Sunday, September 30, 2018

Diverse de sfârşit de lună...

...aş avea multe să povestesc. Mi-e dor să scriu aici ca pentru mine, însă sunt conştientă că în acest locuşor nu mai sunt singură. Cu toate astea, nu cred că trebuie să mă cenzurez. Asta e lecţia mea, să învăţ să fiu vulnerabilă. Mi-e frică de vulnerabilitate, dar blogul e un colţişor în care las să iasă ale mele, bune, rele...


...mi-aş dori să vă scriu despre faptul că merg pe 4 luni de când nu mai locuiesc în căsuţa mea. Nu m-am mutat, nu am vândut, ci deocamdată stă nelocuit apartamentul meu, iar eu sunt cu familia mea, la părinţi, cu frăţiorii... Poate voi scrie câteva rânduri separat despre asta, simt că nu e încă momentul să trag nişte concluzii...

...faptul că stau aici m-a motivat să gătim tot felul de chestii împreună. Ieri am savurat pizza de casă, cu blat făcut tot de noi, aluatul l-am făcut la maşina de pâine.

...vara aceasta nu am ţinut atelierele de creativitate, la mine vara e ca o magmă în care eu mă târâi de colo-colo, cu turaţiile la minim. Vremea asta de acum, cu aerul rece care-mi intră pe nări, cu cerul senin, un senin aparte, pe care doar sezonul rece îl poate naşte, îmi dă o energie fantastică şi multe gânduri bune. Totuşi, pentru câteva activităţi ne-am văzut la Cercul de creativitate. Am pus în aplicare ceva la care m-am gândit poate ani de zile, dar pentru care nu am avut curaj, până acum, în 2018. Puteţi vedea aici, pe Facebook, rezultatul atelierelor de pictură pe sticlă. Ca o concluzie aşa, când eşti constrâns, parcă poţi face mai multe. Când ai la dispoziţie tot: timp, spaţiu de gândit etc., parcă eşti mult mai vulnerabil la a da înapoi, a amâna, a renunţa şi răzgândi.

...sunt un mare fan al parfumurilor. Poate n-aş fi ajuns în sfera asta dacă nu era tata navigator şi avea acces mai uşor la produsele din zona liberă, de aici primind mereu câte un mic cadou de prin peregrinăriile lui. Ştiu ce-mi place şi uneori se nimereşte să am câte unul care să simt că mă reprezintă. Am descoperit canalul de Youtube Nas de nas, unde autoarea prezintă o serie de prafumuri. Un vlog  de acolo a fost despre nişte parfumuri noi şi mai vechi, foarte bune, sub 200 de lei. De atunci mă tot învârt să cumpăr unele care-s ridicol de ieftine, să văd dacă chiar sunt faine şi durabile. Unul din ele e Charlie de la Revlon, iar un altul Cabotine de la Gres.

...mi-am luat o agendă de la Moleskine. Cea pe care o folosesc acum îmi mai ajunge până în decembrie, inclusiv, dar vreau să mă apuc de planificat pe mai departe şi anul 2019. Am găsit una în nuanţa mea preferată de verde (kaki) şi mă bucuram că era tare faină, erau 3 caieţele ce păreau cusute între ele, dar când am desfăcut ambalajul, surpriză, erau detaşabile. Dar e ok şi aşa.

...în rest ce să mai zic? La job e ok, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar am reuşit să mă detaşez foarte mult, cu ajutorul lui Dumnezeu, asta după ce am trecut prin atâtea stări, în unele seri mă simţeam ca într-un prag de atac de panică de stres şi gânduri şi supărări generate de muncă. Omul acesta care sunt, care dă totul, care e pentru totul sau nimic, a învăţat să fie...detaşat, ca să nu zic pe drept: nesimţit. Asta e...

O seară plăcută în continuare şi o săptămână uşoară tuturor!

Irina

Thursday, September 27, 2018

...veșnică pomenire, pentru cei ce nu mai sunt printre noi...

...în luna august, la început, m-am gândit intens, ca niciodată, la o persoană din București cu care m-am cunoscut cândva, care mi-a fost de ajutor într-o vreme și cu care mai țineam legătura pe Facebook. Pe Facebook mi-am șters contul de câteva ori, dar de fiecare dată am avut grijă să o adaug și pe ea când am făcut cont nou, de ea nu mă puteam dezlipi...

Photo by Ksenia Makagonova on Unsplash

La început de lună august m-am gândit la ea intes, ca la câteva zile să aflu că a trecut la cele veșnice... Să o pot asocia pe C.cu moartea, cu trecerea dincolo, e ceva ce nu am putut concepe niciodată și am fost foarte tulburată de veste. C.biruise un cancer descoperit în faza 0, trecuse prin operații dureroase, era o învingătoare în viziunea mea, era cineva care biruise și care mai avea de trăit mult și bine ani de viață. era cineva care ieșise din visul negru al bolii și al cancerului... Chiar și acum când scriu, nu pot suprapune informația cu realitatea. Aș vrea să cred că C.e încă acolo, la o distanță de un mesaj pe Facebook... Ultima oară am interacționat în aprilie, când am fost în Turcia, iar prin mai eu mi-am șters contul. Perioadă care s-a suprapus, din ce am aflat ulterior, cu o deterioarare rapidă a stării ei de sănătate, care a dus apoi la trecerea la cele veșnice. C.ar fi împlinit în august 49 de ani, dar pentru ea timpul nu a mai avut răbdare.

C., Dumnezeu să te odihnească cu drepții și să-ți dea pacea și liniștea pe care ai căutat-o atâta timp!

Cu Sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitei roabei tale, C...

Wednesday, September 26, 2018

trafic și căsătorie

Nu știu cum e prin alte părți, dar traficul din Constanța a devenit ceva de nedescris. Nu, traficul din București e altceva. Pe vremea când locuiam acolo și hotărâsem să iau și mașina de la Constanța, foarte mulți cunoscuți de aici îmi atrăgeau atenția asupra traficului din București, cum voi conduce eu pe acolo și altele. Un lucru complet fals. Am condus fără probleme, trafic era, la anumite ore de vârf, dar orașul acela e MARE. În Constanța, la orele de vârf, care văd că se extind, e ceva de nedescris... Cel puțin zonele de intersecție care au sens giratoriu sunt wow. Ieri mergeam spre casă și așteptam să trec de sens. Eram încadrată pentru stanga, semnalizez, fac stânga, iar o madam încadrată pe banda din dreapta, care cu puțină răbdare, putea să facă și ea stânga, păstrând încadrarea ei, fix în sens îmi taie banda și se bagă în față. Dacă nu frânam, se urca cu totul pe mine. Azi dimineața, spre job, același sens giratoriu, doar că în direcția opusă. Încadrată pe banda din stânga, de pe care știu că se poate merge și înainte bine-mersi, un nene, pe banda din dreapta, cred ca voia să faca stânga în sens, pentru că, iar, mai-mai să mă încalece cu mașina, că el voia să facă stânga, angajat pe banda din dreapta...

Am zis că, pentru liniștea mea, să reiau iar mersul cu autobuzul, însă comoditatea primează mereu și sar iar în mașină. Deși comoditatea asta se cunoaște. Fiind traficul foarte intens (sincer, parcă brusc și dintr-o dată, un miliard de mașini au venit de nicăieri), merg numai la viteze mici, deci consumul e mai mare la mașină. Aseară constatam că pe august am alimentat de 400 de lei, iar pe septembrie de 300, iar luna nu s-a încheiat. Comoditatea asta se traduce și într-o tot mai slabă activitate fizică, care își spune cuvântul și ea...

Pe wk am fost la două nunți. Nu am scăpat nici acum de a fi taxată de veșnica și permanenta întrebare: dar la nunta ta când venim? Nu știu nene, poate niciodată? A fi femeie singură e deopotrivă sublim și înfiorător. E sublim pentru că încă pot face lucruri la care o femeie căsătorită nici nu se mai poate gândi: să las casa vraiște, să mănânc doar mere în loc de cină, să stau să-mi plâng de milă 3 zile, dacă vreau, sau să plec week-end-ul viitor unde vreau eu. Să aleg cum îmi cheltuiesc banii, sa iau ce decizii vreau și să îmi asum aceste decizii cu tot ce poate veni ca consecință, bun sau rău. Toate astea nu din EGOISM, ci din frica de COMPROMIS. (Deși, între noi fie vorba, fac curat săptămânal în casă și zilnic în cameră, gătesc, am un job la care merg zilnic, iar banii mi-i drămuiesc spre a achita facturi și rate, nu îi sparg pe nimicuri sau prin cluburi, per total sunt un om chibzuit, zic eu, singură sau nesingură). Prezența unui bărbat nu mă va face mai fericită, decât dacă chiar mă va face, dacă înțelegeți ce vreau să zic. Nu mă va fac nici mai bogată, nici mai inteligentă, nici mai bine dpdv social, nici mai împlinită, decât dacă sunt deja în echilibru cu toate acestea, fie și la nivel mental. Să dau bine societății... nu a fost niciodată obiectivul meu. Societatea, gura lumii, nu m-a sprijinit când mi-a fost mai puțin bine, nu mi-a plătit nici o factură, nu m-a ajutat când aș fi avut nevoie de ajutor, deci cine și de ce să-mi dicteze mie ce să fac? Îmi doresc un bărbat în viața mea, însă cineva care să merite să dau totul la o parte în prezent ca să pot fi trup și suflet lângă el. Și de ce vreau asta? Pentru că spuneam mai sus că a fi femeie singură e și înfiorător, mai ales pentru cineva ca mine, care nu e pe genul de...aventuri. Când trebuie să rezolvi ceva care n-ar intra în competența unei femei, nu ești luată în serios. Nu o dată a trebuit să-l rog pe tata să intervină, să intermedieze ceva, ca să mă asigur că-mi va fi luată în serios cererea. Un alt aspect e că... din nefericire, primesc tot felul de apropouri/avansuri mai transparente sau direct fățișe de la tot soiul de bărbați, majoritatea însurați. Un alt segment e complet interesat de cum...”rezist”, de parcă-s motan care la o vreme de intră în călduri, nu om cu rațiune care își poate canaliza toată energia asta, care e intrinsecă și firească omului, spre altceva: muncă, creație, descoperiri, pasiuni. Mă deranjează cum sunt redusă doar la o bucată de carne, avidă de...necesități, care nu poate fi validată decât prin și în măsura celui care este sau ar trebui să fie lângă mine.

Vin dintr-o familie care a ținut la ideea de...familie. Tata a fost căsătorit 14 ani cu mama, iar cu mama vitregă face 18 ani luna viitoare. În general, în neamul meu, în familia mea extinsă, nu s-a purtat divorțul sau altele. Am crescut setată pe ideea de familie și e ceva ce stimez, apreciez. Însă acolo unde nu văd compromis, blazare, resemnare, regret, ceartă, frustrări, jigniri, reproșuri, lipsă totală de înțelegere. N-aș da liniștea pe care o am, cu toate furtunile care îmi mai bântuie și mie viața, pe o fericire părelnică, pentru a da bine ”în lume”, pentru a scăpa de veșnica întrebare...dar la tine, pe când?

Am început să vorbesc de trafic și am încheiat cu ideea despre căsătorie. Ca să leg ideile acestea două, mă întreb, așa o fi și prin altă parte, alte țări?!

Las aici și chipul unui om ”frustrat”, ”neîmpăcat” cu viața lui...

Irina

Tuesday, September 25, 2018

25 septembrie 2018

Îmi doresc mult să mai scriu aici, să scriu cât de des se poate, însă e deja sfârșitul lunii septembrie și eu nu știu când au trecut zilele. În fiecare dimineață mă gândesc că o nouă zi mi se așterne în față, iar când pun capul pe pernă seară, mă gândesc că parcă am clipit și s-a dus ziua, iar între cele două momente au trecut câteva clipe. Aceeași senzație o am vinerea, când stau și mă gândesc că parcă ieri era luni și nu știu când au fugit zilele...


Photo by Nuno Antunes on Unsplash

Nu mă plâng. E bine. Când ești angrenat în multe direcții, simți că timpul trece cu folos. Apoi, pentru cineva ca mine, multa acțiune se traduce în gânduri mai puține, în mai multă productivitate, într-o stare de spirit mai bună, mai senină.

Simt cum, ușor-ușor, am ieșit ca dintr-o buclă de întuneric în care mă lăsasem prinsă într-un fel, sau altul. Conjunctural, pe un fond de sensibilitate, ce mai contează acum? Acum privesc înainte. Când pot, pot și dau maximum de bine. Când nu pot, nu pot și nu mă mai autoflagelez. Sunt om, greșesc. Cei care vor vorbi de rău, o vor face și când nu le dai motiv. Celorlalți nu prea le pasă de ce faci tu. Multe din luptele pe care le ducem sunt strict în mintea noastră.

În rest... ce să mai zic? Ar fi câteva de zis, dar le voi mai scrie pe parcurs.

Cu gânduri bune,

Irina


Saturday, September 15, 2018

O nouă călătorie în Bulgaria

În aprilie, când am fost în mica vacanţă în Istanbul, în ultima zi, când m-am dus la patiseria din colţ, să mănânc micul dejun acolo, am scris pe mica mea agendă o serie de dorinţe. Una din ele era să mai fac o călătorie în Bulgaria.



Câteva luni mai târziu, pe 16 august, această dorinţa s-a concretizat. Cu câteva zile înainte, Andreea, cea care are blogul Annie redescoperă oraşul de la mare, mi-a propus să mă alătur ei şi încă două prietene ale ei, într-o excursie de zi în Bulgaria. M-a încântat ideea din prima fază, dar i-am zis mai exact dacă pot veni, cu aproape o săptămână înainte de a pleca. 

Aşadar, am plecat pe data de 16 august, la ora 8:30, spre Bulgaria. Drumul a fost lin, la vamă nu am stat mai mult de 15 minute, nu era aglomerat, deşi mai erau maşini de România care mergeau şi ele în Bulgaria.



Prima oprire a fost la rezervaţia naturală Yailata. Ajunse acolo, am parcat maşina într-un loc special amenajat pentru parcare, iar un domn ne-a întâmpinat spre a îi plăti o taxă pentru a vizita rezervaţia (3 leva parcă a fost). De acolo, am mers câţvia paşi spre ceea ce s-a dovedit o privelişte care mi-a luat respiraţia. Rezervaţia Yailata este marginită de o parte de ţărmul Mării Negre. Cât poţi cuprinde cu privirea, o apă de un albastru superb, cu mici porţiuni de un verde smarald, străluncind în bătaia razelor de soare, în valuri molcome, este străjuită de o faleză abruptă, cu nişte stânci în culori arămii, crem şi albe, care par a fi puse de o mână omenească. Spre ţărm, apa este atât de limpede, că se vede fundul mării. Acest peisaj a produs un puternic impact asupra mea şi am simţit că încărcătura unor săptămâni, chiar luni de zile, pline de tot felul de stresuri, încercări şi frământări, a fost luată acolo în adâncul mării. M-a încercat bucuria unui copil care vede ceva nou şi se bucură cu fiecare celulă a fiinţei lui. După o serie vastă de fotografii şi selfie-uri (nu bat nici un apropos, Andreea :)), am luat rezevaţia la pas, pe traseu. Pe traseu sunt aproximativ 20 de obiective, dar nu le-am reţinut în totalitate, doar peştera care a fost o veche basilică creştină şi un pasaj umbrit de diferite plante. În rest îmi amintesc cât de cald a fost, atât de cald, că odată ajunsă în maşină, mi-a fost un pic rău de la soarele care m-a bătut în cap (cu această ocazie am zis să-mi achiziţionez şi eu o pălărie, deşi nu e în stilul meu acest accesoriu).





Ajunse destul de obosite înapoi la maşină, am zis să ne oprim să mâncăm ceva, aşa că am făcut un popas la ferma de midii de la Dalboka. Aici mâncarea nu m-a dat pe spate nici anul trecut, când am făcut prima călătorie în Bulgaria, dar de data asta, un peisaj superb ne-a încântat în puţinul timp cât am stat acolo.



De la Dalboka ne-am dus la Cap Kaliakra. Pentru mine era tot a doua oară când veneam aici, dar a fost diferit. Când am fost în martie, anul trecut, nu am ştiut că vara e un restaurant chiar acolo, că e un mic muzeu cu vestigii descoperite pe această mică peninsulă şi nici marea nu avea culorile pe care le-a avut acum în august. M-a fascinat cum, în larg, marea se îmbina în doua zone distincte, una de un albastru intens şi una de un verde plăcut. Probabil erau zone cu curenţi diferiţi, un specialist poate ştii care era explicaţia. Aici, eram deja atât de deshidratate, ca stăteam cu sticlele de apă numai la gură, deci recomand celor care vor să viziteze aceste zone, vara, să-şi facă serioase rezerve de apă în maşină.



De la Cap Kaliakra am mers mai departe spre un monument istoric de secol 13-14, mănăstirea Aladja. Această mănăstire, foarte frumos conservată, restaurată, îngrijită şi prezentată, se află într-un luminiş dintr-o zonă de deal, la baza unei stânci. Cum intri în mănăstire, te întâmpină o grădină foarte bine şi atent îngrijită, cu copaci, arbuşti şi cred că şi ceva flori. În stanga este un mic muzeu, cochet, cu numeroase icoane ortodoxe, gravuri, resturi de frescă şi resturi de mozaic. Bucăţile de frescă, în parte doar reproduse, mi-a fost limpede că-s din mănăstire, dar în ceea ce priveşte restul exponatelor , nu am înţeles care le e provenienţa. Mănăstirea Aladja a fost un amplu complex rupestru, asemanătăor cu cel de la Basarabi-Murfatlar din Constanţa, doar că mult mai vast, cu tot felul de spaţii săpate în stânca, foarte bine conservate. Nu ştiu să explic foarte bine, dar stânca părea a fi un fel de cretă, de asta zic că m-a dus cu gândul la ansamblul rupestru de la Basarabi, de aici, din Constanţa. Mănăstirea avea o scară exterioară care te putea ajuta să vizitezi cele două niveluri. Mi-a plăcut foarte mult acest loc şi-l recomand oricui doreşte să facă un traseu în Bulgaria.







De aici am pornit agale spre Varna. Aveam în plan să vizităm catedrala, dar am ajuns fix cu două minute înainte de închidere şi nu am mai putut intra (iertare, fetelor, ştiu că ne-am mişcat încet din cauza picioarelor mele umflate...). Dar am privit jumătatea plină a paharului şi am zis că, cu acest prilej, v-a trebui să revenim pentru a bifa şi acest obiectiv. Din faţa catedralei ne-am dus în port, un port asemănător cu cel din Constanţa, dar parcă mult mai cochet, cu veliere, terase şi o faleză foarte mare, pe care te puteai plimba. Ne-am oprit să mâncăm de cină la Happy, Andreea fiind fană a acestui local, iar acum pot zice că şi eu sunt. La Happy meniul este foarte variat, preţurile accesibile. Ce nu mi-a plăcut a fost faptul că toate ospătăriţele, pe lângă faptul că fuseseră alese pe criteriul frumuseţii, purtau nişte fuste mini ridicol de scurte. Singura care avea fusta de o lungime normală, era şefa de sală (sorry, feminista din mine n-a putut să tacă). De aici, la ora 20:30, am pornit înapoi spre Constanţa, unde am ajuns în faţa casei la ora 23:30.




Excursia aceasta mi-a produs multă încântare şi e clar că voi mai merge cu prima ocazie în Bulgaria.

Pe curând,

Irina

Jurnal de mulțumire ♥

Viața poate deveni tare nesuferită uneori. Iar dacă ești vreo Irină, când neajunsurile zilei și vieții vin în vizită, te revolți cu acrivie...