Saturday, October 20, 2018

gânduri dintr-o vară apăsătoare 3

iulie 2018

”...aş avea iar multe de zis, multe gânduri şi idei noi care se succed cu repeziciune în mintea mea. Mă aflu în bula aceasta a mea în care mă inspiră foarte multe lucruri, cuvinte, trăiri, idei citite fie în cărţile care îmi mai pică în mână, sau gândurile şi ideile altor oameni. Toate acestea hrănesc tot ceea ce simt şi trăiesc acum.

Sunt iar multe de zis, cu ce să încep, cum să o iau?

Photo by Annie Spratt on Unsplash

Nu pot să înţeleg senzaţia acesta de iminenţă a unui "ceva" în privinţa locului de muncă. Am tot zis că am nevoie de o pauză, că va veni vara şi se vor schimba lucrurile, că vor trece zilele, că ne vom limpezi la cap, că ne vom linişti...însă a trecut o lună de la încheierea anului şcolar şi lucrurile nu par mai roz. Cu fiecare zi care trece mă simt tot mai falsă şi simt cum mă trădez şi mă gândesc cu teamă ce va fi din septembrie încolo. Mă simt ca într-o scenă pe repeat dintr-o piesă de teatru absurd. Mă uit în carneţelul cu plăţi de efectuat până la finalul anului şi văd multe nebifate şi parcă mă sufoc. Mă gândesc că dacă de mâine spun "stop", ce voi face? E încă puternic înrădăcinată în mine ideea că de muncă nu-ţi găseşti aşa, de pe o zi, pe alta... Conflictul acesta e incredibil. Să vrei să spui stop şi să nu poţi. Şi nu poţi pentru că nu-ţi poţi asuma ce ar urma după ce ai zice un stop. Azi a trebuit să comunic o veste la fel de neplăcută cu posibilitatea ca eu să închei colaborarea cu insituţia în care lucrez. N-a picat bine... Şi cu toate astea, nu mai vreau, nu mai pot, nu mai cred, nu mă mai identific, nu mai pot accepta prefăcătoria, "vrăjeala", că literalmente asta e, praful în ochi, picatul bine în picioare, neasumarea, neimplicarea, lipsa de profesionalism... şi pe undeva parcă înţeleg, apoi nu mai înţeleg şi intervine vina...vina că nu înţeleg, vina că judec, vina că analizez, vina că poate nu am făcut eu mai mult, încep să cred că nu-s capabilă...

...şi scriu aceste rânduri şi simt cum mă încarc, în loc să mă descarc, să mă despovărez de povara acestor zile.

Încerc să mă scutur şi mă scutur, dar cum?

Mă apropii de finalul cărţii "Ce faci când nu mai vrei să trăieşti?". O carte bună, sau foarte bună, dar care mai mult de jumătate din ea vorbeşte despre sinucigaşi, pe toate părţile. Pe mine nu mă sperie acest gen de lectură şi nici nu are celălalt efect, de a da idei, e departe de mine acest gând de a nu-mi mai dori să trăiesc. Eu îmi doresc atât de mult să trăiesc şi să trăiesc deplin, nu la foc pâlpâit şi nu la flacăra altcuiva, ci la flacăra mea...

Citeam aici în carte o chestie foarte interesată. Că pentru a face faţă unei funcţii de conducere, trebuie să fii extrem de smerit, din două motive. Ca să nu ţi se urce la cap funcţia şi să ajungi să te comporţi nepotrivit, dar şi ca să poţi face faţă lucrului cu oamenii şi să nu te înconvoi de la permanentele neplăceri care-ţi vin din partea lor. Şi mă gândesc la acest an care a trecut, în care am dus în spate, aproape singură, cam tot... angajaţii, părinţii, problemele, elevii... smerită ştiu că nu sunt nici acum, deşi am trecut prin toate tăvăleala asta şi categoric nu eram nici înainte. Însă acum dacă ar fi să fac o metaforă, îmi simt psihicul şi sufletul ca un balon în care dai cu biciul, un balon care s-a spart demult, dar în golul lui e un vid care e în continuare biciuit. Nu mai suport nici o remarcă, o vorbă, o nouă pasare de responsabilitate şi atribuţie, o nouă solicitare, o nouă întrebare, un nou calcul, o nouă explicaţie, o nouă prezentare, o nouă ocazie în care să fiu fake. Îmi simt capul cum îmi vâjâie doar gândindu-mă la toate situaţiile astea, simt cum îmi creşte tensiunea, cum mă furnică pielea. Şi-s frustrată şi îndurerată că nu mai pot. Aş fi vrut să mai pot, dar nu mai pot. NU MAI POT. Mi-e limpede: nu-s capabilă să conduc, nu-s capabilă să motivez, nu-s capabilă sa organizez, nu-s capabilă să fac. Îmi fac mea culpa şi mă incriminez pe mine în primul rând pentru nereuşita generală a insituţiei. Nu dintr-o dorinţă falsă de a mă autoflagela. Nu. Ci privesc lucrurile clar în faţă. Am mai fost pusă în situaţii imposibile de muncă, dar ştiam măcar că mai preia cineva din aceste greutăţi, ştiam că vine o zi, sau două, de pauză şi mă linişteam şi veneam iar cu forţe proaspete la lucru (pe vremea când lucram în ture). Aveam momentele astea de gol în timp, în spaţiu, în care mă refăceam. Acum parcă pedalez de la o zi la alta, fără să mai văd în faţă altceva decât posibilitatea de a mă confrunta iar cu toate orgoliile planetei, de a fi rezonabilă cu toţi... şi Doamne, peste câte tipologii am dat... Dar cea de care m-am izbit cel mai tare a fost tipologia omului scandalagiu, certăreţ şi tipologia omului neprofesionist... Nu poţi face ceva cu aceştia...”

2 comments:

  1. Irina, iti voi spune ceea ce mi s-a zis si mie cand am clacat: iei lucrurile prea in serios! Daca le-ar lua toti asa, poate s-ar merita. In rest...

    ReplyDelete
  2. Draga mea, cred ca dai lururilor o profunzime care nu le este necesara,sau nu le este necesara mereu.Ca sa fii un bun leader trebuie sa ai smerenie,dar nu cred ca trebuie sa o arati.Fii hotarata,indrazeata,obiectiva pe cat se poate,analizeaza situatiile si nu lua hotarari bazate pe emotii.Daca esti acolo ,poate ca trebuie sa inveti niste lectii.Nu uita,cu razboinicii lupti ca si cu razbonicii,iar cu talharii ca si cu talharii.Te imbratisez si iti doresc o zi frumoasa.


    ReplyDelete

Jurnal de mulțumire ♥

Viața poate deveni tare nesuferită uneori. Iar dacă ești vreo Irină, când neajunsurile zilei și vieții vin în vizită, te revolți cu acrivie...