...doar Sus și înainte!

 Jurnal de gânduri, diverse, cu ce să încep?

Mâine se fac 2 săptămâni, 10 zile lucrătoare, de când am decis să închei un capitol ce a însemnat 7 ani din viața mea și anume - locul de muncă/serviciul. Deși, până azi, eram într-o tensiune interioară amplificată de refuzul conducerii de a-mi aproba demisia, azi am primit răspunsul că s-a luat în seamă și mi-au făcut încetare la contract.

Speram să mă bucur mai mult, să mă simt mai ușurată, eliberată, însă am un flux de emoții acum și nu-s pe registrul pozitiv. Aș vrea să las lucrurile să curgă din mine, să le verbalizez, să le exprim. Aș vrea să plâng, dar nici atât nu pot. Aș vrea să pot spune lucrurilor pe nume, fără să-mi fie teamă că aș da dovadă de hipersensibilitate, sau de mentalitate de victimă. Însă ce te faci când pur și simplu doare, sau ești frustrat, sau nemulțumit, sau îngrijorat, sau te simți furios și nedreptățit? Când cauți puțin ajutor și sprijin, când ai vrea un sfat, sau o ureche care să te audă? De ce vrei să conteze lucrurile astea pentru altcineva, de ce nu ți le asumi ca fiind pertinente, ca fiind parte integrantă din ființa ta, din viața ta, din povestea TA. A TA, nu a altcuiva!

Urăsc să fiu victimă. Urăsc să mă plâng, urăsc să fiu negativistă, să critic într-una, să observ doar ce e rău și urât. Și vreau să cred că NU sunt asta. Mi-aș dori să văd în cineva o validare a acestor lucruri. Când caut atenție, când caut un umăr, caut să văd că am rămas umană, că am rămas încrezătoare în viață și în bine, nu caut să mă plâng, să mă victimizez... Și totuși...

Ce am făcut eu cu munca, e parțial actul unui om laș. Am scris o hârtie și n-am mai revenit, am blocat telefoane în agendă și pe Whapp. Un om echilibrat, din punctul meu de vedere, n-ar fi făcut asta. Și totuși... nu mă simt un om NEechilibrat prin cele ce le-am ales, ci pur și simplu un om SĂTUL, un om MINȚIT, un om MANIPULAT și, da, chiar și abuzat pe anumite planuri. Mă simt JUSTIFICATĂ în cele alese de mine, pentru mine și...ASUMATĂ, oricât de greu se va întrevede viitorul (cel puțin dpdv financiar).

Anul 2020 a fost pentru nu mine nu despre COVID, ci despre cernere. Cernere a lucrurilor în care am crezut, a oamenilor, a situațiilor, a prieteniilor și ”încrederilor”, a falselor nădejdi și propteli, a reamintirii că suntem în definitiv singuri, atât de singuri, că nu există decât un în Sus și înainte...

Aș vrea ca ceea ce simt acum să nu mai cataloghez ca fiind trăirile unui om slab, ci ale unui om care a avut în sfârșit curajul să se rupă, să aleagă, chiar dacă forțat de împrejurări, a unui om puternic, care începe să-și traseze granițele personale. Ale unui om care se ia, speră el, odată pentru totdeauna de mână și se duce în direcția Cerului. Ale unui OM. Și dacă omenitatea mea deranjează... dreapta-sus ”X”. La propriu și la figurat.

I.