Wednesday, May 30, 2018

Friday, May 18, 2018

”The show must go on” și o vizită în parc

Când reuşesc să mă pornesc din casă, e bine. Când nu am un motiv întemeiat să o fac, pot sta şi 24, sau chiar şi 48 de ore închisă în casă. Nu e bine, dar mai bine să vorbesc despre ce ESTE bine.

Duminica aceasta Alexia a făcut 10 ani şi am mers cu ei, adică ea şi o colegă de clasă, plus Andrei, la microrezervaţia de la Delfinariu. Ţineam minte că am fost acolo ultima oară pe vremea când eram eu de gimnaziu, dar nu mai ţineam minte decât de Planetarium şi asta vag. Ce pot să spun despre această ieşire? A fost o experienţă frumoasă. Pentru un om care iese atât de greu din casă, bucuria e invers proporţională cu dorinţa. Mă bucur atât de mult când văd natura şi parcă nu mă mai satur să o adulmec, să o imprim în toată fiinţa mea.


Microrezervaţia este foarte mare, cu multe animale, deşi mi-au lăsat impresia că o parte din ele parcă sufereau... Au de la papagali care mai de care mai exotici, până la reni, alpaca, porci mangaliţa, caraşi aurii etc. Aleile din microrezervaţie păreau în curs de renovare. Se vede în depărtare biserica Sf.Mina, lacul...Vremea ţinea şi ea cu noi, era o zi plăcută de primăvară.


Fraţii mei au crescut. Mă minunez permanent de ei. Alexia este foarte guralivă, o idee cam alintată, vocală, iar Andrei la pol opus: tăcut, foarte sufletist, succint...spune rar ceva, dar le spune cât să te lase cu gura căscată.


Simt că voi ieşi şi din acest impas. Azi am realizat ce mă supără de fapt. Mă supără că nu sunt la cotele la care ştiu că pot fi şi la care am fost în lunile anterioare. Lumea te vrea mereu "high", iar tu când eşti "low", cerinţele de la tine sunt aceleaşi, dar tu nu te mai poţi aduna, reorganiza, reseta, ca până acum, ca să răspunzi la fel. Am realizat că îmi e efectiv ciudă pe mine să mă văd pironită tot aici, blocată în interiorul meu în ceva, ce încă nu cunosc, chiar dacă mai am când şi când câte o înţelegere mică asupra mecanismelor interioare. Am înţeles şi că prin modul meu sucit de a gândi şi simţi, nici Dumnezeu n-a putut face o lucrare interioară cu mine. Sau poate nici aici nu-s eu vinovată, pentru că eu m-am dus cu ce am putut până acum, la El. Efectiv am dus ce şi cât şi cum am putut. Iar eu, chiar şi în relaţia cu Dumnezeu, am acelaşi comportament pe care îl am în viaţa de zi cu zi, cer o dată şi dacă nu am primit răspuns pozitiv, nu mai insist. În plan personal, profesional, asta nu e bine mereu... Unii oameni aşteaptă să-i tragi de mânecă încă o dată şi încă o dată. Poate aşa o fi şi la Dumnezeu?




Am în stand-by rândurile acestea de pe data de 14, nu le-am publicat pentru că nu am reușit să atașez și fotografiile. Așa că public acum, așa cum sunt ele,fără poze și voi atașa și fotografiile când am timp.

Zile senine și bucurie doresc tuturor!

Irina





Friday, May 11, 2018

Astenia de primãvarã?

...vine o vreme când te îndoiești de tot. De tot ce ți-ai dorit, de tot ce ai crezut că poți să faci, de ceea ce ești, de ceea ce mai poți și stii să faci. O vreme când îți pui la îndoială mintea, firea, trupul, puterea, sau lipsa de putere, ceea ce vrei și ceea ce nu vrei de la viață.

...o vreme când până și casa parcă te strânge, te sufocă, nu ești mulțumită nici înăuntru, nici afară... nu te atrage să faci ceva nici în casă, nici în afara casei. Când nu mai ai bucurii, când nu mai vrei să faci nimic, când ai impresia că orașul e un imens hău, o groapă de gunoi prăfuită, cu mizerie la vedere, cu vreme sucită, cu oamenii care își lasă și ei la vedere mizeria.

...o vreme când vrei și nu mai vrei, când te simți respins, dar nu faci nimic să fii aproape de cineva.

...când frustrarea devine al doilea tău nume, când nu te mai regăsești, când nu te mai simți bine în corpul și în mintea ta.

...o vreme când ești măgulită de încrederea acordată, dar te simți depășită de responsabilități (vai de mirajul funcției) și plictisită de rutină.

...o vreme când vrei să te rogi, simți că doar asta ar mai ajuta, dar nu mai vezi sensul.



Deși ne aflăm încă în prima parte a anului, simt că anul 2018 a adus foarte multe provocări și poate și greutăți, încercări. Acestea sunt din sfera financiară, dar și din sfera sufletească și emoțională. Am trăit momente de bine, de pace, de încredere și bucurie, cum nu mai trăisem de ani de zile, dar și niște situații pe care am încercat să le tot ascund sub preș până au sărit la mine să fac ceva cu ele, acum, ori niciodată.

Simt că totul stă în mâinile mele. Deciziile pe care le iau sau le voi lua, modul în care voi gândi și modul în care mă voi raporta la relația mea cu Dumnezeu, care până acum a fost destul de...formală.


  • Trebuie să regăsesc fărâma de autentic, pentru că mi-am dat seama că lucrurile care îmi fac plăcere pe moment, pe mine nu mă satură și nu mă mulțumesc pe termen lung. Adică ajung iar într-un punct mort.
  • Trebuie să găsesc în mine acel ceva pe care să mă pot baza în orice moment. Nu în prieteni, nu în familie, nu în dorința mea de o relație (nota bene, dorință, nici nu vorbim de o persoană reală încă). Deși e tare greu să te reclădești în permanență, să fii singura voce care spune ”hai că va fi bine”, sau care să-ți aducă un alt punct de vedere...
  • Trebuie să învăț și să-mi clădesc niște repere pentru ceea ce ar însemna viitorul și bătrânețea mea, care, momentan, se creionează în perspectiva de eu pe cont propriu. Începe să mă îngrozească ideea de bătrânețe în mizerie, în sărăcie, în boală, în singurătate cronică. Dar realizez că aici se ajunge din propria-ți vină. Când ai trăit în distanțare și mofturi față de toată lumea, când nu ai lucrat în direcția ca oamenii să aibă drag de tine, să tânjească după tine (cum mi-a fost dat sa cunosc și așa bătrâni după care copii și nepoții tânjesc de dor), deznodământul e de la sine înțeles.
  • Trebuie să fac acel pas spre ”metanoia”, schimbarea modului de a gândi, simți și a fi. Procesul este foarte greu, însă mă sperie perspectiva de a trăi încă 30, sau 60 de ani...așa!
Cam atât...

Irina

Saturday, May 5, 2018

Călătoria în Istanbul - partea a 3 a sau diverse

Mâncarea

Acest capitol nu am apucat să-l testez pe îndelete din câteva motive. Accentul s-a pus pe obiectivele turistice, nu pe degustarea preparatelor tradiționale, nu am avut nici prea mult timp pentru asta, fiind mult pe fugă, iar în ceea ce mă priveşte, nici nu mi-a fost foame în acele zile. În prima zi am mâncat ce ne-am luat fiecare la pachet, pentru drum, fiecare luând cu gândul și la ceilalți, deci mai mult decât era cazul, ca pe final chiar să ne întoarcem acasă cu ele (cel puțin produsele care nu au fost perisabile). În prima seară am mâncat la un restaurant din centru, iar a doua zi la prânz tot la fel. Ambele experiențe ne-au confirmat ceea ce ne-a spus cineva din grup, care mai fusese în Turcia, că la restaurantele centrale prețurile sunt mari, porțiile mici, iar mâncarea nu neapărat reprezentativă. La prima masă eu am comandat ceva ce am zis eu că seamănă cu niște mici turtiți, cu un mix de legume și cuburi de pâine trase în unt. A doua zi am mâncat ceva ce semăna cu KFC, pui picant, pentru că preparatul luat cu o zi înainte nu mi-a picat bine. Seara am mâncat jumătate de felie de plăcintă cu brânză şi o jumătate dintr-o prăjitură. Am văzut la ei numeroase patiserii cu produse foarte bune. În a treia zi deja mâncam de prânz la o astfel de patiserie, dar și la o terasă unde făceau doner, care a fost bun și ieftin. În ziua plecării eu nu am mai coborât la mic-dejun, pentru că nici mâncarea de la mic-dejun nu m-a ”coafat”, erau produse pe bază de lapte (iaurt, brânzeturi), omletă sau ou fiert, produse de patiserie, salate etc., aşa că m-am dus la patiseria din capătul străzii şi mi-am luat o mini-pizza delicioasă, 4 mini-eclere şi o cafea. Apropo de capitolul cafea... la ei cafeaua e fie cea turcească, care mie îmi place mult ca gust, dar e foarte mică, aproximativ...o gură de cafea, după criteriile mele, sau ness... iar eu una nu-s fan ness. La patiseria aceasta am cerut un espresso, care cred că era făcut cu cafeaua aceea lor, că avea aroma specifică, deci mi-a plăcut maxim.








Oamenii

Mi-au plăcut mult turcii. Respectuoşi, familişti, vrednici. Tineri de diferite vârste lucrau fie prin magazine, sau patiserii. Terasele, vitrinele erau în permanenţă curăţate, rotiseriile erau frecate cu sârg. Am văzut un bun simţ la ei pe care aici îl regăsesc din ce în ce mai greu. În ultima zi, când coborâsem la patiseria din capătul străzii, era afară la masă un om al străzii, care a intrat apoi înăutru şi tot vorbea, spunea ceva în limba lor, părea că îşi varsă un of. Mi-a plăcut cum unul din angajaţi s-a dus la el şi cu vorbă bună şi mult respect, l-a condus încetişor afară... Mi-a mai plăcut că păreau familişti... multe familii tinere cu copilaşi. Mi-a mai plăcut la ei că sunt extrem de naţionalişti, pe peste tot vedeai fluturând drapelul turcesc, unele de nişte dimensiuni copleşitoare, iar pe unde aruncai privirea era câte o moschee. Erau unele zone în care erau grupate şi câte 4 moschei pe o întindere destul de mică. Am înţeles că sunt destul de toleranţi şi cu celelalte minorităţi religioase şi există lăcaşuri de cult şi ortodoxe, catolice, evanghelice.


Confruntarea cu fricile

Se face aproape o lună de la această mică vacanţă. Ce am trăit în acele zile a fost deosebit, ceva ce nu mai experiementasem demult, sau poate niciodată. O pace, linişte şi încredere care veneau din altă parte, nu de la mine. Mă gândeam că poate fiind într-un grup în care media de vârstă era 40, aveam odihna aia mentală că-s alături de oameni maturi şi echilibraţi, care ştiu ce au de făcut, eu trebuie doar să mă dau după ei. Am experimentat pentru prima oară ce înseamnă să mă las în voia sorţii, să preia altcineva frâiele. Asta ar fi o chestie. O alta e poate cunoscută de voi, de mine nu: lucrurile de care ne e frică sunt şi lucrurile care ne-ar aduce cea mai mare bucurie.


Vedere din cameră



Străduţa pe care se afla hotelul

Cam atât... Vă mulţumesc că m-aţi însoţit virtual în această călătorie în Istanbul!


Călătorie în Istanbul partea 1
Călătorie în Istanbul partea a 2 a











Jurnal de mulțumire ♥

Doamne, apreciez mult şi Îţi mulţumesc ♥ : ♥ pentru sănătate; ♥ pentru ziua de ieri, e mai important să dai decât să iei. Și mai îm...