Tuesday, July 18, 2017

Două excursii de anul acesta

Unul din obiectivele mele pentru anul acesta a fost să călătoresc. Până acum am reuşit să fac două ieşiri din localitate, iar despre ele am să vă povestesc mai jos.

Cap Kaliakra

Ca să fiu în ton ce cu am mai scris pe aici zilele astea, am să îmi încep povestea cu plecarea la Cap Kaliakra. Plănuiseră verişorii mei să mergem undeva pe la începutul lunii martie, eu îmi doream de mult, am zis ok.

Cu ani în urmă am anulat o excursie pe care o plătisem deja către Balcic din cauza anxietăţii mele. Laşităţile acestea pe care nu le înfrunţi rămân un reminder puternic şi viu în mintea ta, frica de atunci, chiar dacă veche, revine. Am tot plimbat în minte acel moment cu excursia anulată când verii mei mi-au propus să mergem, dar am zis să amân bătaia de cap pentru mai aproape de ziua plecării. Mă gândeam că voi fi cu oameni care ţin la mine şi într-o maşină mică, nu autocar, eu nu mai sunt acelaşi om şi poate nu va fi aşa rău.

În noaptea de dinainte de excursie îmi amintesc că m-am trezit în mijlocul nopţii cu ceea ce părea sau putea fi ciclul acela de gânduri şi griji care-mi va genera o frică mai teribilă. M-am trezit şi mi-am zis atât: "hai, mai scuteşte-mă! Fie ce o fi, eu mă duc cu ei acolo, chiar de-ar fi să fac o scenă pe drum de frică." Şi am adormit la loc tun.

M-am trezit, m-am îmbrăcat, au venit şi m-au luat verii mei de acasă, am plecat spre Bulgaria şi am avut cea mai frumoasă zi de până atunci. Fără nici o stare aiurea :).

(Nu găsesc mai multe poze de la această ieşire, când le voi găsi le voi ataşa)



Călătoria la Timişoara

Pe 15 şi 16 iunie, în interes de serviciu, a trebuit să merg la Timişoara. Urma să merg însoţită de cineva, o persoana cu care n-aş fi vrut să stau atâtea ore în preajma, nu se ştia încă dacă luăm maşina mică, sau trenul... era totul incert. În zilele anterioare plecării am avut tot felul de stări, de gânduri, de frici, bâzdâci, aproape că nu ţipam prin casă că EU NUUUUUUUUUUU VREAAAAAAAAAU SĂĂĂĂ MERG. Printre isteriile astea mentale mai aruncam şi o rugăciune: "Doamne, fie voia Ta, fă să fie cum e mai bine", "Maica Domnului, aranjează-le Tu...".

A venit ziua plecării, am aflat că mă voi duce singură cu trenul. Eram permanent în tensiune, dar m-am dus înainte şi tot înainte. La dus am luat un tren cu legătură, iar legătura din Bucureşti spre Timişoara, undeva pe la 2 noaptea s-a defectat. Am stat vreo 2 ore în câmp, iar la un moment dat au oprit şi lumina în vagoane, lăsând nişte becuri chioare din loc în loc. În stanga mea era un fost mecanic la CFR care povestea într-un stil DRAMATIC cum a decăzut CFR-ul, că poţi muri cu zile în trenurile de azi etc. Ce povestesc eu acum ar fi fost cadrul perfect pentru nu un atac de panică, ci o sută... Dar eu eram ATÂT de calmă şi relaxată... Dacă simţeam vreo senzaţie vagă îmi spuneam în minte: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă", "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mâtuieşte-mă", "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-Te..."...au trecut cele 2 ore, trenul a pornit şi am ajuns.







Acolo la Timişoara a trebuit să-mi înfrunt un alt set de frici, să vorbesc în faţa a mulţi oameni necunoscuţi, ba am dat şi interviu la o televiziune, a mai trebuit să dorm într-un pat diferit cu mai multe persoane la un loc... Singurul moment în care am simţit senzaţia aia alienantă de "unde sunt, ce se întâmplă?" a fost doar când am intrat în curtea şcolii unde se ţinea evenimentul, dar mi-a trecut repede, iar teama cu locul de dormit a fost egală cu zero, compania celor două fete cu care am dormit a fost aşa plăcută, iar somnul atât de odihnitor încât îmi era ruşine a doua zi să mai gândesc ceva aiurea...

Acum, în secunda asta, mă bucur aşa mult că am fost în aceste două locuri că nu am cuvinte. Mă simt mai bogată şi o idee mai curajoasă...

Concluziile sunt (pentru un anxios):

-nădejdea să fie pusă exclusiv în Dumnezeu, dar trebuie lucrat în aşa fel încât toate fibrele fiinţei tale să se încreadă în El, să trecem de stadiul credinţei raţionale...
-blândeţe cu tine, paşi mici...făcut ce se poate acum. Eu am putut să merg acum cu maşina şi cu trenul, mai am de făcut doi paşi până simt că mi-am înfruntat şi alte piedici ceva mai mari. Dar asta nu trebuie să devină motiv de ură pe mine, ci prilej de a cultiva răbdarea şi compasiunea.

Pe curând!

Irina

2 comments:

  1. Slava Domnului ca ai reusit! Mai ales faptul ca ai putut trage concluziile astea te va ajuta pe viitor.
    Ma bucur pt tine.

    Anca

    ReplyDelete
  2. A, si sa stii ca eu am retinut fff bine poza ta la Cap Kaliakra, stii doar. Vai, ca mult mi.a placut acolo!!! Multumesc de "pofta" ce mi.ai facut-o cu poza ta.

    Anca

    ReplyDelete