Sunday, July 1, 2018

Diverse de început de lună iulie

...mă gândesc că dacă eu, autoarea acestui blog, m-am plictisit de tonul sumbru în care îmi aştern gândurile, dar cei ce ajung să poposească aici, să citească acest mic parcurs de viaţă, oare nu-s şi mai plictisiţi?

Stau şi mă întreb care e cauza profundei mele nemulţumiri în faţa vieţii? Ce anume, făcând, ar schimba modul în care văd lucrurile, modul în care fac lucrurile? E vorba doar de perspectivă, e vorba doar de context? Nu am un răspuns încă.



Azi am fost iar la mănăstirea Techirghiol şi la pangar am frunzărit nişte cărţi. Acolo mereu mi-a picat în mână ceva ce s-a pliat pe realitatea imediată. Cu ani în urmă, tot acolo fiind, citeam într-o carte de a pr. Emilianos Simonpetritul ceva despre mânie (am o vreme cu foarte multe flash-back-uri, lucruri asemănătoare trăite în trecut, situaţii, persoane, conjuncturi, totul foarte viu). Eram foarte mânioasă pe vremea aia. Sunt şi acum, însă ştiu s-o dozez, ştiu s-o direcţionez şi am învăţat că în faţă am oameni, nu inamici şi nu pe ei trebuie să-mi revărs mânia. De-aş învăţa că nici s-o revărs pe mine nu e soluţia, vai, ce ar fi... Dar mă abat de la ce vreau să scriu... Am frunzărit acolo o carte tare frumoasă, un paragraf despre viaţa din interiorul nostru. Nu am reţinut nici titlul, nici autorul, dar dacă aş ajunge iar acolo aş stii care e. Am citit un pic şi din cartea "Ce faci când nu mai vrei să trăieşti" (am scris în primă fază "Ce faci când nu mai vrei să citeşti", nu trăieşti şi cred că e mai aproape de realitate, că eu vreau să trăiesc :)). Aş fi vrut să le iau pe ambele, dar gândul că cine ştie când le voi citi, sau că nu e momentul să dau 50 de lei pe amandouă, m-a făcut să mă opresc. Curiozitatea însă m-a urmărit cu al doilea titlu, aşa că l-am comandat de pe Libris acum câteva minute. Citisem în acest al doilea titlu ceva despre a-ţi asuma ceea ce eşti, chiar şi cu minusuri, defecte şi ceva despre o tânără care se plângea că toţi o resping, deşi avea şi calităţi intelectuale şi nici urâtă nu era. Prima era o persoană cu un defect fizic, avea picioarele strâmbe şi de 5 ani o ţinea numai în psihologi, pentru că îşi ura viaţa. În carte e redat un dialog dintre ea şi ultimul psiholog care i-a zis să nu-l mai caute, că singura ei soluţie e să-şi accepte defectul şi să-şi trăiască viaţa. Al doilea exemplu scotea în evidenţă faptul că dacă mergi pe sistemul "îţi dau-îmi dai" e normal ca în viaţă să nu primeşti nimic. Dragostea nu se contorizează pe acest criteriu, ci pe criteriul..."am pentru că dau".

Făcând legătură cu ultima idee, îmi aduc aminte că acum câteva săptămâni i-am scris supărată colegei psiholog, de care am mai menţionat aici, şi pe care o întrebam: de ce pe segmentul pe care mi-l doresc, afectiv, nu primesc nimic, iar pe segmentul "preluat poverile altora" primesc cu duiumul? (Eram atât de supărată, şi încă sunt, pentru că...printr-o ironie ridicolă a vieţii, a picat pe mine, deşi suntem doi moştenitori, să rezolv cu o proprietate care nu are act; la bloc, unde acum vreo 2 ani, ca să avem şi noi o administraţie, mi-am dat acordul să fiu preşedinte, doar în acte, ca acum să nu pot face 2 paşi din scară fără să mă mai întrebe vecinii de problemele scării, sau să mă sune anumite persoane pentru a rezolva diverse, în calitate de preşedinte de asociaţie (şi, ATENŢIE, nu am nici un beneficiu material pentru asta!); la şcoală să fiu şi director şi colonel de armată şi factor de decizie şi zid de proptea şi primitorul controloalelor şi omul de ordine şi administrator şi ciuca bătăilor şi chiar al unor mici ameninţări şi terapeut şi consilier şi, şi, şi... (nu exagerez când scriu cele ce le scriu despre job). Ar mai fi o situatie si cu apartamentul în care locuiesc, însa nu mai are sens s-o pomenesc... e tot cu alergat dupa avocată, stat cu inima cât un purice...

În fine, de unde am plecat? De la a da şi a primi. Eu zic că dau, dar se pare că nu, pentru că sufletul meu e în continuare meschin şi gol. Mă tot întreb: ce să fac să fac odată saltul, să fiu peste linia dintre ceea ce sunt acum şi ceea ce îmi doresc să fiu? Ce mă frustrează atât? Ce îmi lipseşte?

Îmi lipseşte pacea,
Îmi lipseşte o viaţă cu mai puţine probleme. Mă rog. Nu caut să fug de probleme, dar, să fim serioşi, recitiţi ce am scris mai sus că am de confruntat şi răspundeţi sincer dacă cu astea trebuie să-mi bat eu capul la 33 de ani, când devenirea întru om ţine de cu totul şi cu totul de alte coordonate?
Îmi lipseşte echilibrul financiar. Nu vreau să fiu bogată. Vreau să mă ştiu fără datorii şi fără surprize inopinate care să mă destabilizeze. Vreau să câştig şi eu un ban ca tot omul, să-l împart pe mâncare, facturi şi alte plăţi inerente vieţii, iar ce rămâne, dacă rămâne, să-l investesc în mine într-o formă sau alta, în milostenie etc.
Îmi lipseşte comuniunea,
Îmi lipseşte implicarea în acţiuni în care pot servi şi ajuta un altul (CELE DE LA JOB NU SE PUN!),
Îmi lipseşte dezvoltarea darurilor cu care am fost înzestrată,
Îmi lipseşte experimentarea unor lucruri noi,
Îmi lipseşte simplitatea în gânduri, acţiuni, viziune asupra vieţii,
Îmi lipseşte statornicia în relaţia/legătura cu Dumnezeu,
Îmi lipseşte mişcarea,
Îmi lipseşte şi să mă accept aşa cum sunt, mai rotofeie, mai ieşită din tiparele de frumuseţe,
Îmi lipseşte stimularea intelectuală...
şi lista ar putea continua.

Atâta vreme cât te ascunzi sub multe straturi, nu ai cum să ieşi la lumină. Trebuie să accepţi locul şi situaţia în care eşti şi să începi să o iei într-o direcţie, oricare ar fi aceea. Cred că e important să pui pe locul 1 o reîntoarcere deplină, totală, fără menajamente, fără prejudecăţi, fără idei formale, fără stereotipii, spre Dumnezeu. Am avut câteva astfel de momente şi a fost bine, dar apoi ceva a intervenit şi m-a trântit mai departe de locul unde eram poate înainte de a ajunge pe drumul credinţei. Cred că de unele lucruri nu te vindeci niciodată, ca drogatul care-şi dă seama că va fi toată viaţa un dependent, dacă nu atârnă de ceva, de Cineva, şi poate de asta am căzut iar în nepăsare. Poate o acceptare cu smerenie a totalei neputinţe în care te afli şi o fugă către El, iar, te-ar aşeza, sau măcar ţi-ar da puţină nădejde, cât să mai faci câţiva paşi. Doamne, cât suntem de neputincioşi şi slabi. Ca să nu mai zic că vremurile pe care le trăim sunt atât de haotice, fără nici un reazem în nimic, fără modele şi repere pe nici un plan, încât ori ajungi să trăieşti dobitoceşte, ori te îndrepţi spre Cel ce a mai rămas ca sprijin, liman şi răgaz: Dumnezeu.

Ce e de făcut? La orice m-aş gândi acum, mi s-ar zburli părul pe ceafă de frică, neputinţă şi lehamite, în special când mă gândesc la job, dar şi la celelalte lucruri pe care poate aş vrea să le fac şi nu le pot face fie din cauza programului de la job, fie din cauza inconsecvenţei mele şi a delăsării. Dar mă pot gândi la luminiţa din haos, mă gândesc la cei câţiva paşi pe care îi pot face spre Dumnezeul în care mi-a mai rămas o fărâmă de credinţă. Mă pot duce MĂCAR vinerea la Sf.Maslu, unde duhovnicul meu mai şi spovedeşte după slujbă, iar duminica la Sf.Liturghie. Va fi un pas greu de făcut, dar imperios necesar, mai ales că a trecut o vreme de când am ieşit din rânduială...Şi dacă aţi ştii motivul! Motivul principal e că te simţi exclus, că ai devenit un factor de complezenţă, un element...altfel, fiecare luându-o pe un drum din cercul de acolo: nunţi, încuscriri, înrudiri, copii, botezuri, legături. Iar tu, deşi erai în acel cerc, nu ai nimic, decât povara asta pe care o tot pomeneşti mai sus, bolovanul acesta format din nimicuri ce nu-ţi aparţin. N-ai nimic altceva, nimic bun, frumos, nici o bucurie, nici o realizare, nici un nimic nou, altfel, care să te facă şi pe tine "one of the many", nu excepţia de la regulă, nu outsider-ul, nu...cel diferit, anapoda... Mă mai gândesc la varianta că toate astea sunt în capul meu, ăştia-s monştrii mei cu picioare de furnică, însă, Doamne, cât de reali sunt... Şi ce te faci când frustrarea asta a ta stă între tine şi duhovnicul tău? Să-l schimb, nu se pune problema, e ceva ce nu pot concepe acum, să rămâi aşa în depărtare de omul care te-a făcut să-L cunoşti pe Dumnezeu, iar nu se poate. Ce să fac? Voi călca încă o dată pe o inimă deja făcută bucăţele mărunte, îmi voi asuma ruşinea şi disperarea şi voi merge în direcţia, singura, pe care o cunosc acum, spre El.

Restul...cine ştie ce va fi? Le voi pomeni când vor fi realităţi, lucruri deja înfăptuite.

Irina


1 comment:

  1. Bună Irina! Te inteleg perfect. Sa stii ca pe mine m-a ajutat foarte mult cartea "Conversatii cu Dumnezeu " - Neal Donald Walsh. Eu o am si in format electronic si ti-o pot trimite dacă iti doresti. Daca spui ca nu ai dispozitie de citit, există si un film ce pornește de la povestea autorului pe care il poti vedea aici: https://m.youtube.com/watch?v=Imkm62JjBmc
    Iti inteleg frământările și chinul. Sunt sigură că îți vei găsi echilibrul undeva. Ești un om bun si nu te-ai resemnat . Cat timp vei continua să te opui stării negative pe care o ai, cu siguranță ti se vor ivi in cale solutiile potrivite. S-ar putea să fie unele la care nu te astepti sau pe care chiar le consideri inițial nepotrivite.
    In ceea ce priveste supraincarcarea cu sarcini pot sa îți spun, din experienta proprie, ca nu vei avea energie sa oferi cu adevarat pana nu ai tu paharul plin. E o chestie cat se poate de logică. Probabil ca ar trebui să renunți pur si simplu la unele lucruri pe care nu vrei să le faci, indiferent cat de greu ar parea initial. Apoi sa faci puțin cate puțin ceva pentru tine.
    Te îmbrățișez strâns si cu multa înțelegere!

    ReplyDelete

Lucrurile care m-au adus în punctul în care mă aflu momentan...

Repar, peticesc, doresc, caut să-mi dau de capăt. Acum mă axez pe reparat, pe tăiat şi scos ca la operaţie. Mult rău făcut de alţii, revărs...