Sunday, June 25, 2017

Despre luna iunie...

Luna iunie nu a fost luna mea, aşa am simţit. O lună de mari prinderi, zbateri, răscoliri interioare, activităţi, obligaţii... o lună în care am trecut dintr-un punct de vedere la un altul opus cu 180 de grade pe mai multe fronturi. 

O lună în care literlamente am rămas falită până la următorul salariu, tăindu-mi-se pe rând abonamentul la telefon, abonamentul de internet şi cât pe ce să fie întreruptă şi lumina dacă nu mă ajutau ai mei cu o sumă consistentă pentru a achita o factură restantă. Da, e aproape iulie, iar eu încă plătesc facturile de curent, cu alte cuvinte facturile de căldură din lunile reci. Iarna asta lungă şi care a părut că nu se mai termină, la 30 mai eu încă mai băgam aeroterma în cameră sau la baie ca să mai încălzesc, s-a tradus prin datorii peste datorii.

Lipsa telefonului şi a internetului mi-a adus mari satisfacţii. Am văzut multe filme şi am citit mai mult decât poate am făcut-o în ultimele luni la un loc.

Cursul de dansuri l-am pus pe pauză. Chiar şi activitatea aceasta mi-a adus un mix de sentimente. Un mix de curaj şi ambiţie amestecat cu o sumă de dezamăgiri şi tristeţi convârşitoare. Am pus pauză. Motivaţia care m-a dus acolo nu a fost justă, dorinţele mele de pe parcursul cursului nu au fost oneste şi folositoare, iar suita de sentimente născute în inima mea m-au izbit de toate malurile posibile.

Sunt dezamăgită profund de multe, de toate, poate. De superficialitatea lumii, de superficialitatea apropiaţilor. Nu există nimeni care să-mi poate da, oferi, acel gen de relaţie pe care îl caut. Profund până la capăt, onest până la capăt, jertfitor până la capăt, prezent până la capăt. Poate cer prea mult. Dar ultimele luni mi-au arătat ce vreau şi ce primesc, iar aceste două lucruri nu coincid. M-am simţit rănită propriu-zis în deschiderea şi dorinţa mea de apropiere sufletească, în dorinţa mea de acel ceva ce nu va fi schimbător de la o zi la alta, de acel ceva ce nu va mirosi a faţadă, a superficial, a fluctuaţie (oare de câte ori am scris superficial în fraza asta?). Toate aceste respingeri brutale pe care le-a resimţit inima mea, m-au făcut să mă ascund iar în mine, să mă adun şi să mă pun într-un colţişor de loc din care să-mi văd de ale mele.

Doare, dar nu mă mai pot baza decât pe mine. Nu mă mai pot baza decât pe credinţă, pe credinţa în Dumnezeu, pe credinţa de a-mi îndrepta toate gândurile, năzuinţele şi speranţele spre Prietenul divin. Vreau ca tot ce voi face de acum înainte să aibă de a face MAI MULT cu Dumnezeu. 

Mă voi baza pe MUNCĂ. Deşi am picat într-o lentoare dată de căldură, de vacanţă, de problemele care-s la locul de muncă, vreau să mă folosesc de cele 8h de lucru cu hărnicie, nu spre batjocură, pentru ca ar fi o batjocură a timpului meu şi a eticii mele de muncă, până la urmă.

Mă voi baza pe artă şi cultură. Voi citi cât pot de mult, voi privi, asculta, căuta lucruri care să facă sufletul să rodească, fie că e vorba de film, muzică, carte, tablou, idei.

Voi încerca să ţin mai mult de familie. Oricât de bună sau de rea a fost-este ea, e singura constantă din viaţa mea. Voi fi mai disponibilă pentru ei, în măsura TIMPULUI  meu şi în măsura SOLICITĂRII lor. Băgatul cu de-a sila în treaba altora nu mă caracterizează, nici măcar cu ai mei.

Am privit în urmă spre relaţiile pe care le credeam infailibile, indescrutibile. Ceea ce credeam, ceea ce simţeam eu nu era nici 5% din realitate. Proverul „frate, frate, dar brânza e pe bani!” e un crunt adevăr. Ne învelim în cuvinte ce elogiază, în vorbe mari, dar realitatea ne dă peste nas. Sentimentul că nu am pe cine mă baza la greu, iar uneori acest greu poate fi în lucruri mici, mici, cum ar fi că nu pot face faţă singură unui menaj întreg, e covârşitor. Dacă nu m-ar fi dus mintea să-mi uşurez viaţa prin idei ca: simplificare, împărţirea lucrurilor mai mari în bucăţi mai mici, planificare etc. cred că aş fi căzut sub povara unui trai de unul singur (curat, mâncare, piaţă, muncă, întreţinut viaţă socială, achitat facturi, întreţinut maşină, ceea ce se împarte într-o familie de 2, 3, 4 membrii, eu fac la 1).

Nu mă plâng, Dumnezeu mi-e martor că privesc lucrurile cu optimism, curaj, încredere. Ştiu că cine râde la urmă, râde mai bine, iar cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu bucurie... deci nu fac decât să aştept şi eu aceste vremuri mai bune, dacă le-o mai îngădui Dumnezeu...


7 comments:

  1. Inteleg perfect fiecare cuvant!

    ReplyDelete
  2. Ma bucura ca ne-ai scris ;)

    La mare ai ajuns?

    ReplyDelete
    Replies
    1. Buna, Claudia! Anul asta zic pas la mare, nu am voie sa stau la soare :).

      Delete
  3. Salut!

    Nu esti singura, sa stii.Te inteleg la maxim. Ma regasesc in marea majoritate a lucrurilor pe care le scrii. Nici eu nu ma simt adesea inteleasa, si nici eu nu am gasit inca pe cineva potrivit. Mi se spune ca sunt mandra, pretentioasa, dar nu e adevarat, sunt doar putin mai diferita, ceea ce oamenii nu inteleg, ci doar judeca...

    Singurul lucru de care sunt sigura e Dumnezeu. Doar El e cel care ne iubeste fara sa ne judece. Am invatat sa ma incred in El si mai mult in acest timp si ma agat de proisiunile Lui.

    Cand ai timp, asculta aceste cuvinte https://www.youtube.com/watch?v=CpbVh1FOFcg

    Dumnezeu sa te intareasca si sa te binecuvanteze!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mulţumesc de vizită! Am să ascult cu siguranţă materialul trimis. Drumul e greu şi lung, dar nu suntem singuri! Dumnezeu să te ajute şi pe tine în toate şi te mai aştept!

      Delete
  4. vorba m.Siluana,daca esti dezamagita e bine, inseamna ca traiai in amagire si acum vezi realitatea :).Cred ca toti trecem prin dezamigiri, uneori efectiv crunte din partea celorlalti, de multe ori suntem dezamagiti de noi...asta e, suntem oameni, ne facem multe iluzii...
    de curent ce sa zic, e la fel si la noi, inca platim din iarna :))

    ReplyDelete