Wednesday, December 6, 2017

Despre rutină şi obiceiuri


Mă gândesc că şlefuirea voinţei este, în definitiv, suma unor mici decizii şi obiceiuri pe care le-ai făcut în mod repetat până ţi-au intrat în obişnuinţă. Unele obiceiuri le avem deja implementate în viaţa noastră şi le numim ritualuri. Aşadar, de ce nu am integra în viaţa noastră, în rutina noastră şi ceva ce e mai greu de făcut, cu care încă nu suntem obşinuiţi, dar care e spre folosul nostru? Făcut mişcare, băut apă, mâncat mai sănătos, făcut plimbări pe jos, lecturat informaţii care ne-ar folosi în domeniul nostru de activitate, făcut o acţiune pozitivă, bună, care ar aduce un plus vieţii noastre, sau vieţii altcuiva?

De ce n-am transforma în rutină lucrurile care, pe termen lung, ne-ar face să fim cine speram să fim cândva, sau cine sperăm să fim în viitor, dar credem că suntem prea leneşi, prea lipsiţi de voinţă, prea slabi, prea...ca să ne atingem potenţialul?

Toţi aceşti ani, cu suişurile şi coborâşurile de rigoare, m-au învăţat că lucrurile mici, adunate, fac o diferenţă. Că nu vei putea muta un munte, ACUM. Că nu vei putea fi mai organizat, ACUM. Că nu vei deveni omul la care visezi, ACUM. Totul necesită timp, organizare, un dram de ambiţie, mai puţină "analiză pe text" cum spun eu, şi mai multă acţiune.

Acestea fiind spuse, voi începe un test, un joc. Voi începe să fac diferite lucruri FOARTE mici, FOARTE banale şi rudimentare, având în vedere o viziune mai amplă, mai bogată. Vreau să ating lucruri mari, făcând lucruri mici, dar multe. Le voi face cel puţin 21 de zile, cum zice la carte că e necesar ca să implementezi un obicei nou, să devină rutină o acţiune în mintea ta, să se creeze noi reţele neuronale...

Vă las un pic în suspans, nu voi spune ce ANUME voi face, momentan, dar la momentul potrivit voi dezvălui acest "mister".

Până atunci, paşi mici, viziune mare.

Zile şi gânduri bune!

Monday, December 4, 2017

Cum v-a fost mini-vacanţa?

Nu ştiu cum a fost pentru voi mini-vacanţa aceasta cu 1 decembrie şi 30 noiembrie, dar pentru mine a fost mult prea mult. De ce? Pentru că mi-am luat şi miercuri, 29 noiembrie şi luni, 4 decembrie liber şi, vorba aceea, mi-a ieşit pe nas atâta vacanţă!

Deşi a fost bine, m-am văzut cu câteva persoane, am lenevit de mi s-a făcut rău, am făcut curat, am mai aruncat o tură de nimicuri, am mai făcut nişte liste, deja luni eram plictisită şi doritoare să merg la serviciu.

Mă bucur mult că mâine mă întorc acolo. Deşi trec uneori prin nişte situaţii pe care nu le mai suport, şi doar am scris de atâtea ori aici despre ele, trăgând linie e bine unde sunt. E un loc unde te poţi dezvolta, e un loc în care m-am învăţat şi în care ştiu să-mi jalonez atribuţiile de lucru şi, partea cea mai bună, mi le jalonez cam singură, cu excepţia momentelor când şeful ăl mare îmi dă ceva de făcut.

Abia aştept să am de ce să mă trezesc mâine dimineaţa, să mă îmbrac frumos, să mă aranjez, să mă parfumez, să fiu într-un grafic prinsă timp de 8h, ca apoi să mă simt "obligată" de împrejurări să-mi organizez restul orelor rămase din zi, să mă culc noaptea devreme şi să am un somn odihnitor, nu să mă culc dupa ora 12, pentru că am timp la discreţie, iar a doua zi să fiu buimacă până mă trezesc şi tot aşa...

Bottom line, sunt încântată că muncesc.

În altă ordine de idei, azi eram pusă pe fapte mari, am vrut să ţin iar regimul Oshawa. Adică 10 zile să mănânc doar orez, grâu, hrişcă şi mei în toate formele: pâinci, fiert, copt... Detalii aici despre această dietă. Am reuşit să ţin până la ora 17 când numai ideea că trebuie să mă apropii iar de orez şi grâu mă făcea să icnesc. Ideea e că l-am mai ţinut o dată acum mai bine de 10 ani şi am rămas de atunci cu o repulsie faţă de hrişcă şi de orez fiert. Mă luase şi o teribilă durere de cap de la lipsa de cafea şi un somn greu îmi atârna pe ploape, încât am zis: stop!

Cu toate derapajele mele alimentare, care-s tot mai mici şi mai rare în ultima vreme, eu zic că şi o alimentaţie vegană, cum ţin eu în perioada asta până la Crăciun, e şi ea un bun detoxifiant al organismului.

Acestea fiind spuse, viaţa merge mai departe, chiar dacă nu m-am simţit bine dpdv sufletesc în ultima vreme. Nu regret nimic din ce am trăit în acest an, oricât de intens a fost, fiecare moment, experienţă şi trăire mi-a fost o lecţie. Tot. Mai ales că, continuă să vină lucruri spre mine care să-mi explice mai în detaliu anumite lucruri, deci nu pot decât să mă bucur.

O săptămână uşoară tuturor!

Sunday, November 26, 2017

painful insights

Dragilor,

vă mulţumesc pentru gândurile la postarea aceasta.

Vreau să scriu ceva în completare, două aspecte.

1.

M-am tot gândit în trecut, dar şi recent la o chestie. Cum cineva anume se uită câteodată la mine de parcă se uită la un...rahat, ca să n-o zic chiar pe româneşte. O privire care mă ucide efectiv. O privire care-mi zice: eşti un nimic şi tot ce vei face vreodată va fi un nimic. O privire care mă invalidează. Recent am înţeles că privirea aia nu e atât despre MINE, cât despre el şi nu atât el, cât despre cum SE VEDE el.

---

Apoi a fost la mine, ieri mai exact, soră-mea. Mâncam şi mă întreabă:

-Irina, mă urăşti?

-??? Cum să te urăsc, iubita?

-Păi te uiţi câteodată la mine cu o privire ca şi cum mă urăşti...

(nu am cum s-o urăsc pe soră-mea. Tot ce simt faţă de ea e dragoste, chiar dacă, uneori, mă scoate din minţi. O văd ca pe cea mai frumoasă, cea mai cea, chiar dacă îi văd şi minusurile, ea pentru mine e desăvârşită. Mi-am dat seama că momentele de "privire cu ură" sunt doar momentele când nu mai sunt prezentă cu ea, sau omul din faţa mea, ci sunt în filmele mele de dramă.)

---

Apoi citesc textul acesta de la psihologul Vistiana Long:

"Azi mi-am amintit o intamplare. Citeste repede, pana nu descopera Elisa, s-ar putea sa ma puna sa sterg postarea...😉
Avea 5 ani. O asteptam nerabdatoare sa fie gata ca sa plecam undeva. In sfarsit apare dupa destul de mult timp in care isi alesese tinuta si se imbracase. Singura. Si pusese pasiune! Din pacate, prea multa pentru mine... Privirea ei era atintita asupra mea ca o fiinta insetata cand gaseste apa; astepta cu nesat aprecierea mea. Insa impactul nu a fost cel asteptat. Prima mea reactie a fost de dezaprobare: o usoara incruntare, un masurat rapid din cap pana-n picioare si un verdict dur, suficient de dur cat sa sfarme bucuria cu care venise: "Mie nu-mi place, sunt prea multe culori". (Nu-mi vindecasem inca ranile lasate de criticile din propria copliarie, imi incepusem de curand terapia personala).
Nu mai stiu ce a urmat atunci, probabil am plecat unde aveam treaba si am uitat de dezamagirea ei. Uitatul insa nu a rezolvat nimic ci dimpotriva. In zilele urmatoare fetita mea a avut mai mereu dureri de burtica, era trista si apatica. Abia peste vreo saptamana, intr-un moment de intimitate, a izbucnit: "Sunt nefericita pentru ca tu nu ma iubesti!"
"Cum sa nu te iubesc??" m-am mirat. 
"Am vazut ca nu ma iubesti, am vazut-o in ochii tai cand m-am imbracat colorat! Si mi-ai si zis ca nu iti place de mine!!!'
"Bine, dar era vorba despre haine, despre culori, ca nu se potriveau, nu despre tine!" 
"Ba la mine te uitai!"
"Nu, eu ma uitam la haine, nu la tine!"
"Pai si eu unde crezi ca eram? Daca te uitai la haine, inseamna ca te uitai la mine!" 
Am invatat atunci o lectie pe care nu am mai uitat-o niciodata. Si ii sunt Elisei profund recunoscatoare pentru cat m-a ajutat sa cresc."

2.

Fac ordine prin casă şi am scos iar totul de prin dulapuri. Am o sacoşică cu nişte caiete-jurnal începute în 2000. Citesc despre cum a început totul când a murit Daniel. Clacarea mea, durerea mea, revarsarea ei, apoi ascunderea ei. Am scris acolo despre cum am început cel mai dureros lucru pe care am putut să mi-l fac mie, lucrurul după care trag şi acum, lucrurul de pe urma căruia sufăr şi acum. I-a păsat cuiva că eram pe marginea prăpastiei? Scriam acolo că îmi doresc foarte mult să mor, să mă sinucid, dar nu am curaj. Că nu mai suport nimic, că nu mă mai suport şi nu mai suport mediul în care mă aflu, că totul e negru, că eu-s ultima lepădătură, că merit doar să mor. Cuvintele unui adolescent, cuvinte pe care nu le-a auzit nimeni. Cuvinte care încă urlă şi acum la 32 de ani. Dar lumea încă judecă ceea ce am ajuns ca urmare a acelui strigăt. Sălbatică, rece, inabordabilă, plină de calităţi, dar de neiubit, singurătatea întruchipată. Nu am crezut că voi ajunge în punctul în care să mă chinuie literalmente situaţia de viaţă în care mă aflu, nu, nu am crezut!

Toate lucrurile în care am crezut în ultimii 10 ani îmi sunt puternic zguduite. Nu voi scrie ce anume, mi-e frică de ceea ce simt, dar nu mai pot trăi în minciună, ascunsă după teorii şi reţete de viaţă care nu-s ale mele, în teorii care s-au dovedit ineficiente, care au fost doar ca un văl din mătase aruncat peste un munte de gunoi.



Friday, November 24, 2017

Ataşamentul anxios-evitant



Acesta se dezvoltă atunci când am avut parte de părinţi distanţi şi se caracterizează printr-o inhibiţie ”activă” a nevoilor de ataşament ca un răspuns la refuzurile fizice şi emoţionale venite din partea acestora.
În cazul copiilor cu tipar de ataşament evitant au predominat figuri parentale care nu au răspuns cererilor lor emoţionale.
Acest tipar este rezultatul unei respingeri constante a copilului, ori de câte ori acesta se apropie pentru a primi confort şi protecţie.
Datorită fricii de a nu fi iarăşi deziluzionaţi, aceşti copii vor avea tendinţa de a-şi reprima nevoile şi emoţiile, vor încerca a se arăta cât mai puţin vulnerabili şi în nevoie.
De asemenea, copilul îşi va construi propriile sale experienţe, bazându-se doar pe sine însuşi, fără a aştepta iubire sau ajutor de la alţii, încercând să fie autosuficient chiar şi în plan emoţional, construindu-şi astfel un sine fals sau o personalitate narcisică.
Astfel vor apărea nesiguranţa în explorarea lumii înconjurătoare, o percepţie a separării ca fiind “previzibilă”, tendinţa de evitare a relaţiilor datorită fricii de respingere şi o aparentă încredere în sine.

De aici.

------

"părinţii nu sunt NICIODATĂ de vină"

right... Încerc să-mi amintesc de un moment din copilărie în care mama mi-a zis ceva frumos, m-a sărutat sau m-a îmbrăţişat. Nimic. Încerc să-mi amintesc lucrurile astea de la tata. Nimic. Încerc să-mi amintesc un moment când m-ar fi ascultat, când voiam să le povestesc ceva, sau să le zic de o curiozitate de a mea sau de ceva ce mă pasiona. Nimic. Erau mai importante petrecerile, persoanele din casă, problemele lor.

"a fost voia lui Dumnezeu"

Mulţumesc, sunt...copleşită de atâta generozitate.

"doar Dumnezeu poate vindeca/umple aceste goluri"

când?
unde?
cum?

...în veşnicie?

Am 33 de ani, fără o lună. La ce bun dacă nu trăieşti toate experienţele menite omului de rând la vremea lor? Cu ce te duci dincolo, dacă aici NU ai ştiut?

Saturday, November 11, 2017

Acum...6-12.11.2017





O fotografie de acum...

Experimentez...

...cicluri repetitive în materie de "iubire". Îi scriam unei bune prietene că eu parcă caut cu lupa un anumit tipar de persoane. De ce zic asta? Pentru că se întâmplă aceleaşi lucruri, ei au acelaşi comportament, eu am aceeaşi dezamagire... Însă...cum mi-a zis Alexia într-o zi: "Irina, ştii cum se zice, un şut în fund, un pas înainte". Alexia are 9 ani, da. Dar aşa e. Parcă acum merg un picuţ înainte după o nouă dezamăgire. Mă re-evaluez, mă gândesc la ce vreau în definitiv, ce pot, ce am nevoie şi cine îmi poate da toate astea. Până nu învăţ eu să mă apreciez, să-mi îndeplinesc nevoile, să mă văd cu ochi buni, nu voi putea aprecia nici dacă 300 de inşi vor face asta în locul meu. Trebuie să ştim să ne umplem noi paharul interior. Eu oricum făceam multe de una singură, dar vreau să le fac şi cu bucurie. O cafea în oraş, o plimbare în parc, o vizită la o librărie sau un muzeu, mers la film de una singură (am făcut asta deja miercurea asta!). Parcă la ţanc şi parcă cu răspunsuri adresate mie în proporţie de 100%, Mihaela de la Mic Dejun de Bucureşti a scris acest articol. Rezonez cu ideile de acolo... Dragostea e aceea când ai pace în inimă, iar cel din faţa ta nu îţi provoacă nici o tulburare şi nici o nesiguranţă!

Ma uit la/ascult...

...am fost miercuri la cinema şi am văzut Suburbicon. Groaznic filmul! Sâmbăta trecută am mai avut o tentativă să mă uit la un film acasă, dar nu am rezistat. Mie filmele trebuie să-mi zică ceva, ca să îmi placă şi să simt că merită să le aloc timp.

Mă bucur să...


...fiu optimistă.

Fac...


...nimic.

Scriu...

...nimic, doar aici, acum.

Pot...


...să fiu harnică, să am încredere în mine...

Planific...

...să merg într-un capăt al ţării...

Visez...

...să fiu fericită, mulţumită cu ceea ce fac şi am. Cu ceea ce sunt. Să mă accept şi iubesc pentru ceea ce reprezint, dar să privesc mereu spre perfecţionare şi spre mai bine. Să nu mă plafonez, să nu mă mulţumesc cu puţin. Să am încredere în mine, să mă văd şi eu cum mă văd ceilalţi.

Beau...

...cafia. La prânz voi ieşi în oraş şi vreau să beau o cafea şi de la Brewtiful, vă recomand Brewtiful. În Constanţa este în City Mall, în faţa magazinului Cora. Nu e cafenea, e un fel de cafea to go, e un aparat pus pe un banc de lemn şi cei de acolo îţi pot prepara câteva sortimente pe care le iei la pachet. Cea mai aromată cafea ever! Fac şi cu lapte de soia sau cocos variantele de latte, cappucino etc.

Mă simt...

...bine şi pusă pe lucruri mari.

Mă gândesc...

...că nu contează atât de mult unde eşti şi ce faci, ci cu cine eşti şi ce vă spuneţi.
...că mulţi oameni sunt pur şi simplu scârboşi.
...că vai de cel prin care vine sminteala! Ca să nu mă fac şi eu pricină de sminteală, nu voi detalia, însă îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru puterea de discernere, pentru faptul că mă ajută să-mi văd demnitatea de creaţie a lui, nu de slugă a unora...
...un şut în fund, un pas înainte.
...că mă îndrăgostesc foarte uşor şi prea devreme pun aureolă şi piedestal unor persoane pe care nici măcar nu le cunosc de fapt, ci fie le intuiesc, fie, cel mai rău, le atribui calităţi bazate pe presupunrile mele...
...că am ticul de a spune după ceva şi ETC. M-a amuzat să-l văd preluat de colegii mei, înseamnă că-l folosesc deja mult prea des :)))

Cărţi pe noptieră...

...nu mai am nimic, deşi mi-aş dori mult o carte, un titlu care să mă prindă, să mă afund în lectura ei, să nu mai câţâi telefonul, să nu mă mai gândesc la lucrurile care mă supără...

Gătesc...

...nimic, aştept postul, aştept să mănânc exclusiv vegan :).

Wednesday, October 25, 2017

Cartea "Terapiile cognitive" - citate

Continui seria cu citate pe care le-am găsit folositoare în cărţile citite în acest an. Ştiu că am început cu cartea Claustrofobia, dar voi face o pauză pentru a scrie câteva rânduri din altă carte, mai exact din cartea Terapiile cognitive - Cum să acţionăm asupra propriilor gânduri.

"Apar evenimente pozitive, negative sau neutre - acestea duc la GÂNDURI - aceste evenimente sunt interpretate printr-o serie de gânduri, care formează un monolog interior sau un dialog interior - acest monolog duce la emoţii - Sentimentele rezultă din gânduri, şi nu din realitatea faptelor. Toate experienţele trec prin creier, care le dă un anumit sens şi le schimbă în emoţii trăite."





metanóia s. f. (Grecism) 1. Schimbare de sentimente; remușcare, regret, căință. 2. (Bis.) Schimbare a spiritului, înnoirea minții; orientarea fundamentală a vieții, prin care se ajunge până la îndumnezeire. – Din gr. metanoia.

Tuesday, October 17, 2017

Ce mi-am propus

Azi e a doua zi de concediu medical. Nu pot să spun că mă simt atât de rău, a fost mai mult o chestie mentală decât fizică, dar ieri doctoriţa de familie a zis că-mi dă concediu pe două zile, să înţeleg şi eu ceva.

Trecând peste faptul că mă luptă un sentiment de vinovăţie pentru că stau acasă, când nu mă simt chiar aşa de rău, viaţa merge înainte.

Trăim într-o eră în care lucrurile se întâmplă cu o repeziciune fantastică. Adică lucrurile se vădesc de pe o zi pe alta, nu mai trebuie ani de zile să înţelegi o situaţie. Asta e o concluzie pentru zilele ce au trecut, zile în care în încăpăţânarea mea de a relua legătura cu un om care era nociv la modul general şi mi-ar fi fost foarte nociv la modul particular, lucrurile s-au dat pe faţă singure ca să-mi arate, iar, de ce nu e bine uneori să fie aşa cum cred eu. Tot în ideea asta, că timpul trece foarte repede, am zic că şi un an va trece ca o clipire, aşa că...

Nu am cum să renunţ la job. Cum îi ziceam unei prietene bune, eu mereu am avut un ceva cu joburile. Adică mă simt neangajabilă, deşi, ironic, ştiu să fac multe, sunt harnică, loială, devotată, angajatul la care visezi. Da, acela care se simte vinovat când stă acasă într-un medical, dar nu îi este atât de rău. Apoi mi se pare enervant procesul de căutat joburi, aplicat CV-uri, interviu etc. Eu am terminat o facultate cu profil vocaţional, chiar dacă-s un mic brainiac, nu o visătoare. Faptul că lucrez aici, că s-au legat lucrurile aşa a fost ca o plească pentru mine, ca să folosesc un termen mai neacademic. Pe acest drum mi-am dat seama şi ce vreau să fac pe mai departe, ceva la care CV-ul meu va avea o noimă. Ceea ce nu am în clipa asta e răbdarea. Dar va trebui să o cultiv, va trebui să dau şi ce nu am în clipa asta ca să mai rezist un pic. Aşa că m-am gândit la un survival kit.

Ce voi face eu ca să mai supravieţuiesc un an?

(p.s. nu e nici măcar un an, ci 8 luni)
  • voi face un calendar pe care să bifez zilele şi săptămânile care au trecut. Mental pare enorm de mult 240 de zile, dar vizual poate va fi mai simplu, mai uşor.

  • va trebui să fac în aşa fel încât .o bucăţică din zi să fie a mea cu orice preţ, să fac lucruri care simt că au fost făcute în folosul meu, nu pe altarul altcuiva, în business-ul altcuiva, pentru mintea, inima, prosperitatea, interesul altcuiva. Ieri găsisem la o librărie nişte blocuri de desen mici, mici, cât palma, cu foi speciale de acuarelă. Erau 6 lei şi mi s-au părut geniale. 

  • voi economisi cât de mult pot din salariile pe care urmează să le iau. Trebuie să ştiu că mă pot baza pe ceva în momentul în care voi zice stop. Psihologic nu mai pot accepta să trăiesc pe spatele altcuiva, deşi încă am sprijinul necondiţionat al familiei mele.

  • voi alterna mersul cu maşina la job cu mersul cu autobuzul. Vreau să fac un total cu cât am cheltuit cu motorina în ultimele luni, pentru că am păstrat bonurile. E adevărat că e mult mai comod şi mai rapid să circuli cu maşina proprie, dar traficul a luat o turnură bizară chiar şi în Constanţa. Pe lângă faptul că a crescut enorm numărul de maşini în oraş, parcă toţi şoferii sunt cu capsa pusă la volan: claxoane, înjurături, n-ai-plecat-în-secunda-1-de-la-semafor-tiiiiiiiiiiit-tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiittttt!

  • reluat rugăciunea de dimineaţa, seară, spovedanie deasă, împărtăşanie, maslu. Trăim într-o lume nebună, un argument mai puternic pentru "de ce să fac toate astea?" nu văd.
  • făcut un mic survival kit la job. Adică: băut mai mult ceai (busuioc-antidepresiv şi anxiolitic, sunătoare-antidepresiv) şi apă (minte mai clară), utilizat ulei volatil de lavandă (calmant, relaxant), redus cafeaua, mai puţine ronţăieli. Gândit pozitiv, înlocuit gânduri repetitive, negative cu afirmaţii ajutătoare, rugăciuni scurte, văzut câteceva bun în fiecare om, găsit portiţe de comunicare cu fiecare om în parte.

  • comunicare. Comunicat conducerii tot ce văd că nu merge şi comunicat în special faptul că nu-s în măsură să repar greşelile altora, găurile anilor anterior, sau să-mi asum lucrurile pe care conducerea ar trebui să şi le asume. Până la urmă eu-s executiv, adică execut, adică fac, adică pun în aplicare, în cel mai bun caz.
  • găsit o formă de făcut mişcare. Încă merg la cursul de dansuri greceşti, dar parcă ar mai trebui ceva. Ce?
  • acum că am muuuuult mai puţine haine, ar trebui să fac ce-mi propun deja de o grămadă de timp, să le sortez în avans pe ţinute. Să nu mai mă trezesc dimineaţa şi să mi se pună pata la gândul: dar iar habar nu am cu ce să mă îmbrac???

  • dacă aş relua mersul cu autbozul aş putea relua şi lectura mai deasă, mai multă. Cred că nu voi fi niciodată mulţumită cu cât citesc.
  • să folosesc legitimaţia de student. Ce înseamnă asta? Înseamnă că pot merge cu trenul oriunde, oricând, GRATIS.
  • încet, sigur şi cu determinare să mă pregătesc pentru ceea ce vreau să fac de la anul dpdv profesional.