Wednesday, October 24, 2018

past vs.future

Când viața devine foarte stresantă pentru mine, încep să-mi fac tot felul de planuri care nu au legătură nici cu realitatea mea imediată, nici cu capacitățile mele reale, poate nici cu ceea ce îmi doresc eu de la viață. Așa a fost și cu decizia de a da la Asistență Socială. Decizia a fost luată prin 2016, tot într-o stare din asta de criză și pusă în practică în 2017, tot după o perioadă de criză. Ce înseamnă criză la mine? E un moment de agitație interioară, de neputință, de nemulțumire cronică, de dorință de a fugi cât vezi cu ochii și unde vezi cu ochii, de a face orice pentru a aduce puțin nou în viața ta. O suprasaturare cu absurdul vieții de zi cu zi, sau a lucrurilor cu care te confrunți și-ți par a fi la limita suportabilului.

Photo by Roman Kraft on Unsplash

Nu știu dacă și alegerile mele privind studiile pe care le-am urmat au avut același traseu lăuntric, dar înclin să cred că da. Altfel nu-mi explic cum de am renunțat la a mă mai pregăti pentru Arhitectură, ca să dau la Litere, dorindu-mi în secret să fi făcut Pictura la București. Nu știu de ce am renunțat după primul an de Litere, ca să mă întorc în Constanța. Nu știu de ce mi-am dorit cu disperare să plec din Constanța, 3 ani mai târziu, ca să urmez un master, deși îmi doream încă o facultate, nu știu de ce am revenit acasă pentru o perioadă scurtă de timp, ca apoi să plec iar pentru un an în București, ca apoi să revin în Constanța. Ați înțeles ceva? Nici eu.

Plimările mai sus menționate au luat capăt pe 1 august 2011, când m-am întors în Constanța, locul în care mă simt acasă, ca peștele în apă, în Marea Neagră, na. Doar că aici m-am plafonat. Am ajuns în punctul în care totul e previzibil. Oamenii printre care mă învârt, locurile pe care le voi străbate, lucrurile pe care le voi face, atmosfera și ideile de la job. Iar eu simt că mă sufoc.

Ca să explic un pic acest frecuș de du-te și vino, am să detaliez un pic. Dacă urmăriți pagina de Facebook a blogului, am scris acolo despre un blog care a inspirat existența Blogului de la mare (The world of Annie). Autoarea blogului e prietenă cu mine și psiholog. Într-o discuție recentă cu ea am realizat cum aproape întreaga mea viață a fost ghidată de idealul de a avea familie, soț și copii. Întreaga.mea.viață. Am simțit că acel lucru va fi împlinirea mea supremă și am jucat mult teatru pentru a îndeplini acel ideal. Dacă aș fi avut și alte modele în jurul meu, poate lucrurile nu ar fi stat așa. Dar totul în jurul meu, încă de pe vremea copilăriei mele, abunda în ideea asta de împlinire doar printr-o uniune cu un ”significant other”. Toată perioada licelui a fost pentru mine un perpetuu chin că eu eram nedorită, necurtată, nenimic de nimeni. Așa că, în clasa a 12 a, când s-a produs marele eveniment (chiar și acum 14-15 ani erai ultra-expirat dacă aveai un prieten atât de târziu), am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. M-am avântat cu toată ființa mea spre acea persoană, cu care nu avea să fie decât un foc de paie adolescentin. Eu-s foarte implicată în tot ceea ce fac, rău sau bun, deci am privit acea experiență în termeni absoluți. Adică am renunțat la ideea de a mai da la Arhitectură, mă gândeam că de acum am o relație și va trebui să o iau în serios, iar eu nu am crezut și nu cred nici acum în relații la distanță. Însă în câteva luni lucrurile s-au deterioarat, mi-am dat seama că nu aveam NIMIC în comun cu persoana aceea, dar și că a trecut timpul și nu-l mai pot recupera pentru a da admitere la Arhitectură, că nici pentru BAC nu m-am pregătit foarte bine, deși am luat numai note aproape de 9 și 10, excepție proba de mate, la care am luat notă mică și mi-a stricat media generală și că-s foarte aproape de a rămâne pe din afară cu facultatea! Așa că am mai dat și eu unde am mai prins loc, unde era concurs de dosare, doar ca să plec din Constanța, să dreg busuiocul pe ultima sută de metri și să schimb mediul.

Aș putea să mai povestesc încă cel puțin 2, 3 experiențe similare care au avut loc între acel moment din clasa a 12 a, deci anul de grație 2004 și următorii 10 ani, dar n-o s-o fac. Concluzia e că eu fie m-am ghidat dupa idealul acesta al familiei, sau al relației de cuplu, începând cu modalitatea de a mă îmbrăca, tunde, purta, gândi (fie în sens de revoltă - look bătrânicios ca urmare a frustrării interioare, fie look de rebelă - tuns scurt, haine ciudate, spre a respinge, fie o obsesie de a arăta bine - din dorința aprigă de a PLĂCEA), fie am luat decizii bazate pe o frustrare lăuntrică puternică pe care nu o mai puteam gestiona și încercam s-o sparg, rup, direcționez, duc în alte direcții.

Ceea ce am înțeles eu în anii aceștia?

1. ...am pierdut din vedere persoana mea, cine sunt eu, fără să mă anulez într-un altul, într-un ideal, într-o așteptare.

2. ...există tot felul de explicații pentru nevoia mea de afecțiune, unele normale, altele mai puțin normale.

3. ...am înțeles că-s șanse egale în a-mi atinge ”scopul suprem în viață”, cu a rămâne singură, singurică, solita. Când am înțeles asta, când am acceptat, când mi-am dat seama că e posibil să mă învârt tot în jurul persoanei mele pentru următorii ani, parcă am dat jos de pe umeri o povară incredibilă. Nu-s nici mai fericită, dar nici mai tristă. Mă simt eliberată. Mă simt eliberată de niște poveri, dar am și realizat că, așa cum îmi spunea prietena menționată mai sus, că toată energia și creativitatea mea s-au dus înspre așteptarea, planificarea, tânjirea, raportarea la acel ideal. Tot ceea ce puteam face eu bun în toți acești ani, cum ar fi să mă aplec mai mult spre studii, spre a-mi contura un traseu profesional mai bine ancorat în ceea ce pot face eu, nu în ce a mai rămas disponibil (ca la prima admitere la facultate), spre o șlefuire mai atentă a sufletului și a minții și poate și a fizicului, spre, spre, spre... (Ca o paranteză, am mai scris despre asta: singurătatea vine la pachet cu: o aplecare a misoginilor de a te face ținta ironiilor lor, ținta exploatărilor a șefilor care-s bărbați, de obicei femeile nemăritate nu au valoare decât printr-un alt bărbat, ținta avansurilor bărbaților căsătoriți, care vor o reîmprospătare în viața lor de cuplu, dar și ținta avansurilor în general a celor care realizează că ești singură, obiectul de a fi fraierită în situații care cad în competența unui bărbat - reparat mașina, vulcanizat roți, negociat diverse, discutat chestii mai serioase și lista poate continua. Ca o idee, been there, done that.)

Acum, concluziile. Recitesc ce am scris și poate nu are o noimă. Dar de fapt are legătura una cu alta, pentru că înțelegând ce am făcut greșit în viața mea, de ce am făcut greșit, pot înțelege ce să NU mai fac pe viitor. Să fie bine, ca să nu fie rău. Momentele de sinceritate cu tine însuți/însăți sunt de folos, pentru că poți învăța lucruri prețioase, dacă ești dispus să accepți un adevăr mai puțin plăcut, unor dulcegării care ne închid ochii.

Am tot scris și rescris pe tema asta, multe articole pe blog, așa că închei aici, pentru că simt că, rândurile de mai sus, au deja putere și câteva lecții de urmat de mine, pe viitor.

Cu prietenie și gânduri bune,

Irina


5 comments:

  1. <3 wow... i relate to this! şi eu am urmat o facultate neconformă cu valorile mele ca sa fiu aceptată de familie.... deci mulţi suntem în situaţia ta de a ne reclădi o viaţă (interioară) autentică....

    ReplyDelete
  2. Nu stiu daca o sa ti foloseasca asta.
    Faptul ca avem multe pretentii de la altii cred ca are legatura cu cate pretentii au avut altii de la noi in copilarie. Dar multe pretentii de la altii nu ajuta deloc in relatii. Si totusi, cea mai mare nevoie a omului e aceea de a fi iubit, de a iubi, de a relationa armonic cu semenii. Rezulta ca, oricat de greu ne ar fi, desprinderea de pretentii e solutia pentru relatii in general. Desprinderea de pretentii te lasa sa vezi omul cum e el, nu cum ai vrea tu sa fie. Relatia devine mai posibila cand privim omul pur si simplu.
    Daca am fi invatati de mici ca orice om are valoare, ca se cuvine sa privim mai ales spre calitatile lui, nu spre lipsuri, ca noi suntem la fel de imperfecti si valorosi ca oricare alt om, probabil ne ar fi mai usor in viata.
    Idealul familiei, cuplului, cred ca il au cel putin toate femeile. Ca idealul asta poate sa ti incurce viata, e foarte adevarat. Dar si neatingerea lui iti poate face viata un calvar, asa ca mai bine faci tot ce poti ca sa l atingi.
    Introspectia e buna, poate insa sa si dauneze, ne invartim in jurul propriei persoane prea mult, in dauna relatiilor cu cei cu care ne intersectam drumul in viata.
    Cand avem impresia ca nu reusim sa ne facem iubiti, solutia poate fi schimbarea accentului pe a iubi, nu pe a fi iubit. Pe a darui, nu pe a primi. De fapt fericirea vine din propria iubire, nu din faptul ca esti iubit.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc frumos de ganduri si vizita! Frumoase si folositoare concluzii! Am sa revin asupra lor...

      P.S. am sters din greseala comentariul la postarea cu sapunul lichid. Cred ca poate fi inlocuita apa cu ceai, sau macat testat spre a vedea rezultatul. Eu nu am mai refacut ideea aceea cu sapunul lichid, nu pot da prea multe sfaturi in privinta lui.

      Delete
  3. Irina, draga mea, si eu am facut alegeri neinspirate, greseli pe care inca nu mi le-am iertat, am acumulat frustrari si dezamagiri. Cred ca reusesti sa iti revii abia atunci cand inveti sa te iubesti, cand inveti sa vorbesti, sa te porti in favoarea propriei persoane. Scopul tuturor actiunilor noastre ar trebui sa fie echilibrul.

    ReplyDelete

Jurnal de mulțumire ♥

Viața poate deveni tare nesuferită uneori. Iar dacă ești vreo Irină, când neajunsurile zilei și vieții vin în vizită, te revolți cu acrivie...