândul şi atenţia la Dumnezeu. Accept ca uneori asta e tot ce poţi da. Accept cã-s un om cu imperfecţiuni. Accept faptul cã îmi dau silinţa în fiecare clipã. Accept faptul cã "being single" poate fi un stil de viaţâ. Accept faptup cã am nevoie de lucruri care sã mã scoatã din contemplativ şi poate ultimi 5 ani de viaţã a fost o luptã între visare şi viaţã concretã. Accept totuşi faptul cã existã în mine o bucatã orientatã spre contemplare. Accept faptul ca gânduri se judecatã şi rãutate mi se iţesc constant în minte şi cã duc o adevãratã luptã pentru a nu le da teren de viaţã. Accept faptul cã adevãrata bucurie şi mângâiere vine din inepuizabilul frumos din naturã: florile, apusurile, cerul acoperit de nori pufoşi sau nori de furtunã, valurile mãrii care se sparg de ţãrm, inocenţa copilariei, armonia creaţiei, puii de animale şi puii de om, capacitatea de a imita frumosul din creaţie şi în vieţile noastre şi de a sfinţi locul. Accept şi faptul cã am ajuns sã asociem succesul şi împlinirea cu sclipiciul şi acumulãrile materiale. Accept faptul cã putem trãi cu puţin, foarte puţin (mâncare, haine, lecturi, spaţiu de locuit). Accept faptul ca viaţa e ca o vârtelniţã în care cãpãtãm de fapt experienţã, în care suntem curãţaţi de pãreri şi copilãrii, prinzând totodatã curaj. Accept faptul ca vor fi oameni buni, simpatici şi cu care mã pot înţelege bine chiar dacã ei nu-s credincioşi (în Dumnezeu). Accept de fapt faptul cã pot gãsi bunãtate, onestitate şi omenie unde nu m-aş fi aşteptat. Accept faptul cã-s un bookworm, dar sunt şi om de acţiune. Accept faptul cã trebuie sa accept totul aşa cum e acum şi atât...

Doamne, miluieşte!

Friday, July 6, 2018

Ce listă de dorinţe aveam la 23 de ani



  • să zugrăvesc, să schimb covorul şi cuvertura de pat;
  • să termin lucrarea de licenţă, tablourile pentru licenţă şi să învăţ la Istoria Artei şi Psihologie şcolara;
  • să scap de ce este inutil prin cameră;
  • să sortez fotografiile, hârţoagelem revistele etc. punându-le în albume, cutii, dosare;
  • să selectez ziarele de ce m-ar putea interesa;
  • să-mi programez timpul;
  • să citesc ce a rămas necitit şi să sortez ce nu merită păstrat;
  • să sortez lucrurile din birou;
  • să dau hainele pe care nu le mai port şi să le modific pe cele pe care inteţionam să le modific;
  • să scap de micile "nimicuri" de prin cameră;
  • să citesc colecţia "Art Gallery"
  • să-mi stabilesc timp fix de rugăciune şi de citit din Biblie;
  • să-mi găsesc duhovnic bun;
  • să merg măcar duminica la Biserică;
  • să ţin post;
  • să învăţ să mă port mai eficient cu Andrei şi să nu mă mai pierd cu firea (se aplică şi pentru restul membrilor familiei)
  • să decid ce fac după facultate: masterat, o a doua facultate, amândouă la un loc?
  • să termin Seminarul iertării;
  • să mă plimb mai des în afara oraşului;
  • să mai fac fotografii;
  • să fac mai multă mişcare;
  • să schimb draperiile din cameră;
  • să răspund la telefon când sună (de fiecare dată!)
  • să mai pictez şi să mai fac icoane;
  • să învăţ să împletesc ceva mai complicat;
  • să văd toate filmele care mă aşteaptă "la rând";
  • să reînnoiesc relaţiile de prietenie pierdute...sau să-mi fac prieteni noi mai pe gustul sufletului meu şi...să-i preţuiesc eficient pe cei pe care îi am acum;
  • să vizitez mănăstirile din zona Dobrogei;
  • să merg la doctor pentru fiecare problema ce o am sau va exista (şi un "Doamne-fereşte!" totuşi)
  • să fac ordine printre CD-uri şi calculator.

Wednesday, July 4, 2018

Gânduri de peste week-end

Un om complet expus este un om vulnerabil. Mă refer la partea interioară. Cu toate astea, ceea ce mie îmi foloseşte, poate că altuia îi va face rău, de aceea e greu să aplici reţete care nu-s menite ţie. Ca la medic, ceea ce mie îmi spune medicul, poate pentru un altul ar fi otravă, deşi pentru mine poate e tămăduitor. Din acest motiv, mă gândeam eu ieri, am mers cu totală încredere pe anumite sfaturi pe care le-am primit, luând decizii foarte grele, dar având încredinţarea că fac ceva spre binele meu.


Revin la ideea mea că nu sunt doi oameni la fel. Chiar şi gemenii identici au tot firi, personalităţi diferite. Poţi găsi pe drumul acesta al vieţii câţiva oameni cu care poate vei fi pe aceeaşi lungime de undă, pe aceeaşi vibraţie interioară, cu aceleaşi gânduri şi concepţii, dar tot COMPLET diferiţi veţi fi. Cele vădite, exterioare, ne dau de înţeles acest lucru mai abitir. Cu atât mai mult sufletul, care e un univers atât de complex, este cu totul şi cu totul diferit de un altul. 


Deşi mergem pe acelaşi drum, noi, cei ce credem în Dumnezeu, în Hristos, în Sfinţii Bisericii Ortodoxe, în Maica Domnului, suntem, de asemenea, complet diferiţi în inima noastră. Intervine în această unicitate tot...intelectul nostru, educaţia de acasă, predispoziţia genetică, moştenirile de familie. Şi luăm acest tot, acest aluat şi-l frământăm şi-L arătăm în permanenţă lui Dumnezeu. Dar e lucrarea noastră, unică şi irepetabilă, chiar dacă facem nişte gesturi comune cu alţi oameni care simt şi cred asemănător nouă.


De aceea, e bine să nu aplicăm tiparele noastre de existenţă altora. Nici măcar mental, să nu raportăm ceea ce ştim că e bine pentru noi, unui altuia.


Am observat acest lucru cu fraţii mei, care-s mai mici şi mi-ar fi putut fi copii. Mă raportez uneori la ei ca la copiii mei, oarecum. Şi-i observ cum, cu toată bunăvoinţa mea de a îi învăţa de bine, că te izbeşti de un zid: zidul propriei lor firi. De aceea cred cu tărie că exemplul personal e cel mai bun, punctarea repetată a unor aspecte ce vrei să fie îndeplinite, atinse, reamintirea lor şi...RESPECTUL faţă de individualitatea celuilalt, adică acordarea unui spaţiu în care el să se manifeste şi să adune ca albina ceea ce e bun din ceea ce tu vrei să îi dai.





Un alt exemplu. Când am luat-o pe drumul credinţei, adică acel moment când am început să mă întreb despre rostul vieţii, schimbarea a fost oarecum fundamentală. Renunţări, obiceiuri noi. Însă nu am încercat nici o secundă să impun cuiva drumul meu. Nici părinţilor, nici rudelor mai apropiate, nici colegilor, nici prietenilor...sau dacă am avut o tentativă, am renunţat rapid. De ce? Exista libertatea celuilalt, dreptul de a fi şi experimenta şi el un drum al lui. Rezultatul? În timp, dar vorbesc de ani aici, nu numai că mi-a fost respectat şi acceptat drumul, însă am observat schimbări în ceilalţi. Când am fost eu mai slăbită în credinţă, am văzut cum ai mei au început ei să se ducă la biserică... Sau să ţină cont, fără să mai zic cum şi de ce, de faptul că ţin post şi miercuri şi vineri şi să gătească ceva ce pot mânca şi eu...etc. Iar asta cred că este rezultatul respectării vieţii, personalităţii şi spaţiului personal al celuilalt.


Ce vreau să zic cu aceste rânduri? Să nu ne grăbim să judecăm, chiar dacă ne vine acest imbold, raportându-ne la ceea ce credem noi că e bun...pentru viaţa noastră, de fapt! Să acceptăm faptul că suntem fiinţe unice şi irepetabile, că nu există doi oameni la fel, chiar dacă adunăm în jurul nostru oameni cu trăire asemănătoare şi, cel mai important, să fim autentici în faţa lui Dumnezeu, chiar şi cu cele mai puţin bune ale noastre. Repet o idee mai veche: dacă un părinte suferă alături de copilul lui când acestuia nu îi e bine, sau se bucură alături de el când acesta are o reuşită, oare Dumnezeu, Tatăl nostru care ne-a adus la această viaţă, oare nu Îi pasă de noi şi când ne e bine şi când ne e rău?



Bucurie!

Irina



Sunday, July 1, 2018

Diverse de început de lună iulie

...mă gândesc că dacă eu, autoarea acestui blog, m-am plictisit de tonul sumbru în care îmi aştern gândurile, dar cei ce ajung să poposească aici, să citească acest mic parcurs de viaţă, oare nu-s şi mai plictisiţi?

Stau şi mă întreb care e cauza profundei mele nemulţumiri în faţa vieţii? Ce anume, făcând, ar schimba modul în care văd lucrurile, modul în care fac lucrurile? E vorba doar de perspectivă, e vorba doar de context? Nu am un răspuns încă.



Azi am fost iar la mănăstirea Techirghiol şi la pangar am frunzărit nişte cărţi. Acolo mereu mi-a picat în mână ceva ce s-a pliat pe realitatea imediată. Cu ani în urmă, tot acolo fiind, citeam într-o carte de a pr. Emilianos Simonpetritul ceva despre mânie (am o vreme cu foarte multe flash-back-uri, lucruri asemănătoare trăite în trecut, situaţii, persoane, conjuncturi, totul foarte viu). Eram foarte mânioasă pe vremea aia. Sunt şi acum, însă ştiu s-o dozez, ştiu s-o direcţionez şi am învăţat că în faţă am oameni, nu inamici şi nu pe ei trebuie să-mi revărs mânia. De-aş învăţa că nici s-o revărs pe mine nu e soluţia, vai, ce ar fi... Dar mă abat de la ce vreau să scriu... Am frunzărit acolo o carte tare frumoasă, un paragraf despre viaţa din interiorul nostru. Nu am reţinut nici titlul, nici autorul, dar dacă aş ajunge iar acolo aş stii care e. Am citit un pic şi din cartea "Ce faci când nu mai vrei să trăieşti" (am scris în primă fază "Ce faci când nu mai vrei să citeşti", nu trăieşti şi cred că e mai aproape de realitate, că eu vreau să trăiesc :)). Aş fi vrut să le iau pe ambele, dar gândul că cine ştie când le voi citi, sau că nu e momentul să dau 50 de lei pe amandouă, m-a făcut să mă opresc. Curiozitatea însă m-a urmărit cu al doilea titlu, aşa că l-am comandat de pe Libris acum câteva minute. Citisem în acest al doilea titlu ceva despre a-ţi asuma ceea ce eşti, chiar şi cu minusuri, defecte şi ceva despre o tânără care se plângea că toţi o resping, deşi avea şi calităţi intelectuale şi nici urâtă nu era. Prima era o persoană cu un defect fizic, avea picioarele strâmbe şi de 5 ani o ţinea numai în psihologi, pentru că îşi ura viaţa. În carte e redat un dialog dintre ea şi ultimul psiholog care i-a zis să nu-l mai caute, că singura ei soluţie e să-şi accepte defectul şi să-şi trăiască viaţa. Al doilea exemplu scotea în evidenţă faptul că dacă mergi pe sistemul "îţi dau-îmi dai" e normal ca în viaţă să nu primeşti nimic. Dragostea nu se contorizează pe acest criteriu, ci pe criteriul..."am pentru că dau".

Făcând legătură cu ultima idee, îmi aduc aminte că acum câteva săptămâni i-am scris supărată colegei psiholog, de care am mai menţionat aici, şi pe care o întrebam: de ce pe segmentul pe care mi-l doresc, afectiv, nu primesc nimic, iar pe segmentul "preluat poverile altora" primesc cu duiumul? (Eram atât de supărată, şi încă sunt, pentru că...printr-o ironie ridicolă a vieţii, a picat pe mine, deşi suntem doi moştenitori, să rezolv cu o proprietate care nu are act; la bloc, unde acum vreo 2 ani, ca să avem şi noi o administraţie, mi-am dat acordul să fiu preşedinte, doar în acte, ca acum să nu pot face 2 paşi din scară fără să mă mai întrebe vecinii de problemele scării, sau să mă sune anumite persoane pentru a rezolva diverse, în calitate de preşedinte de asociaţie (şi, ATENŢIE, nu am nici un beneficiu material pentru asta!); la şcoală să fiu şi director şi colonel de armată şi factor de decizie şi zid de proptea şi primitorul controloalelor şi omul de ordine şi administrator şi ciuca bătăilor şi chiar al unor mici ameninţări şi terapeut şi consilier şi, şi, şi... (nu exagerez când scriu cele ce le scriu despre job). Ar mai fi o situatie si cu apartamentul în care locuiesc, însa nu mai are sens s-o pomenesc... e tot cu alergat dupa avocată, stat cu inima cât un purice...

În fine, de unde am plecat? De la a da şi a primi. Eu zic că dau, dar se pare că nu, pentru că sufletul meu e în continuare meschin şi gol. Mă tot întreb: ce să fac să fac odată saltul, să fiu peste linia dintre ceea ce sunt acum şi ceea ce îmi doresc să fiu? Ce mă frustrează atât? Ce îmi lipseşte?

Îmi lipseşte pacea,
Îmi lipseşte o viaţă cu mai puţine probleme. Mă rog. Nu caut să fug de probleme, dar, să fim serioşi, recitiţi ce am scris mai sus că am de confruntat şi răspundeţi sincer dacă cu astea trebuie să-mi bat eu capul la 33 de ani, când devenirea întru om ţine de cu totul şi cu totul de alte coordonate?
Îmi lipseşte echilibrul financiar. Nu vreau să fiu bogată. Vreau să mă ştiu fără datorii şi fără surprize inopinate care să mă destabilizeze. Vreau să câştig şi eu un ban ca tot omul, să-l împart pe mâncare, facturi şi alte plăţi inerente vieţii, iar ce rămâne, dacă rămâne, să-l investesc în mine într-o formă sau alta, în milostenie etc.
Îmi lipseşte comuniunea,
Îmi lipseşte implicarea în acţiuni în care pot servi şi ajuta un altul (CELE DE LA JOB NU SE PUN!),
Îmi lipseşte dezvoltarea darurilor cu care am fost înzestrată,
Îmi lipseşte experimentarea unor lucruri noi,
Îmi lipseşte simplitatea în gânduri, acţiuni, viziune asupra vieţii,
Îmi lipseşte statornicia în relaţia/legătura cu Dumnezeu,
Îmi lipseşte mişcarea,
Îmi lipseşte şi să mă accept aşa cum sunt, mai rotofeie, mai ieşită din tiparele de frumuseţe,
Îmi lipseşte stimularea intelectuală...
şi lista ar putea continua.

Atâta vreme cât te ascunzi sub multe straturi, nu ai cum să ieşi la lumină. Trebuie să accepţi locul şi situaţia în care eşti şi să începi să o iei într-o direcţie, oricare ar fi aceea. Cred că e important să pui pe locul 1 o reîntoarcere deplină, totală, fără menajamente, fără prejudecăţi, fără idei formale, fără stereotipii, spre Dumnezeu. Am avut câteva astfel de momente şi a fost bine, dar apoi ceva a intervenit şi m-a trântit mai departe de locul unde eram poate înainte de a ajunge pe drumul credinţei. Cred că de unele lucruri nu te vindeci niciodată, ca drogatul care-şi dă seama că va fi toată viaţa un dependent, dacă nu atârnă de ceva, de Cineva, şi poate de asta am căzut iar în nepăsare. Poate o acceptare cu smerenie a totalei neputinţe în care te afli şi o fugă către El, iar, te-ar aşeza, sau măcar ţi-ar da puţină nădejde, cât să mai faci câţiva paşi. Doamne, cât suntem de neputincioşi şi slabi. Ca să nu mai zic că vremurile pe care le trăim sunt atât de haotice, fără nici un reazem în nimic, fără modele şi repere pe nici un plan, încât ori ajungi să trăieşti dobitoceşte, ori te îndrepţi spre Cel ce a mai rămas ca sprijin, liman şi răgaz: Dumnezeu.

Ce e de făcut? La orice m-aş gândi acum, mi s-ar zburli părul pe ceafă de frică, neputinţă şi lehamite, în special când mă gândesc la job, dar şi la celelalte lucruri pe care poate aş vrea să le fac şi nu le pot face fie din cauza programului de la job, fie din cauza inconsecvenţei mele şi a delăsării. Dar mă pot gândi la luminiţa din haos, mă gândesc la cei câţiva paşi pe care îi pot face spre Dumnezeul în care mi-a mai rămas o fărâmă de credinţă. Mă pot duce MĂCAR vinerea la Sf.Maslu, unde duhovnicul meu mai şi spovedeşte după slujbă, iar duminica la Sf.Liturghie. Va fi un pas greu de făcut, dar imperios necesar, mai ales că a trecut o vreme de când am ieşit din rânduială...Şi dacă aţi ştii motivul! Motivul principal e că te simţi exclus, că ai devenit un factor de complezenţă, un element...altfel, fiecare luându-o pe un drum din cercul de acolo: nunţi, încuscriri, înrudiri, copii, botezuri, legături. Iar tu, deşi erai în acel cerc, nu ai nimic, decât povara asta pe care o tot pomeneşti mai sus, bolovanul acesta format din nimicuri ce nu-ţi aparţin. N-ai nimic altceva, nimic bun, frumos, nici o bucurie, nici o realizare, nici un nimic nou, altfel, care să te facă şi pe tine "one of the many", nu excepţia de la regulă, nu outsider-ul, nu...cel diferit, anapoda... Mă mai gândesc la varianta că toate astea sunt în capul meu, ăştia-s monştrii mei cu picioare de furnică, însă, Doamne, cât de reali sunt... Şi ce te faci când frustrarea asta a ta stă între tine şi duhovnicul tău? Să-l schimb, nu se pune problema, e ceva ce nu pot concepe acum, să rămâi aşa în depărtare de omul care te-a făcut să-L cunoşti pe Dumnezeu, iar nu se poate. Ce să fac? Voi călca încă o dată pe o inimă deja făcută bucăţele mărunte, îmi voi asuma ruşinea şi disperarea şi voi merge în direcţia, singura, pe care o cunosc acum, spre El.

Restul...cine ştie ce va fi? Le voi pomeni când vor fi realităţi, lucruri deja înfăptuite.

Irina


Jurnal de mulțumire ♥

Doamne, apreciez mult şi Îţi mulţumesc ♥ : ♥ pentru sănătate; ♥ pentru ziua de ieri, e mai important să dai decât să iei. Și mai îm...