Jurnal

N-am mai scris de ceva vreme aici, dar asta și pentru că în ultima vreme am tot postat diferite materiale și gânduri pe grupul (închis) de Facebook al blogului.

Dar o mică dare de seamă trebuie să dau și aici. 

Am intrat în luna octombrie, o lună pe care o iubesc cu toată ființa mea. Începe un sezon care pe mine mă readuce la viață, aerul rece, curat, de toamnă, îmi intră prin nări și din nări în întreaga mea ființă, energizându-mă. E o perioadă de curățare lăuntrică, de reașezare, de analiză și concluzionare.

Concluzia mea e că mă întreb, și nu o dată, cât mai rezist și până când. Fac ce fac și toate eforturile mele de a mă pune pe linia mea, pe drumul meu, sunt dărâmate bucățică cu bucățică. Fac ce fac și revin la sentimentul că-mi sunt propriul dușman, cel mai mare, singurul sabotor al vieții mele. Auto-sabotor.

Cu toate astea, un ochi critic, rece, dar limpede, observă toate aceste lucruri. Acest ochi nu mai este acoperit cu păienjenișul haosului, ci vede. Vede cum tot felul de gânduri, de stări, de lene, mă aruncă de colo-colo. Cum urâtul din ceilalți își găsește ecou în urâtul din mine. Cum devin marioneta a unuia și a altuia, care decid cum e viața mea, ce să fac, ce să gândesc. Cum atârn de oameni, cum caut atenție și puțină afecțiune și bunătate. Cum sunt(am fost) rănită în cele mai profunde segmente ale inimii mele și totodată dezamăgită profund. Cum nimic nu ajută. Nimic n-a ajutat. Cum nu există nimic sigur pe lumea asta, nimic, nici lucruri materiale, nici imateriale. Cum nimeni nu-ți poate oferi garanții și siguranță, nici măcar Dumnezeu. Și oh, Doamne, cât am tânjit după măcar o mică garanție și siguranță, ceva să fie la fel de palpabil ca faptul că mă cheamă Irina și m-am născut într-o iarnă, pe 27 decembrie.

Nimic, totul e praf în vânt. Mă voi întoarce și ascunde în muncă și-n lectură...să uit... poate așa mă uit și pe mine și tot nimicul și lipsa de sens care mă înconjoară.

I.