Saturday, June 30, 2018

Diverse de final de iunie


S-a încheiat şi luna iunie. Mă rog, mai e şi ziua de mâine, dar putem spune că iunie s-a dus şi ne-am trezit în cealaltă jumătate a anului 2018. Trăiesc de pe acum senzaţia că la final de an 2018 voi spune că acest an a fost unul din cele mai grele din viaţa mea. Cel puţin experienţa primelor 6 luni mă fac să zic asta, în acest moment. Nu am avut vreun diagnostic sumbru, vreo tragedie, sau ceva din această sferă, pe acestea le văd eu ca fiind adevăratele probleme, dar fiecare lună din acest an a fost grea şi tot mai grea, iar când simţi că eşti supus unei situaţii de genul "picătura chinezească", cred că o putem pune tot în sfera suferinţelor serioase. În aceste 6 luni de zile a trebuit să iau decizii şi să mi le asum, să nu mai cochetez doar cu idei, am simţit cu toată fiinţa să mă izolez şi să mă ascund şi să nu mai caut oameni care deveniseră ostentativi cu fericirea lor (n-am crezut că voi experimenta aşa ceva, dar iată că există), am simţit să nu mă mai duc în locurile de unde plecam sfâşâiată, bucăţită şi fragmentată interior, am reuşit să văd cum în majoritatea relaţiilor oamenii se folosesc de mine, la job devenind zidul în care s-au proptit toate problemele, ceea ce m-a făcut să clachez pe final de an şi să mă întreb dacă e corect, dacă asta vreau, dacă asta merit, dacă asta... pot? Genul acesta de experienţe te fac să te simţi într-un fel...nepotrivit. Te uiţi în jur şi parcă toţi trăiesc mai uşor, mai lin, parcă grija persoanelor de vârsta ta e doar să arate bine, să se simtă bine (mă tot uit la fetele astea frumoase, pentru că trăim în epoca în care cultul frumuseţii e la putere, şi parcă am senzaţia că singura lor grijă e să arate ca scoase din cutie şi mă întreb când găsesc timpul pentru a sta atât în oglindă? Da, ca vulpea care n-a ajuns la struguri, aşa mă întreb! Nu vă osteniţi să mă contraziceţi că nu frumuseţea fizică e cea care contează, pentru că am observat că şi tinerii cu ceva mai multă materie cenuşie în căpşor, şi cei care mai dau pe la Biserică şi, cu atât mai mult, cei "din lume", preferă tinerele frumoase. Bărbaţilor le plac femeile trofeu, să "show off" cu ele în lume ;).

Mă rog, ce vreau să zic pe scurt e că trăiesc cea mai constrângătoare perioadă a vieţii mele, perioadă în care nu mă regăsesc în nimic şi nicăieri, în care trăiesc în condiţii opuse faţă de ceea ce vreau, dar tare mi-e că acesta e mediul cel mai propice de a face ceea ce am nevoie să fac, de a trece odată acest prag dintre dorinţă şi realitate, dintre idee şi faptă...

Tuesday, June 26, 2018

Activități pentru copii - Sticluțe decorative

Îmi doresc de multă vreme să împărtășesc cu voi activitățile pe care le fac la Cercul de creativitate, cu copiii, așa că voi începe această serie cu o activitate foarte simplă, pe care am abordat-o deja a doua oară, cu același succes: sticluțe decorative.

Materiale necesare:

-sticle de diferite forme și mărimi. Fie le luați de-a gata, fie le reciclați, așa cum am făcut eu (sticle de ulei, de sirop, de tincturi, tot ce am avut într-o formă mai frumoasă)
-semințe și boabe de toate felurile, cât mai variate cu putință: boabe de orez, de fasole, de grâu, de piper, de linte... Ideea e să fie cât mai variate, adică diferite ca formă și culoare.
-o bucată de material textil sau o hârtie mai aspectuoasă
-sfoară de iută

Mod de lucru:

Sticlele, curățate de etichetă, spălate și uscate bine, se vor umple în straturi succesive cu boabe și semințe. Ideea principala e să nu puneți strat peste strat din aceeași gamă cromatică și să aveți grijă la amestecul boabelor mai grele (fasole, spre exemplu) cu al boabelor mai ușoare sau mai mărunte (piper). Boabele cu o densitate sau dimensiune mai mare, e bine să fie mai la baza sticlei. După fiecare strat de boabe pus, să scuturați ușor sticla, ca boabele să se așeze într-un strat uniform. Dupa ce ați umplut sticla, puneți capacul, peste care puneți bucata de material sau hârtie, legată cu o sfoară, pentru un plus de farmec.

Rezultatul:





Sunday, June 17, 2018

Diverse

Am atâtea lucruri de zis, de spus, de pus în cuvinte, încât nu ştiu cu ce să încep. Am tânjit toată săptămâna să mai scriu ceva aici pe blog, pentru că aveam doua idei foarte puternice pe care aş fi vrut să le trec aici, dar zilele au trecut, eu nu am făcut lucrul acesta şi acum nu-mi amintesc decât o singură idee din cele două.


Până să notez ideea aceea, aş avea multe altele de zis. Cu ce să încep? Nu ştiu.

Încep cu fiecare idee pe rând, aşa cum vine.

Facebook

Azi se fac două săptămâni de când, într-un final, am dat delete contului de Facebook. Am mai avut perioade cu el dezactivat, tentative de închis, ca apoi să revin, doar că acum simt cu toată fiinţa că e ori, ori. Ajunsesem în punctul în care bucuria altora nu mă mai bucura, ci era doar o raportare la ceva ce nu eram, nu puteam, nu aveam. Un amestec de suferinţă, invidie şi tristeţe mă copleşea de fiecare dată când îmi urmăream feed-ul. Ar fi multe de zis aici. Aş putea întoarce pe toate părţile şi să analizez, în stilul meu caracteristic, ce a însemnat Facebook-ul pentru mine şi ce ajunge el să facă din noi, dar nu vreau să mă întind. Reversul medaliei e următorul: am mai mult timp liber şi în consecinţă m-am aplecat spre lucrurile concrete din viaţa mea, iar o altă faţă a monedei e că... mă simt într-adevăr un pic claustrată. Mă gândesc la nişte oameni cu care doar ACOLO aş putea să mai ţin legătura, iar faptul că nu mai ştiu de ceilalţi, mai apropiaţi, e la fel frustrant. Însă am nevoie de golul acesta, ca să-l pot umple cu realitate, cu viaţă, cu timp recuperat şi câştigat, cu reaşezări lăuntrice.


Job

A mai trecut un an de şcoală. A mai trecut, poate, un an din viaţa mea într-un mediu în care îmi câştig pâinea cea de toate zilele. Anul trecut mergeam la o întâlnirea frumoasă, la Timişoara, unde mi-am încărcat bateriile cu speranţă, cu dorinţă de bine şi creştere în mediul în care lucrez. Am văzut acolo ceea ce puteam fi, poate, ceea ce trebuiam să fim, cu siguranţă. Lucrurile s-au schimbat după acea călătorie cu o viteză nefirească, ca prin toamnă, să uit de tot ce acumulasem în acel 14-16 iunie, dar rămânând cu speranţa de mai bine. Am fost singura care a crezut, care a încercat să convingă, ca pe final de an şcolar să fiu poate printre primii care să se dea cu fundul de pământ de dezamăgire. Mă simt ca o lămâie care a fost stroarsă complet. Mă simt trădată. Mă simt neputincioasă. M-am certat mult cu Doamne, Doamne. Nu-L înţeleg nici acum, dar nu mă mai gândesc, pentru că nu mai pot alege între şi între: întâmplare a vieţii, un moment, o misiune, un rol, un scop, capacităţi şi capabilităţi, ceea ce vreau şi ceea ce fac, ceea ce pot şi ceea ce nu pot. Mă simt scindată efectiv. Nu pot decât să tac, să fac, să mă rog, să accept şi să mă las a fi dusă lin, spre...ceva. Spre ce? Nu mă mai întreb nici eu. Aceşti 5 ani de existenţă în câmpul muncii mi-au adus totuşi o certitudine: îmi place să lucrez cu copiii, aş vrea să pot face mai mult asta şi mai puţin amestecul "cu detoate" pe care îl fac acum. Credeţi-mă că sunt de acord că e greu în învăţământ, dar programul flexibil, zilele libere, mai îndulcesc un pic greul. Pe când senzaţia că eşti prins, înrobit, un an de zile, 8h zi de zi, cu doar 21 de zile de concediu pe an...te poate sufoca la un moment dat.


Dar repet: tac, mă rog, accept, fac şi merg mai departe. Cred că dacă într-un 2013, în care mă simţeam la fel de neputincioasă, atunci pentru că nu vedeam nimic în faţă şi nu aveam nici de lucru, a apărut acest ceva, care mi-a adus o oarece stabilitate pe plan profesional, la fel poate ieşi în faţa mea ceva mai plin de sens. În acel 2013 aş fi acceptat orice, doar să muncesc, acum pentru că ştiu mai bine ce vreau, deci am devenit mai selectivă, cred că acest ceva va veni mai ţinţit pe ceea ce vreau şi simt că pot să fac.



Un cactus pe care l-am dus acum 2 ani la job, era micuţ. Acum a înflorit pentru prima oară.

Schimbări

Mici schimbări, mari nevoi şi necesităţi, mişcări strategice, constrângere, dar, sper eu, o constrângere bună, de data asta. Am închis un cerc, făcându-l foarte mic, cu speranţa că poate iese rod bun, ca diamantele care se nasc doar la presiuni foarte mari. Faptul că am închis contul de Facebook e o schimbare, dar cu ecouri mai ample. Am obosit să îmi doresc şi să tânjesc. Prinsă între ceea ce sunt şi ceea ce vreau să fiu, între lipsa motivaţiei şi frustrarea neîmplinirii, între a fi cumva şi a te compara cu societatea care te vrea altcumva, trebuie să schimb ceva. Până la urmă e important să fim noi înşine, chiar dacă asta înseamnă să te îndepărtezi de tot ceea ce nu te mai reprezintă, chiar şi oameni, nu mai pomenesc de actitivăţi, acţiuni, obiceiuri, obişnuinţe, rutine prost alese.


În încheiere, că deja zăbovesc de prea multe minute asupra acestei pagini, scriu ideea de care menţionam la începutul acestor rânduri. O colegă, psiholog, povestea că orice moment în care vorbeşti despre lumea ta interioară e o acţiune de restructurare şi reconstrucţie, inclusiv spovedania. La care eu am întrebat-o dacă chiar şi un blog, iar ea mi-a spus că da. Deci foamea asta de a "vărsa" cuvinte într-un loc nu e decât nevoia de restructurare interioară, un proces de formare.

Să auzim numai de bine!

Irina




Tuesday, June 5, 2018

Zile în imagini şi cuvinte

Pe week-end am scris rândurile acestea, ca apoi să le trec înapoi pe schiţă, ca apoi să realizez că trebuie să-mi asum ceea ce am scris şi să le republic. În definitiv, tot ceea ce scriu, face parte din mine, chiar dacă onestitatea doare, pentru că onestiatea, în majoritatea cazurilor, este unilaterală. Mai ales când pe o bucăţică din virtual tu îţi aşterni la picioarele tuturor sufletul.

Îmi este limpede că aşa-s durerile facerii, prefacerii, fiinţării, naşterii spre altceva decât eşti în momentul de faţă. Trăiesc tot mai des senzaţia de "nu mai pot, dar parcă mai pot, totuşi, un pic". Asta mă face să ajung să trăiesc o nouă zi.

Aşa că viaţa merge pe mai departe, cu greutăţi, cu frecuşuri la job, cu decizii pe care trebuie să ţi le asumi, cu înţelegeri tot mai profunde dar şi cu mici bucurii. Şi ce e viaţa, până la urmă, dacă nu suma bucuriilor din neantul de gri şi lipsă de sens?

Care-s bucuriile?
  • o zi de joi, 31.05, în care m-am dat bolnavă la job, dar acasă am stat şi am lucrat, rezolvând poate ce nu am rezolvat într-o lună, în materie de job şi personale
  • o zi de 1 iunie tihnită, cu atelier cu copiii şi apoi o masă cu ai mei, care mi-a adus multă bucurie şi plăcere
  • un cappucino delicios pe malul mării şi semnele prieteniei pe 2 iunie
  • o mică luptă cu năravul meu de a ma opune, care mi-a adus o după-amiază minunată cu nişte oameni care mă bucură prin existenţa lor pe 3 iunie, încheiate cu cele mai faine paste realizate în 2 timpi şi 3 mişcări
  • aleatoriu apoi din cele două zile de job: o ploaie furtunoasă, cu tunete şi fulgere, puterea de a lucra la un proiect, deşi mi-a fost teamă iniţial, cafea multă, dar bună, dude dintr-un copac de pe stradă cu picuri de ploaie încă pe ele, un telefon din capătul celălalt al ţării, taman de la Iaşi, taman de la Ancuţa, care a făcut rost de telefonul meu într-un mod dibaci, sunându-mă pe cel de la job, aşezarea molcomă, până la urmă, a ceea ce îţi părea chiar imposibil şi firicielele mici şi timide de PACE, din gânduri şi porniri
  • un parfum fain de la Oriflame - Athena, care te duce cu gândul la zilele de vară
  • primele trei imagini sunt din alte zile de tihnă: cea mai bună pizza, cel mai bombă desert, dar şi cel mai delicios, zile pe malul mării, de şters gânduri şi resetat stări









Pe curând,

Irina

Sunday, June 3, 2018

Am obosit...

...de când am blogul am evitat să scriu în el în cele mai critice momente ale existenţei mele. Cu toate astea, blogul rămâne singura "ureche" dispusă să mai asculte ceea ce am de zis, sau să ia din furtuna iscată în sufletul meu.

...sunt atât de departe de ceea ce am sperat pentru viaţa mea. ATÂT de departe. Rând pe rând, lucrurile în care am crezut cel mai mult, s-au năruit. Rând pe rând am fost dezamăgită de lucrurile în care mi-am pus cel mai mult speranţa. Rând pe rând, oamenii din jurul meu au dispărut (metaforic vorbind, ei sunt încă în viaţă, dar pe alte trasee). I-am lăsat cu bună ştiinţă să plece, pentru că nu mă mai puteam mulţumi cu frimituri din atenţia lor. Pe alţii i-am lăsat să plece, pentru că nu mă mai identificam cu bucuria lor scilipcioasă, efemeră. Cu alţii nu am mai ieşit, pentru că eu nu-s omul petrecerilor, eu-s omul bucuriilor mai de lungă durată.

...de ceea ce am eu nevoie acum, nu-mi poate oferi nimeni. Am nevoie de ajutor, pentru că singurătatea în care mă aflu mă ucide, încet şi sigur, picătură cu picătură. Lipsa comuniunii, comunicării, compasiunii, co....cooo...coooooo şi etc. te distruge. Omul nu e făcut să fie singur. Omul de rând cel puţin, pentru că iar mi se va imputa că un creştin poate fi binemersi şi singur, atâta vreme cât e cu Dumnezeu. Doamne, cât m-am plictisit şi de teoriile astea. Doamne, cât am obosit să ne raportăm la sfinţi. Eu-s om, vreau să pot sta de vorbă cu cineva şi să mă simt ascultată şi validată în nevoile mele omeneşti, adică vreau alt om, alţi oameni în preajmă... Vreau să nu-mi mai fie frică, să nu mai lucrez într-un mediu în care totul e incert şi dătător de frică. Vreau să nu-mi mai fie groază să mă întorc acasă între 4 pereţi şi să mă trezesc dimineaţa pentru un job în care simt că am de a face numai cu absurdul. Vreau o familie care să nu-mi mai reproşeze nimic, nici insuccesele, nici dezamăgirile trăite de pe urma mea, vreau o familie care să se bucure deplin şi total că mă au şi că mă văd şi că-s încă în viaţa (zic asta pentru că, pentru unii, pierderea unuia dintre copii nu i-a vindecat de criticism acut, de plâns într-una de ce nefericit e că nu s-a împlinit prin tine... nu o dată am spus: ar trebui să te bucuri că sunt în viaţă şi să-şi fie suficient, având în vedere cât îl plângi pe celălalt, care nu mai e de aproape 20 de ani... în fine, unele lecţii nu se învaţă niciodată), am nevoie de o familie pe care să mă pot baza, emoţional în primul rând, nu o familie în care să regăseşti chestii mai mari decât cele cu care te confrunţi tu. Omul are nevoie de sprijin emoţional, acea tihnă psihică că te poţi baza pe x sau y. Acum nu zic nici să ne mascăm durerile, ca să nu părem slabi sau înfrânţi în faţa celorlalţi, ci să facem ceva cu durerea noastră ca să nu devenim piedici şi sminteală între ai noştri, când vezi că oamenii aceia nu mai ies din probleme şi tulburări... (oare sfatul acesta ar fi bun şi pentru mine?).

...am obosit, urlă sufletul în mine, nu mai văd nimic înainte decât piedici, absurd, lucruri care nu-mi plac, un păienjeniş de lucruri cu care nu mă identific şi în care sunt prinsă (jobul, stilul de viaţă pe care îl duc, casa în care stau, problemele care se ivesc una după alta, neputinţa în a le rezolva singură, apăsarea asta perpetuă, măştile, falsa imagine, alienarea, depărtarea, îndoiala, trăirea unei necredinţe crunte şi punerea la îndoială a tot ce ai crezut în ultimii 10 ani, datoriile financiare pe care nu ştii cum le vei rezolva, pentru că salariul nu le mai acoperă, vara asta fierbinte care-ţi aduce iar sub nas tot ce ai făcut greşit în trecut, de la mâncat în ascuns chestii calorice, până la..., oamenii care te evită pur şi simplu, oamenii care te-au uitat, bucuria pe care trebuie să o mimezi în cercurile în care bucuria şi veselia e autentică şi în care ajungi tangenţial, formalismul..........ETC.)

...am obosit, Doamne, cât am obosit!



Jurnal de mulțumire ♥

Doamne, apreciez mult şi Îţi mulţumesc ♥ : ♥ pentru sănătate; ♥ pentru ziua de ieri, e mai important să dai decât să iei. Și mai îm...