Tales of a broken child II

Trauma se spune că este un eveniment prea copleșitor pentru psihic, ceva ce el nu poate suporta, înțelege, accepta, integra. Există traume repetitive, care te pot schilodi pe veci și-ți pot rupe discursul interior, sau te pot fragmenta în zeci de felii interioare. O înțelegere a traumei, sau o acceptare a ei, ne-ar face mai permeabili și mai înțelegători cu multe anomalii pe care le regăsim în oamenii din jurul nostru.

Trauma mea, cea care a pus amprenta cel mai vizibil pe mine, de care-mi amintesc și de la care știu că s-a schimbat întreaga mea viață, a avut loc într un miez de noapte. Cu câteva ore înainte de acel moment, mama fusese luată la spital cu ambulanța. Mi-aduc aminte de acel miez de noapte spart de urlete, vaiete, bocete. Spart e termenul potrivit. Așa cum din noapte s-a făcut brusc lumină, însoțită de un vaiet lugubru că ”Lucica a muuuuriiiiiit, mama a muriiiiiiit”, așa s-a spart și întreaga mea viață de copil și tot discursul narativ ulterior al vieții mele. Din clipa aceea, viața mea, un castel construit din cărți de joc, a fost pusă la pământ. Ca un puzzle făcut, pe care-l răvășești cu mâna și căruia îi arunci piesele pe jos, pumnul cu care dai în castelul fragil făcut din subțirelele cărți de joc, așa a fost suflată în vânt și viața mea de copil care eram atunci.

Îmi sfredelesc și acum timpanele, urechile, inima, sufletul, ființa, acele țipete din miez de noapte...”s-a dus...a murit...Luuuciiiii a muuuurit....”

Mă apropii cu pași repezi de vârsta pe care această femeie, mama mea, Lucica, o avea când a murit. 36 de ani. Too early, too soon, too young. Mă uit la mine, am atâta viață în interiorul meu, îmi doresc să fac atâtea lucruri, nu mă simt nici măcar la jumătatea vieții mele. În multe aspecte mă simt încă prea mică, prea necoaptă, prea crudă... 36 de ani nu e o vârstă de murit, ci o vârstă de trăit, de făurit, de construit, de dăruit, de descoperit.

Azi e 19.09.2020. Ieri m-am culcat la ora 18, terminată psihic de o săptămână de groază la muncă. M-am trezit la 12 noaptea. E 4 jumate dimineața și eu scriu aceste rânduri. Azi, Daniel, dacă ar mai fi trăit, ar fi făcut 32 de ani.

Alaltăieri am înțeles de ce mama a murit. Ea a ales să moară, ea nu mai avea motive pentru care să trăiască. Moartea imanentă a lui Daniel, de care ea știa și pe care a luat-o ca secret în mormânt, nu i-au mai dat zile. Și dacă ar mai fi trăit, moartea lui Daniel ar fi omorât-o cumva, mai devreme sau mai târziu.

Discursul narativ al vieții mele capătă sens. Un sens dureros, care strânge carnea pe mine, dar totuși un sens.

Am rămas aici, în urmă. Singura verigă de legătură cu neamul mamei mele, dispusă și pregătită să le schimb destinul, moștenirea, păcatele. Ce a fost, a fost, ducă-se. Ce va veni, va fi...măcar cu sens. Nu-mi doresc lucruri frumoase, bune, ușoare, îmi doresc ca în mijlocul nebuniei, totul să aibe un sens, iar eu forța să le înfrunt și să le desțelenesc.

Dumnezeu cu mila!

I.