Saturday, September 19, 2020

Tales of a broken child II

Trauma se spune că este un eveniment prea copleșitor pentru psihic, ceva ce el nu poate suporta, înțelege, accepta, integra. Există traume repetitive, care te pot schilodi pe veci și-ți pot rupe discursul interior, sau te pot fragmenta în zeci de felii interioare. O înțelegere a traumei, sau o acceptare a ei, ne-ar face mai permeabili și mai înțelegători cu multe anomalii pe care le regăsim în oamenii din jurul nostru.

Trauma mea, cea care a pus amprenta cel mai vizibil pe mine, de care-mi amintesc și de la care știu că s-a schimbat întreaga mea viață, a avut loc într un miez de noapte. Cu câteva ore înainte de acel moment, mama fusese luată la spital cu ambulanța. Mi-aduc aminte de acel miez de noapte spart de urlete, vaiete, bocete. Spart e termenul potrivit. Așa cum din noapte s-a făcut brusc lumină, însoțită de un vaiet lugubru că ”Lucica a muuuuriiiiiit, mama a muriiiiiiit”, așa s-a spart și întreaga mea viață de copil și tot discursul narativ ulterior al vieții mele. Din clipa aceea, viața mea, un castel construit din cărți de joc, a fost pusă la pământ. Ca un puzzle făcut, pe care-l răvășești cu mâna și căruia îi arunci piesele pe jos, pumnul cu care dai în castelul fragil făcut din subțirelele cărți de joc, așa a fost suflată în vânt și viața mea de copil care eram atunci.

Îmi sfredelesc și acum timpanele, urechile, inima, sufletul, ființa, acele țipete din miez de noapte...”s-a dus...a murit...Luuuciiiii a muuuurit....”

Mă apropii cu pași repezi de vârsta pe care această femeie, mama mea, Lucica, o avea când a murit. 36 de ani. Too early, too soon, too young. Mă uit la mine, am atâta viață în interiorul meu, îmi doresc să fac atâtea lucruri, nu mă simt nici măcar la jumătatea vieții mele. În multe aspecte mă simt încă prea mică, prea necoaptă, prea crudă... 36 de ani nu e o vârstă de murit, ci o vârstă de trăit, de făurit, de construit, de dăruit, de descoperit.

Azi e 19.09.2020. Ieri m-am culcat la ora 18, terminată psihic de o săptămână de groază la muncă. M-am trezit la 12 noaptea. E 4 jumate dimineața și eu scriu aceste rânduri. Azi, Daniel, dacă ar mai fi trăit, ar fi făcut 32 de ani.



Alaltăieri am înțeles de ce mama a murit. Ea a ales să moară, ea nu mai avea motive pentru care să trăiască. Moartea imanentă a lui Daniel, de care ea știa și pe care a luat-o ca secret în mormânt, nu i-au mai dat zile. Și dacă ar mai fi trăit, moartea lui Daniel ar fi omorât-o cumva, mai devreme sau mai târziu.

Discursul narativ al vieții mele capătă sens. Un sens dureros, care strânge carnea pe mine, dar totuși un sens.

Am rămas aici, în urmă. Singura verigă de legătură cu neamul mamei mele, dispusă și pregătită să le schimb destinul, moștenirea, păcatele. Ce a fost, a fost, ducă-se. Ce va veni, va fi...măcar cu sens. Nu-mi doresc lucruri frumoase, bune, ușoare, îmi doresc ca în mijlocul nebuniei, totul să aibe un sens, iar eu forța să le înfrunt și să le desțelenesc.

Dumnezeu cu mila!

I.



Monday, September 7, 2020

Tales of a broken child

Copilăria mea a fost caracterizată cel mai puternic de un profund sentiment de ne-apartenență. Am simțit încă din primii ani de viață, că nu aparțin cuiva, că cineva nu m-a cuprins și pe mine în interiorul lui afectiv și emoțional. În fiecare clipă mergeam, prin casă și prin viața mea de copil, pe vârfuri și în expectativă, așteptând ca, de undeva, să tune o ploaie de insulte, de cuvinte grele, de palme și pumni, sau de o lungă



noapte nedormită, plină de interogatorii nesfârșite în care un lung și prelung ”de ce?” mă biciuia mai tare decât palmele, trasul de păr, bătaia fără sens, interminabilă. Simțeam că plăteam în acele secunde nu greșelile mele, nu trăznăiile și tâmpeniile făcute prin casă, de copil, ci plăteam greșelile altora care au supărat-o pe mama, iar eu eram un releu de descărcare al acestor frustrări și neîmpliniri ale ei de om, femeie, mamă, copil, soție, soră, prietenă.

Cel mai groază îmi era noaptea, seara, când se așternea liniștea și tăcerea peste o zi încununată de chefuri și petrecărerile domestice, care se terminau mereu în scandaluri, între ei, oamenii mari, dar ei, oamenii mari, plecau acasă, iar eu rămânem sacul de box al mamei.

M-am simțit toată copilăria urâtă și rea, nevrednică, nedemnă. Poate dacă eram frumoasă, drăgălașă, mama m-ar fi iubit.

Îmi aduc aminte cum am primit o serie de reproșuri și insulte, ca urmare a unei observații făcute de o cucoană care venise la noi noaptea și care m-a găsit pe mine și pe nepoata ei(o Irină cu care am fost bună prietenă în copilărie, e și aici altă lungă poveste) și că Irina aia dormea dulce ca un bebeluș, cu mâinile deasupra capului și eu dormeam ca o ”bețivancă” trântită pe marginea patului, cu mâinile atârnându-mi pe jos. Ce știe un copil, de câțiva ani, cum doarme noaptea? Și oricât de urât ar fi și oricât de urât ar dormi, de ce te-ai supăra pe el?

Printre pedepsele preferate ale mamei era să mă închidă în baia de serviciu, care pe vremea aia era ca o magazie cu detoate. Știam când intru, dar nu mai știam când ies. Îmi era groază, era întuneric, mă plictiseam, nu știam când ies și nu știam dacă atunci când ies se termină și calvarul, sau se va prelungi? O altă pedeapsă era datul afară din casă. Dar nu oricum. Desculță, să nu pot pleca și musai să stau în fața ușii, să mă vadă pe vizor. Îmi era teribil de rușine la gândul că va trece vreun vecin, sau mai rău, din prietenii mei de joacă și nu voi știi ce să le zic, de ce sunt acolo? Mai era bătaia cu orice îi pica în mână: cleștele de scos rufe din mașina semi-automată, mătura, cabluri, țeava de la aspirator, cu care m-a bătut până mi-a dat sângele pe nas, antena pe care am rupt-o din greșeală de la un casetofon, palma, pumnul, papucii, pantofii, cureaua, orice putea produce durere.

Apoi neîncrederea, tot ce auzea pe surse avea putere de adevăr suprem. Fiind la vârsta curiozităților, am picat în niște cercuri care își arătau zonele intime la schimbul zonelor tale intime. Fiind rușinoasă și cu prea mult bun simț, dar forțață de anturaj, mi-am arătat o bucată din chiloțel. Astfel că, într-o noapte, printre injurii zise printre dinți și păruială, m-a pus să îi arăt cum mi-am arătat eu zona intimă (deși nu se întâmplase asta), așa cum auzise ea. Pentru că nu reușeam să o dau la pace, că e fals ce a auzit, a trebuit să mimez, să-i arăt...cum nu arătasem eu în acele grupuri zona intimă...

Tot ce scriu acum e din zonele conștiente ale memoriei mele. Tot ce nu-mi amintesc iese sub formă de boală, când sunt pusă în situații limită, de presiune, sau uneori iese așa, din senin, te miri ce, sub forma unor panici, obsesii, depresii.

Singurul om care a zis că da, ce am suferit eu se cheamă ABUZ fizic a fost ultima terapeută. Iar în tot traseul acesta al vindecării, cel mai dureros a fost când i-am zis duhovnicului o parte din cele trăite, cumva ca să mă înțeleagă și să mă cunoască și mi-a zis că poate meritam acele bătăi...

Aceste tales of a broken child sunt doar începutul. Încet, voi mai scrie, nu ca să discreditez pe cineva, ci ca să mă înțeleg, ca să mă înțelegeți, ca să vedeți efectele abuzului, în orice formă ar fi el, mai soft sau mai hardcore, poate ca să ne înțelegem mai bine între noi ca oameni... cine știe, poate cineva se va folosi!

Cu speranța spre mai bine,

I.

Tuesday, September 1, 2020

Scurte, de 1 septembrie 2020

  • aş avea multe de zis şi poate nu. Nu mai am de ceva vreme învălmăşela de gânduri de altă dată, când nu ştiam de unde să le apuc. Ş totuşi...vreau să fac atâtea, îmi doresc multe lucruri bune pentru mine şi pentru cei din jurul meu. Vreau să las ceva în urma mea, nu vreau să trăiesc random. Să am un obiectiv, să văd că-l bifez, să mă gândesc la ceva nou, îmi dau o bucurie şi o energie fantastică. Viaţa nu e random. Poate fi şi random, dar la ce bun să te tot duci ca o frunză în vânt, fără nici o direcţie?
  • dezamăgiri cu duiumul. În special pe plan afectiv, că acolo mi-a mai rămas puţină zonă sensibilă, acolo e durerea mea, relaţiile, locul unde am fost traumatizată şi rănită când încă nici nu ştiam cum mă cheamă. DAR, iau aceste dezamăgiri ca pe un combustibil pentru a face lucruri bune şi productive în viaţa mea. Nu am de ce să stau să sufăr. Fiecare sac îşi are petecul lui şi mă încred TOTAL şi COMPLET în Dumnezeu, că va rânduri lucrurile spre folosul meu.
  • ne pregătim de începerea anului şcolar. Văd că responsabiltăţile mele cresc şi mă întreb clipă de clipă: ce pot oferi oamenilor din subordinea mea? Da, pare-se că...sunt şefă! Cum îmbin puterea şi autoritatea cu blândeţea şi omenia? Cum pot fi om, însă fără să fiu luată de fraieră şi de prea bună? Cum motivez oamenii, cum îi incurajez şi cum îi pot "articula" pe cei care nu-şi fac treaba? Să lucrezi cu oamenii e greu, imposibil, dar e şi cel mai îmbucurător lucru. Când dau altora încredere în ei, mie îmi dau încredere! Când sunt bună, sau impun limite ferm, tot mie îmi ofer aceste privilegii. Da, e un privilegiu să fii viu, să poţi munci, să poţi da un exemplu de profesionalism.
  • de dimineaţă stăteam şi mă gândeam aşa la mine, cum sunt şi ce fac. Că sunt ca un mic robot perfecţionist, care vrea să taie de pe listă tot ce are de făcut, cu precizie matematică, dar totuşi sunt atât de inventivă şi creativă, că n-ai crede că poate exista aşa ceva într-un singur om. Apoi am stat şi mi-am zis: dintr-un inginer şi o croitoresă, ce putea să iasă?👌❤
  • nu mă întind, păstrez ce mai am de zis şi pentru alte zile. Până una alta vă spun că am dat drumul grupului închis al blogului, unde voi scrie lucruri diferite de ce pun pe pagina blogului şi chiar pe blog, unde vreau să vă cunosc şi să ţinem aproape. De azi am lansat o provocare de 30 de zile cu puţină mişcare. Click aici pentru a solicita înscrierea în acest grup.
Să aveţi zile de milioane, NU RENUNŢAŢI!

Wednesday, August 26, 2020

...ce e val, ca valul trece... Sau nu?

 ...ce e val, ca valul trece... Sau nu?

În ultima vreme m-am culcat cam târziu, dupa ora 12, ceea ce nu e bine. A doua zi sunt apatică, lipsită de energie şi profund confuză. Parcă mi-e greu şi să leg cuvintele, ce sa mai zic de gânduri...

Astea-s zilele în care-mi pierd busola interioară. Cine sunt, ce vreau şi spre ce mă îndrept? Mi-e foarte limpede, şi mă repet, nu vreau să trăiesc DEGEABA, fără un scop, fără un obiectiv, fără un motiv puternic pentru care să o iau în fiecare zi de la capăt. Fără un ideal, fără o ancoră interioară care să nu mă lase să rătăcesc în stânga sau în dreapta, de aiurea.

Stau şi mă întreb ce mă supără cu adevărat? Contradicţia în care se pare că trăieşte societatea asta? Lupta de putere şi supremaţie, de afişare a unor excentricităţi şi superficialităţi? Sfâşierea lăuntrică între a-ţi fi ţie suficient şi tânjirea după a iubi şi a fi iubit, după completare?

De ce minţim şi ne minţim? A iubi şi a fi iubit nu se rezumă doar la sex. Nu se rezumă doar la o validare socială. Nu se rezumă la a rezolva un aparent handicap. A iubi şi fi iubit e o completare întru fiinţa ta lăuntrică. Aista-i sensul!

Ok, poţi face multe lucruri SINGUR, dar oglindirea ţi-o faci întru altul. Te poţi bucura, poţi trăi, poţi fi fericit, poţi avea numeroase împliniri, dar ce-s acestea când le trăieşi tu cu tine, singur? Omul nu e monadă, nu e făcut să fie doar unul. Rămân la ideea mea că e valoros să ştii să fii şi să te bucuri şi în solitudine, să ştii să faci rodnică convieţuirea cu tine însuţi, dar asta nu e tot. Nu ajungi să te cunoşti cu adevărat decât raportându-te la un altul (nu era oare gluma aia, că dacă vrei să vezi cât de sfânt eşti, du-te şi stai un week-end cu familia?). Frecuşurile de zi cu zi îţi arată cine eşti cu adevărat, ce mai ai de lucrat la tine, dacă nu vrei să trăieşi ca un animal, care până şi acela e mai simţitor şi delicat decât omul, uneori...

Azi e doar o zi, din multe altele ce vor să vină...

Zile senine,

Irina

Monday, August 24, 2020

Supă de usturoi - o rețetă fină și gustoasă

Găsisem recent, într-o revistă, câteva rețete, pe care am zis să le încerc la un moment dat. Una din ele este aceasta, supa de usturoi. Deși are în compoziție un ingredient pe care trebuie să-l evit (smântâna), am zis să o fac totuși. Rețeta este simplă, se face repede, cum îmi place mie, are nevoie de câteva ingrediente, pe care de fel le avem în casă și chiar e gustoasă.



Ingredientele necesare:

Două căpățâni de usturoi, doi cartofi mari, o jumătate de țelină, o ceapă, două linguri de smântână sau o cană de lapte dulce, o linguriță de cimbru uscat, un ardei iute, două linguri ulei, o linguriță de boia de ardei dulce.

Mod de preparare:

Se curăță legumele (ceapa, cartofii și țelina), se taie în bucăți mari și se pun la fiert cu 1.5 l de apă și o linguriță de sare. Separat se călesc ușor cățeii de usturoi în puțin ulei, cu tot cu cimbrul, pentru a-și amesteca aromele, dar cu atenție să nu se ardă grăunții de usturoi, devenind astfel amari! Când s-au fiert legumele, se toarnă usturoiul cu tot cu uleiul în oala cu legume și se pasează totul cu blenderul. Se pune apoi smântâna, sau laptele dulce, ardeiul iute tăiat feliuțe și se presară cu praful de boia dulce, pentru decor. Se poate mânca simplă sau cu crutoane.

Sunday, August 23, 2020

De ce e important pentru mine să slăbesc?

 ...și vine o vreme când zici: GATA! Ai mai zis, poate, și în alte ocazii, dar acum simți că chiar e gata, chiar e momentul când vrei să faci lucrurile ușor diferit în viața ta. 

Sursă foto Unsplash

Simt că un astfel de moment am avut și eu recent, deși lupta e grea... Când nu ai suficient de multă ambiție, motivația vine și pleacă. E greu să faci ceva nou, diferit, să ieși din zona de cunoscut, de confort, de lucruri făcute într-un anume fel. 

Însă enough is enough. Am reluat, într-un final, antrenamentele online cu Ioana. Asta a fost a doua săptămână. Nu e ușor, e greu, foarte greu. Îmi depășesc tot felul de limite și ”nu-pot-uri”, văd că sub stratul ăsta sensibil de om neputincios există multă FORȚĂ. Antrenamentele astea sunt o luptă de 1 la 1 cu mine. Stresul provocat de efort din timpul antrenamentelor reactivează, în ceea ce mă privește, multe amintiri dureroase. Trauma mea, partea din copilărie, nespusă, a implicat multă durere fizică și sentimentul de ”prins” și de ”pedeapsă continuă”. Când am renunțat, după câteva luni, la antrenamentele astea cu Ioana, a fost pentru că simțeam că mă pedepsește cineva, iar. Că îmi spune: fă aia, dar tu nu o poți face, te chinui, doare și tot nu iese și nici nu scapi de ea, în ciuda neputinței tale. Doar că atunci era altceva, în copilărie, iar acum e iar, ALTCEVA, acum mă supun la un tratament dificil pentru a scoate la iveală lucrurile latente din mine: voința, ambiția, mentalitatea lui ”eu pot”. Pe parcurs apare și tonifierea și mușchii, iar în cazul meu, accesul la niște amintiri îngropate, ceea ce e bine, că le dau prilejul să iasă și să mă eliberez de ele!

Ca să mă țin pe drumul meu, ca să nu cedez când devine foarte greu (Ioana e neînduplecată în ce face, dar și foarte mișto, pentru că la final ea șlefuiește o mentalitate de spartan în tine, nu ceva temporar, spoială...) am nevoie de o motivație foarte puternică. Repet, sunt eu, 1 la 1... Deci, de ce este important pentru mine să slăbesc:

  • vreau să nu mai am burtă, colac de salvare, ghiozdan, bidon...you name it,
  • vreau să mă așez pe un scaun și să nu mai simt că mă sufoc și să trag într-una de bluză, să nu iasă în relief burta,
  • vreau ca măcar o dată în viață să am pătrățele, sau măcar să-mi zăresc și eu mușchii abdominali (am burtă de când am intrat la adolescență, e trăsătură de familie),
  • vreau să intru iar în fusta mea preferată,
  • vreau să nu mai gâfâi când urc scări,
  • vreau să nu mai fiu grăsuța din toate grupurile și cercurile de prieteni, rude, cunoscuți,
  • vreau să nu mai arăt ca un sac aruncat pe un scaun când mă privesc în pozele de pe la diferite evenimente,
  • vreau să ma simt confortabil în pielea mea,
  • vreau să mă pot apleca cu ușurință când mă încalț,
  • vreau să fiu un exemplu pentru alții că se poate,
  • vreau să nu-mi mai fie rușine cu mine și să cred că nu am reușit într-un anumit segment al vieții că nu-s suficient de fit (da, bărbaților le plac femeile cu forme, există și o categorie care e atrasă de femeile foarte corpolente, însă, în general, le preferă pe alea slabe... been there, aknowledged that!)
  • vreau să nu devin sclava medicilor (grăsimea, sedentarismul și mâncatul compulsiv și dezorganizat duce la tot felul de boli adiacente),
  • vreau să nu-mi mai găsesc plăcerea în mâncarea hipercalorică și în deserturi/dulciuri,
  • vreau să o fac PENTRU MINE, să-mi demonstrez că pot face asta!
Lista de mai sus o voi lista și o voi pune la vedere și o voi reciti când mi-e greu. Vreau să reușesc și voi reuși, pentru că FAC acum ceva pentru asta.

Voi mai reveni cu alte materiale despre segmentul acesta din viața mea. Până una, alta, dacă aveți și voi acest obiectiv, de a slăbi, ce vă motivează să nu renunțai la cele propuse/la drumul vostru?

Spor și sport,

Irina

Friday, August 21, 2020

Fiți o bucurie!

Azi m-am trezit la ora 5 și, deși eram chitită de a scrie azi aici, uite că parcă nu știu cum să încep. Dar să încep cu începutul, cum îmi place mie, cu o mică introducere. 

Tales of a broken child II

Trauma se spune că este un eveniment prea copleșitor pentru psihic, ceva ce el nu poate suporta, înțelege, accepta, integra. Există traume r...