Monday, September 20, 2021

Prioritățile mele

A trecut ceva timp de la postarea mea în care mă gândeam la ideea de priorități în viață și vă invitam și pe voi, de asemenea, să vă răspundeți la această întrebare.


A trecut ceva timp din mai multe motive, dar aleg să mă concentrez pe cel bun: de săptămâna trecută lucrez și lucrez pe ceva ce știu să fac, pentru care m-am pregătit până acum, ceva care simt că e ”meseria” care mi se potrivește. Dar până intru în detalii asupra acestui aspect, poate în altă zi, vreau să spun care-s în momentul de față prioritățile mele în viață. Și sper ca, având o viziune mai amplă asupra direcțiilor mele principale de trai, să-mi pot modela restul zilelor în acord cu aceste direcții.

IERTAREA 

Am scris atât de traumele mele, m-am lamentat atât la toată lumea, încât mi s-a acrit până și mie. E limpede, până nu integrezi povestea ta de viață, nu te vindeci. Până nu înțelegi nu de ce ai trecut prin ce ai trecut, ci pentru ce, care-s foloasele acelor experiențe de viață, nu ești decât o inimă sângerândă veșnic. Și cum cu toții suntem inimi sângerânde, ajungem să ducem lupte inutile cu părinții, soții, partenerii, copiii, vecinii, colegii de muncă, oamenii din trafic și toți cu care intrăm în contact. Cu toții am dus-o cumva greu. Alcoolismul face ravagii peste tot în lume, mai ales într-o țară care se laudă cu producția viticolă sau de fructe din care se face băuturile spirtoase. Cu toții am avut un ceva, acolo. Nu trebuie să fi trecut prin războaie, nu trebuie să fi trăit pe la casele de copii. Pot scrie până mâine pe acest subiect. Însă raportat la mine, lucrurile sunt cum sunt, au fost cum au fost, nu le mai pot repara, dar le pot privi altfel. E important să mă împac cu tot ce a fost. E important să învăț să iert și să mă pot valoriza mai mult, ca să nu mai permit să repet ceea ce mie îmi e familiar, dar nu de folos. Pot mai mult, merit mai mult. Mă va feri asta de suferințe ulterioare? Categoric nu, dar poate nu am să-mi mai amintesc de toată viața mea nedreptățită de fiecare dată când cineva îmi va mai atinge vreun punct nevralgic. 

Să iert înseamnă să-mi aduc înapoi respectul de sine, să nu mai cred că ”o merit”. Să nu mai permit să aibă loc abuzuri asupra mea, de nici o formă. Înseamnă să mă respect mai mult, să fac tot ce e mai bun pentru mine. Alimentație, mișcare, activități care-mi fac MIE bine, pe toate planurile. Să învăț lecția, să mă folosesc de ”înțelepciunea” dobândită și să merg mai departe. Pot împărți în mici și multe și mărunte subcapitole acest subiect, dar linia de bază o văd ca fiind aceasta: iertând simt că voi căpăta și senzorii necesari de a mă mai feri în viitor de cei care vor crede că e firesc să mă trateze lipsit de respect. Nu mă mai voi lăsa pe locul doi, crezând că e ok să mă tratez oricum, că nu am timp să mă uit un pic și la mine.

FINANȚELE/BANII/PROFESIA

Ce să mai... chiar și eu, care am cât de cât niște lucruri pe care mă pot baza momentan, tot sunt de părere că sunt săracă, că suntem săraci o mare parte din noi :)). Nu sunt ironică, nu o zic cu superioritate, ci cu amărăciune. Ne-am stresat mulți dintre noi să facem o școală, să avem studii superioare, crezând că vom trăi decent. Surpriză... Însă nu sunt disperată, cred că chiar și așa, în contextul actual, cu înțelepciune, ne putem găsi drumul nostru. Pentru mine e foarte important acum să găsesc formula care-mi va asigura un job cât de cât stabil, conform cu aptitudinile mele. Nu voi mai munci ”orice” și ”oricum”. Dar e necesar să știu că am un contract pe perioadă nedeterminată, remunerat bine, dacă nu foarte bine. Momentan chiar îmi doresc să-mi găsesc și eu un loc cald undeva pe la stat. Se pare că e mai comod acolo, acum. Nu am lucrat decât în sistemul privat, până de curând. Am tot cochetat cu ideea de alte facultăți, cursuri, specializări, dar, în cazul meu, pot exploata ceea ce am făcut până acum. Pe lângă asta vreau să-mi dezvolt în continuare pasiunile și micile proiecte care au fost lăsate în aer, dar care puteau produce și ele un venit. Iar ca obiectiv mare, mare, e să-mi achit în următorul an tot ce înseamnă obiect luat în rate, carduri de cumpărături și datorii.

FAMILIA

În zilele acestea de au trecut, m-am gândit mult la ce e valoros pentru mine. De cine mi-e dor. Mie mi-e dor de când mă știu de tata. E omul de care nu am să mă satur niciodată și pe care nu l-am putut cuprinde suficient niciodată. Tata navigă dinainte ca eu să mă nasc, nu cu mult, dar avea deja câteva luni, un an poate, de navigație. Deci din 1983 și până în prezent, tata își împarte viața între perioadele pe uscat și perioadele pe mare. S-a săturat și el, m-am săturat și eu și îi văd sfâșiați și pe frații mei de lipsa lui. Viața de navigator, sau cu un navigator e complet diferită de viața cu cineva cu un job pe uscat. E un alt stil de viață în preajma cuiva cu o astfel de meserie, ai un alt fel de relație, ei au o altă psihologie și viziune asupra vieții. Nu vreau să detaliez, dar în cazul meu, să am un tată marinar, a însemnat să am un tată de care îmi e în permanență dor. Mi-e dor și acum, când scriu aceste rânduri. Și poate dacă era un om de nimic, poate nu m-ar fi durut dorul ăsta. Dar tata e unul din cei mai mișto oameni pe care îi cunosc. Zic în sinea mea că poate de asta nici nu m-am măritat încă, pentru că îmi doresc ca partener de viață tot un om mișto... un om cu care să pot vorbi despre orice, un om cu o cultură generală destul de vastă, un om care a luat contact și cu alte popoare, alte civilizații, un om care are povești de spus, un om cu mult, mult umor din acela deștept, nu de cocalar prost, un om sarcastic, un om care știe să fie autoironic, un om care să aibă mereu bani :), un om care să fie autodidact, citit, să știe cel puțin o limbă străină la perfecție(iar tata știe vreo trei :) un om care să-mi lase senzația că sunt în siguranță din toate punctele de vedere lângă el, toate astea dublate cu o inimă atât de bună, încât să simți de la sute de km lucrul acesta. Da, așa e tatăl meu și poate că mi-a arătat un ideal prea înalt de ce ar putea fi un bărbat...Și poate fără să vreau acum, am înțeles de ce am ales mai degrabă o viață solitară, decât să mă mulțumesc cu orice.

Deci, o altă prioritate pentru mine e să fiu cu el, implicit cu ei, familia mea, cât mai mult. Să avem amintiri împreună, să simt că am stat pe săturate unul în preajma celuilalt.

Sunday, September 5, 2021

De duminică

Nu am uitat de provocarea lansată săptămâna aceasta și cel mai probabil mâine, luni, sau cel târziu marți revin aici cu răspunsul meu. Până una, alta, simt să scriu de toate și nimic...

Cred că sunt două săptămâni încheiate de când sunt iar ”liber profesionist„ (zis în glumă, că șomeră nu am cum să fiu, mai ales că mi-am dat demisia). Mult timp pe mână, folosit cu prea puțin folos. Vreau să fac atâtea lucruri și totuși nu mă apuc de nimic. Fiecare lucru în parte pare foarte important și stau și cântăresc dacă să încep cu asta, sau cu aistalaltă și uite așa trece ziua. Apoi vechea mea dilemă: la ce bun? Se pare că trebuie să am un argument foarte solid, ca să încep ceva. Am nevoie să știu că trebuie să dau socoteală cuiva asupra rezultatului ca să găsesc motivația de a începe. Și o socoteală în fața mea nu e suficientă. Sunt învățată să mă dezamăgesc des, ce mai e o dezamăgire în plus?

Anul trecut, când am plecat de la școală, aveam în minte următorul lucru: sunt dispusă să fac orice ca să am un salariu. Orice, adică orice job. Poate aveam nevoie de experiența recentă ca să înțeleg că, în ceea ce mă privește, nu e o variantă bună. Nu pot face orice. Practic pot, dar a da orzul pe gâște și mărgăritare la porci, supără și pe Dumnezeu. Nu știu cum să formulez gândul ăsta fără să pară că-s snoabă, plină de mine, mândră. Dar chiar e păcat să fi înzestrat cu anumite capacități și să te irosești pe lucruri sub capacitatea ta. De asta, în cele două săptămâni ce au trecut, am ales să stau, să mă gândesc, să întorc situația mea actuală pe toate părțile, să mă gândesc ce-mi doresc cu adevărat să fac, ce pot să fac, ce e important pentru mine, cum vreau să fie restul vieții mele. Trăim oricum vremuri foarte suspecte și pentru prima dată m-a cam luat și pe mine frica vizavi de viitor. Lucrurile nu cred că vor fi mai bune, în România nimic nu e în favoarea omului de rând, care nu vrea decât să trăiască decent. Nu vreau nici să fiu anarhistă să propun ruperea de societate, dar să-ți creezi o lume a ta, cu lucruri care-ți fac plăcere, care te ajută în devenirea ta ca om, cu oamenii care-ți aduc valoare, cu activități cu sens etc. sunt lucruri pe care eu vreau să le am în vedere.

Nu mi-a fost ușor niciodată. Eu sunt învățată cu greul. Zâmbesc trist când povestesc cuiva că-s sătulă de nedreptate și mi se zice: viața nu e ușoară. Dacă eu nu știu că viața nu e ușoară, apăi cine? Și repet și am să o zic de mii de ori, nu vreau ca viața să fie ușoară. Vreau doar să pot să respir uneori, să am niște repere o idee mai fixe, să fie un pic mai simplu să pui un picior înaintea celuilalt, să nu-mi ia un efort aproape supraomenesc de a mă motiva să fac ceva. Mă amuz de oamenii care-mi zic că viața nu e ușoară. Oamenii care pe vremea când eram copii, iar eu experimentam deja greul, ca să nu zic groaza, frica, lipsa de iubire, starea de panică permanentă, lipsa bucuriei, lipsa tihnei, ei aveau de bine de rău, părinți care să vadă de ei, bunici care îi înconjurau cu iubire, experiențe firești de copii. Eu știu de 30 de ani ce înseamnă că ”viața nu e ușoară” și să-mi zică cineva, care abia acum află acest lucru, ”știi...în viață e greu” mă bufnește râsul. Ce înseamnă pentru mine a face acest traseu prin viață o idee mai lin? Mi-e limpede și știu, parcă, dar mai știu și că viața e imprevizibilă. Oamenii mai mor :), sau te lasă dintr-o dată, ei nu sunt reperele fixe în care te-ai putea ancora. Copiii aduc bucurie și provocare vieții, dar și greutate, apoi vine adolescența, când îți vine să le crăpi căpșoarele (frații mei sunt în pline crize de adolescență, avem una bucată 13 ani și alta 15 ani), apoi își văd și ei de drumul lor, fiind chiar necesar o rupere de familie, întru devenirea lor. Meseria, jobul? Vine o zi când oamenii pe care îi credeai frații tăi, te înjunghie pe la spate. Ai de ales să stai așa, sângerând, sau să o iei pe alt drum, ceea ce am făcut eu. Pasiunile? Lectura? Timpul petrecut cu tine? Activitățile în care aduci un folos, sens, bucurie unui altuia? Da, acestea îmi par verigi o idee mai puternice. Credința, ancorarea în Dumnezeu? Certitudinea că ești ocrotit și păzit și ghidat clipă de clipă? Mai degrabă. Nu mai cred într-un Dumnezeu care e alături de noi ”dacă”. El este cu noi oricând, oricum, oriunde. Că ne putem face idoli din alte lucruri (oameni, acțiuni, plăceri) și să uităm de ghidarea divină, e adevărat și asta. Dar anii aceștia de ușor întuneric spiritual în care am fost, din 2018 până în prezent și-au avut rolul lor, acela de a mă vindeca de vină și a înțelege că Dumnezeu e cu mine mereu.

Sper să ajung curând și la înțelegerea, sau trăirea iertării. În mai puțin de un an am făcut o listă interioară cu oameni la care mă gândesc cu rău, care simt că m-au nedreptățit, iar lista e mai lungă decât cea pe care o aveam deja din ultimii 20-30 de ani. De ce oare a trebuit ca, în nici un an, să dau parcă numai peste oameni, unul după celălalt, care parcă nu au avut alt scop decât a mă răni? Poate și din cauză că am căutat alinare, validare, acceptare, comuniune, compasiune...în locurile nepotrivite? :o)

Orice ar fi. Mai sus sunt gânduri amestecate. Din fiecare pot trage o concluzie și o traiectorie. Lucrurile parcă-s o idee mai clare pentru mine, nu rămâne decât, pas cu pas, piatră cu piatră, să le pun într-o ordine...

O duminică plăcută, tuturor!

Wednesday, September 1, 2021

Priorități

Nu știu despre voi, dar eu sunt genul de om care ar vrea să facă o mie de lucruri. Ar vrea. Ce se întâmplă de fapt, ce e în spatele acestor dorințe parcă fără de sfârșit, cel puțin în ceea ce mă privește, e o perpetuă stare de reverie, de visare. Parcă aș face și aia, dar și aialaltă, ce frumos ar fi când voi fi eu te miri unde, te miri în ce mod... Cred că mi-ar trebui vreo trei vieți să reușesc să bifez tot ce visez eu în mintea mea.


Sursă foto Pinterest

În cartea autorului Gabor Mate - ”Minți împrăștiate” (recomand și cartea și autorul), am găsit pentru prima oară, frumos explicat, acest fenomen al reveriei. Cartea se învârte în jurul subiectului de tulburare a personalității de tip ADHD, dar la o analiză mai atentă, problema de fond este o tulburare de atașament (am niște pasaje subliniate pe care le voi urca aici pe blog și voi scrie, printre altele, și definiția exactă). Cine ar fi zis că, imposibilitatea de a începe și finaliza ceva, oricât de mare sau mic, lucrul mereu pe ultima sută de metri, anxietatea deadline-urilor, blocajul în fața acțiunii, are ca problemă de fond...TRAUMA? Mă bufnește și râsul, sincer, dar despre altceva vreau să scriu azi.

Azi am avut o zi din aceea de copleșire. Am ziua la dispoziție, doar pentru mine (sunt fără job, iar). Am o grămadă de făcut, pe lângă ce trebuie, am o grămadă și de lucruri pe care mi le-aș dori mult să le fac. Ce fac exact? Nimic, mă învârt de colo-colo, simțindu-mă vinovată și anxioasă :)).

De aceea, cred că este foarte important să revin iar la mult-iubita mea planificare. Anii de bullet journaling/jurnal pe puncte, m-au învățat niște lecții. Una din ele e că putem transforma în prioritar ceva ce nu e chiar așa prioritar și poate sta bine mersi la coada listei de to-do.

Care sunt prioritățile mele? Momentan încă mă gândesc la asta, dar până aflu eu răspunsul pentru viața mea, persoana mea, situația mea actuală de viață, vă invit și pe voi să vă răspundeți la această întrebare: care-mi sunt prioritățile? Apoi vom vedea, tot împreună, ce putem face, punctual, pentru a lucra în acord cu prioritățile vieții noastre.

Spor la treabă!

Irina

Tuesday, August 31, 2021

Updates

În ultima vreme am simțit să revin pe blog cu o serie de gânduri, idei și nu numai, așa că reiau scrisul în acest jurnal virtual cu câteva update-uri despre cum mai e viața mea.


S-au făcut 10 ani de când am cochetat prima oară cu blogul la maniera la care este el în prezent. Anul 2011 a reprezentat și va reprezenta în continuare un punct de cotitură în viața mea. Mi-am dorit atunci să intru mai serios în lumea virtuală, simțind că am ceva de spus. Nu că aș fi o autoritate în vreun domeniu, sau că m-aș pricepe foarte bine la ceva, dar plurivalența mea, curiozitatea de a știi și una și alta, am simțit că ar putea fi fructificată în vreun fel. Nu cred că am avut o imagine foarte clară decât în timp, în ani, ce mi-aș dori să fac exact. La 36 de ani încă creionez la această imagine. Uneori simt că e prea târziu, alteori simt că încă e timp. În acești ani ce au trecut, căutându-mă adânc în profunzime, citind, stând de vorbă cu oameni mai înțelepți decât mine, având bafta unor prieteni de milioane, am început ușor-ușor să mă înțeleg și pe mine. Privesc în urmă și-mi vine să zic: kid, you made it, you are amazing! Mi-a fost foarte greu, fiind cine sunt, având contextul de viață pe care l-am avut, punându-mi nu o dată rațiunea la îndoială, bălăcindu-mă ani de zile în depresie și anxietate, crezând că e normal. Mă mir totuși că am ajuns aici!

Am greșit multora în acești ani, dar și mai mult simt că mi s-a greșit mie. Dar e simplu, când tu nu te respecți, nimeni nu te va respecta. Ecuația e simplă. Sunt mândră de mine că am reușit să-mi apăr tot mai mult teritoriul, să vorbesc, chiar dacă cu furie și pe un ton prea răspicat, că nu e ok să fiu călcată în picioare. Am devenit părintele pe care nu l-am avut să lupte ca leul pentru mine. Și e bine, nu regret nimic. Cu toate astea, mă rog să iert. Unele persoane nu merită nici 5 secunde să rămână prin mintea ta! Însă e foarte greu când te simți nedreptățit! Dar, atâta timp cât ai conștiința împăcată, când știi că ai dat ce ai avut mai bun, că ai făcut unele lucruri ca pentru tine și ca în fața lui Dumnezeu, adevărul iese mai devreme sau mai târziu la iveală.

Poate va șoca informația următoare, însă simt că, pe linie maternă, plătesc niște păcate de neam. Nedreptatea pe care o simt pentru treaba asta, pentru acest filon care s-a oprit în cârca mea, e imensă. Însă o iau și cu smerenie. E o misiune pe care știu că o voi duce la bun sfârșit. Răul nu va învinge și nu va prevala. Aseară am visat-o iar pe bunică-mea. Mă epuizează aceste vise, aceste coșmaruri. Mă întreb repetat, de ce? Dar așa are un sens, relațiile zbuciumate, sparte, lipsite de un sentiment cald de iubire, de atașament, ruptura pe care o simt pe linia asta eu-mama-mamaia, are un sens așa, în lumina asta. Îmi vine să urlu de ciudă, dar poate, la un moment dat, va avea o noimă totul. Poate va crește în mine ce n-am primit, poate iubirea după care am tânjit o viață, sentimentul de a fi una cu mama, cu mamai-mea, se va creiona în alte direcții, din mine. În definitiv, vin pe o linie de femei puternice, cu o oarece bogăție interioară, dar copilul care am fost încă urlă de dor. Încă vrea să se simtă în siguranță, măcar o clipă, măcar o dată... Uneori încă mă simt ca fetița de doi ani, care a stat singură, câteva zile, la spitalul de infecțioase și care urla după mama ei. Încă sunt copilul care închidea ochii și vedea că vine spre ea troleibuzul 48, pe linia lui Brătianu, care făcea legătura între casa unde locuiam atunci și spital.

Ca de obicei, am început cu o idee, dar m-am dus pe alt traseu :). Știu că va veni ziua când lucrurile vor avea un sens, până atunci aștept cuminte. Am grijă de mine. Caut să mă bucur de mine, de viață. Cred că încep să aplic, cu asumare și maturitate, acel dicton de a te iubi pe tine însuți. Încă îmi doresc și visez la acel tip de parteneriat care știu că mă va împlini și în adâncul inimii știu că-l voi primi și experimenta în această viață. Dar până atunci, am decis să nu mai las cu ușurință pe oricine în viața mea. Nu oricine merită acest lux ;). Îmi tihnește și-mi priește propria-mi companie. Mă bucur pe deplin de ea. De asta am și început să-mi reamenajez prin casă, în ideea de a mă simți bine, de a nu avea spații pe care să nu le pot privi cu drag. Am planuri pe termen scurt și lung și pentru camere și pentru terasă. Simplificarea și tot ceea ce fac în acest segment al vieții mele, are ca scop aducerea în prim plan a lucrurilor cu adevărat importante pentru mine. A crea, a citi, a învăța, a studia, a fi activă este mai important pentru mine decât a sorta munți de haine, spre exemplu.

Am scris foarte mult, sunt ne...scrisă, că nu e cazul de nevorbită aici, haha. Oare mai are cineva răbdare să citească articole așa lungi?

Vă mulțumesc pentru răbdare și ne mai auzim în curând!

Monday, August 23, 2021

Câteva sfaturi pentru simplificare în casă

     Procesul meu de simplificare a vieții a început la scurt timp după ce m-am mutat singură în casa mea. Mutându-mă în diferite locuri în nici 4 ani de zile (între 2008-2011), am observat cum căram după mine saci întregi de haine pe care nu le purtam niciodată, numeroase nimicuri și zeci de cărți care încă nu fuseseră citite. Ceva trebuia făcut și am luat-o și eu ușor-ușor, pe bâjbâitelea, cum mi s-a părut că ar fi mai bine pentru mine, pe drumul simplificării vieții.


Work in progress :D

   Zece ani mai târziu, lucrurile stau cu mult, mult mai bine, iar zilele acestea simt că am ajuns aproape în punctul în care e bine pentru mine, o persoană singură, fără familie, fără partener, care locuiește într-un apartament cu două camere și o terasă măricică. Ce am făcut eu:

  • am aruncat, fără vreun sentiment de vinovăție, tot ce era ciobit, fisurat, pleznit, pătat, tras firul, scămoșat, ponosit, scâlciat. Farfurii, căni, pahare, haine, încălțări, lenjerii. De obicei nu dau de pomană lucruri de proastă calitate, deci le-am scos într-o sacoșă lângă pubela de gunoi. Ce era încă decent, bun (parfumuri, haine, încălțări, accesorii, flecuștețe de pus prin casă) am donat prin intermediul grupului Gratis în Constanța (și nu mă îndoiesc că există astfel de grupuri și pentru alte orașe). Ce era și mai bun și de valoare, le-am pus pe grupul de Facebook numit Loc de troc, unde am primit la schimb, pentru ele, lucruri care îmi erau necesare și pentru care nu aș fi avut finanțe momentan.
  • în bucătărie încă mai am de lucrat. Am privit lucrurile cât de realist am putut eu: sunt o femeie singură, deci o persoană, la care nu vin prea mulți musafiri, aproape deloc. Deci nu mai văd sensul să țin seturi întregi de farfurii, oale, tacâmuri. Am păstrat doar oalele care aveau și capac, iar la capitolul veselă, cum am zis mai sus, am scos tot ce era fisurat, ciobit. Am înlocuit grătarul de vase, care mi se părea greu de spălat și care, din cauza umezelii din bucătăria mea, mucegăia des și l-am înlocuit cu o cârpiță superabsorbantă luată de la Pepco. Am păstrat toate recipientele drăguțe din sticlă și cu capac etanș, în care țin alimente tip orez, paste etc. și condimente.  În mare parte, dacă deschid un dulap, vreau să-mi facă plăcere ce văd, nu să mă uit ca într-o groapă în care am aruncat tot ce aveam prin casă. Am aruncat tot ce era expirat. Am pus pe Loc de troc și mașina de făcut pâine (consum relativ puțină pâine, nu-mi place orice tip de pâine și la mașină nu făceam aproape deloc) și am păstrat doar storcătorul de fructe, aparatul de cafea, blenderul și un sendviș maker, asta la capitolul electronice.
  • tot în zona asta am aruncat toate borcanele mici, am păstrat unele mari în care vreau să-mi pun murături la toamnă. Am aruncat și cutiile de depozitare, ideea nu e să organizez mai bine ce am, ci să am mai puțin. Tot aici încerc să folosesc cam tot ce am actual la capitolul produse de curățenie și să rămân cu câteva eficiente. Nu-mi plac soluțiile eco care abia spală și nici să-mi iasă ochii din cap frecând cu unele ne-eco și neeficiente. Urmează să scriu ce mi-e de folos aici, curând.
  • am donat toate cărțile pe care nu le mai voiam în bibliotecă. Am păstrat doar cele de artă, de specialitate, câteva pe psiho, câteva romane și mai multe pe care urmează să le citesc (primite multe la troc, titluri bune).
  • am doar câteva obiecte decorative, care înseamnă ceva pentru mine și m-am axat mult pe plăntuțe. Aici testez, pentru că apartamentul meu e destul de umbros și nu pot să zic că au viață lungă plantele, în casa mea.
  • am donat, aruncat, trocuit și tot ce însemna materiale de pictură, bricolaj, crafts etc. Am păstrat doar materiale de pictură în ulei și acuarelă, singurele tehnici în care aș mai lucra.
  • am aruncat tot felul de cabluri și căblușoare pe care nu le-am mai folosit de ani de zile.
  • am aruncat din lada de la canapea o tonă de nimicuri strânse în ideea că-mi vor folosi cândva.
  • am aruncat caiete, foi, pixuri goale.
  • am aruncat de pe terasă multe ghivece și ghivecele goale, în ideea că le voi folosi la un moment dat, mai ales că acolo nu am nici un spațiu de depozitat. Pe terasă am doar câteva ghivece cu flori și o găleată și o mătură cu care fac curat.
  • în cameră nu am decât strictul necesar. Am un corp de mobilă cu sertare în care-mi țin pantofii în cutii, o noptieră (aici am trișat, am niște cărți și niște obiecte handmade, în sertarele noptierei, cu care nu știu încă ce să fac), un corp de mobilă aproape gol și șifonierul în care am cam toate hainele, pentru toate sezoanele, lenjneria de pat, prosoapele, încălțările(cele din afara sezonului, în cutii și spălate de praf/mizerie).
  • în baie caut să reduc produsele de curățenie și de igienă la minimul necesar posibil. Aici, la produsele de igienă și cosmetică am mai multe, pentru că îmi place să testez produse noi și îmi place să am grijă de mine :).
  • la capitolul haine am foarte puține. Nu mi se pare un semn de sărăcie să am câteva articole vestimentare pe care să le rotesc într-un sezon. Pe de altă parte, calitatea articolelor vestimentare, mai ales acestea pentru oamenii cu venituri medii, sunt de o calitate foarte proastă, încât ajungi mereu să fii nevoit să îți iei ceva nou, deci nu văd că pierd mare lucru la acest capitol :).
Cam acestea-s toate lucrurile pe care le-am aplicat de am ajuns într-un punct folositor mie. Ideea e că:
  • am un ușor pui de OCD, nu pot face ceva important pentru mine, dacă știu că altele mai mărunte nu-s în ordine. Nu-mi place să știu că am spații înțesate cu pulovere care-mi aduc aminte de nu știu ce moment din clasa a V a. Am suficiente amintiri, nu am nevoie și de articole cu încărcătură emoțională...
  • mă obosește tot mai mult să fac curat (o fi vârsta, o fi altceva) și aș prefera decât să aloc 5h pe curățenie, să aloc maxim 2h și cu celelalte 3h să fac ceva util pentru viața și evoluția mea,
  • îmi place să fie ordine în casă, să-mi fie ușor să găsesc ceva într-un dulap, îmi dă o stare de liniște și de bine, îmi place să fie frumos dpdv vizual când deschis orice ușă de dulap din casa mea.
Acestea fiind zise, sper să vă inspire sfaturile mele.

Spor la simplificat și sortat prin casă :).

Irina


Thursday, July 15, 2021

Prea mult

 ...prea mult din orice. Prea vocală, prea vulcanică, prea multe opinii, prea înverșunată, prea prezentă, copleșitoare, mereu acolo, mereu atentă, prea mult din orice. Prea implicată, prea visătoare, prea doritoare, prea fricoasă, prea nehotărâtă, prea confuză, prea atașată, cu prea multe nevoi. Greu de mulțumit, prea pretențioasă, prea multă reflexie a ceea ce nu e în voi de fapt. Prea timidă, prea directă, prea evitantă, prea dependentă, prea iertătoare, prea neînduplecată. Prea deosebită, prea altceva, prea profundă, prea superficială. Prea mult din toate.



Pentru cei care m-au făcut să mă simt prea nepotrivită, deloc bună, deloc "the one", deloc de iubit, prea de lăsat, de respins cu violenţă, de umilit, jignit, lăsată la greu, pentru cei care n-au înțeles că acest prea e tocmai farmecul meu. Pentru cei care am fost prea mare, prea grasă, prea nervoasă, prea încuiată 😉, nu vă zic un mare f*** off, ceea ce aţi merita, ci un mare "pa!".

Nu ma definește nimic din exterior, nu ma definesc respingerile, abandonul la greu și lipsa de răbdare, nu mă definesc părerile voastre proaste la adresa mea. Acest "prea mult" va deveni prea puţin pentru ceilalți de acum. Nu am să mai ascult, nu am să mai dau șanse, nu am să mai fac risipă de cuvinte bune și frumoase pentru nimic. Nu am să-mi mai dau timpul, emoțiile, gândurile, acţiunile, dorinţa de evoluție nimănui. Cine vrea să vină după mine, să o facă, în spate nu am să mai privesc nici măcar o clipă. Merit mult, pot mult, ofer și eu mult, însă nu rebuturilor, neterminaților, neasumaților, narcisicilor, ezitanților, abuzatorilor, nu celor care-mi lasă de înțeled că problema sunt eu. Cum frumos am auzit o vorbă: m-am obișnuit cu foamea, însă nu și cu mâncarea proastă.

Hello, my new world!

Thursday, July 8, 2021

Dragă mâncare

 Dragă mâncare,

Vine o vreme în viaţa fiecăruia în care trebuie să se despartă de ceva. La mine a venit vremea nu să mă despart de tine, ci să-ţi dau un nou sens și un nou înțeles. Mâncarea are rolul de a ne furniza elementele necesare funcţionării optime a organismului. Mai e și un mod de a ne pune la lucru imaginaţia, priceperea, un mod de a ne aduce împreună. Însa eu cu tine aveam un secret. Tu ai fost prea puţin din toate astea și mult prea mult dintr-un sens



anapoda pe care eu ți l-am dat ție.



Îmi aduc aminte când te-am asociat prima oară cu singurătatea. Nu la mine, la altcineva. Nu detaliez aici. Știi despre cine vorbesc și despre ce moment. Ani mai târziu, după ce am ieșit din copilărie, te-am ales și eu, clipă de clipă, ca partener tacit al durerii mele. M-am refulat în tine, ca să umplu un hău. Alcoolul nu mi-a plăcut niciodată, celelalte lucruru care provoacă dependenţă m-au atras și ele prea puțin.

Îţi mulțumesc că mi-ai alinat durerea. Îți mulțumesc că mi-ai alinat dorul de iubire și de comuniune. Îți mulțumesc că mi-ai adus în corp, în creier, ce ar fi adus, poate, o vorbă bună, o mângâiere, o privire cu sens. Tu, mâncarea, nu m-ai insultat niciodată, nu m-ai respins niciodată, nu m-ai neglijat, nu m-ai judecat. Deși te-am îngurgitat în cantităţi nepermise, în cele mai penibile combinaţii, în cele mai nepotrivite ore, tu ai fost acolo acel ceva ce ar fi trebuit să-l primesc în forme sănătoase, dar nu a fost să fie. 

Îți mulțumesc că ai fost alinarea mea, umărul pe care am "plâns", anxioliticul meu, soluţia la multe probleme, sedarea nervilor, mutarea atenției de pe ceva ce părea imposibil.

Îţi mulțumesc că nu m-ai pedepsit pe cât o puteai face.  Îţi mulţumesc că singurul bai cu care m-ai lăsat sunt kg în plus.

Îţi mulțumesc pentru tot, pentru plăcere și alinare, pentru prezenţă, nejudecare și acceptare.

E vremea ca noi să scriem un capitol nou. E vremea să-mi iau la revedere de la tot ce ai făcut pentru mine și să ierarhizăm corect lucrurile. Sunt mare acum, pot avea grijă de mine, nu mai trebuie să fii prietenul meu secret la care apelez la ore târzii.

Cu drag, Irina

Prioritățile mele

A trecut ceva timp de la postarea mea în care mă gândeam la ideea de priorități în viață și vă invitam și pe voi, de asemenea, să vă răspund...