Diverse din caniculă

Suntem deja în 20 iulie. La Constanța, ca și în restul țării au fost temperaturi extrem de ridicate. Nu-s vreo iubitoare de căldură, deci pentru mine a fost aproape insuportabilă temperatura de peste 40 de grade(cel puțin resimțită). Ieri, la Constanța, temperatura resimțită a fost de 46 de grade... Am stat pe cât posibil în casă, fie cu ventilatorul pornit, fie cu aerul condiționat, mai mult în inactivitate. Va trece și asta, din ce am văzut pe site-urile de specialitate, ar urma zile cu ploi, să vedem...

Am susținut și anul acesta un examen, am fost iar la concursul național de titularizare în învățământul preuniversitar. Al 3-lea an și poate experiența cea mai neplăcută, dar eram pregătită de orice. Ministerul a impus ca în fiecare centru de examen din toată țara, examenul să se dea în săli cu aparate de aer condiționat. Am picat într-o sală în care era un aparat, aparent nou, cu fanta deschisă, pornit, cu afișaj de 17 grade, care nu scotea nimic. Ulterior au adus un aparat de aer condiționat mobil, care mai mult răscolea fierbințeala și umezeala din sală. Am avut colegi care și-au udat foaia de examen cu transpirația care le curgea de pe față. Eu, deși transpir abundent și pe față, în general, acum n-am pățit-o :)). Aveam însă rochia de pe mine lac de apă, iar când m-am ridicat să predau lucrarea am realizat că am stat așa încordată, încât nu mă puteam mișca. Pe Arte Vizuale subiectele au fost abordabile, însă parcă mai stufoase decât în 2022 când am dat prima oară titularizare și clar duble față de ce a picat anul trecut la definitivat. Trei subiecte, cu foarte multe subpuncte, iar subiectul 2 avea și un punct B cu alte subpuncte. Sper să aibă milă evaluatorii și să ia în calcul că s-au rezolvat subiectele în niște condiții demne de vreo suburbie din India. Marți aflu și rezultatul. Dacă e Dumnezeu în continuare bun cu mine, așa cum a fost și până acum și iau o notă potrivită, următoarele 3 veri le am și eu libere...dar vedem ce va mai fi până atunci.

Deși oficial în vacanță, nu am făcut mare lucru. Poate și din cauză că nu am planificat concret nimic. Am niște situații cu niște documente de pus în ordine, vreau să fac o curățenie mai în amănunt în casă și să văd ce a mai rămas nefăcut. Mâine-poimâine e și 1 septembrie.

Am citit ”Acolo unde cântă racii”, o carte ușurică, cotată ca bestseller. O lectură ușoară, de vară, care nu-ți pune prea mult mintea la contribuție, cu o temă unică. O fetiță care supraviețuiește în mlaștinile din Louisiana. Citesc acum ”De amor, de amar, de inimă albastră” de Ileana Vulpescu. Deși niște cărți greu de digerat, în sensul că e atâta cinism în ele și o privire atât de brutală a realității, nu pot spune că nu-mi place cum scrie autoarea. Deși mă prezint ca un om vesel, care caută să meargă mai departe, viziunea mea asupra vieții nu e ”sugar-coated”, nu am lentile roz și parcă mă regăsesc pe ici, pe colo, în modul cinic în care sunt prezentate acțiunile din carte.

Acestea fiind zise, doresc tuturor zile răcoroase!

Irina

Revenire pe blog

 Am primit zilele trecute un mesaj pe pagina de Facebook a blogului, în care eram întrebată dacă/când mai scriu pe blog. Acest mesaj mi-a pus un zâmbet pe chip, pentru că e ceva vreme de când îmi doresc tot mai tare să mai îmi aștern câteva gânduri virtuale pe blog și parcă nu apuc s-o fac.

Sursă foto aici

Aș avea foarte multe de scris, atât de multe că nici nu știu cu ce să încep.

Am încheiat al 3-lea an de învățământ. Anul acesta școlar am primit și dirigenție la o clasă de a 5 a, o clasă de 18 spiriduși după care sunt topită. Învățământul este epuizant, uzura mentală e destul de mare, profesorii sunt îngropați în hârtii și întâlnesc printre colegii mei oameni care ar face orice altceva, dar să nu mai predea... Eu, deși am zile în care mă gândesc dacă am alternative de a începe o nouă carieră :)), mă simt împlinită în ceea ce fac. Într-o proporție mare, zic eu, elevii mă plac, iar asta o simt. Cu un număr mare, mai ales anul acesta, am reușit să adun multe premii pe la concursurile naționale și județene de creație artistică. Am câteva fete care-mi zbârnâie, nu e temă pe care să o dau, că deja au și lucrat-o... Caut pas cu pas să răscumpăr timpul pe care l-am pierdut și în care nu m-am dedicat acestei profesii care mi se potrivește și care mă împlinește. Anul trecut am obținut diploma de definitivare în învățământ, urmează ceilalți pași firești pe care i-au făcut și alții înaintea mea, chiar dacă la vârste mai mici. În rest sunt destul de implicată și în celelalte activități ale profesorului, am fost asistent la examenul de Evaluare națională săptămâna trecută, azi am fost ca asistent la examenul de Bacalaureat, unde voi fi și mâine și joi și tot așa.

Pe celelalte planuri... multe și mărunte în dezordine. Am devenit extrem de leneșă, ceea ce nu-mi place. Și nu neapărat că-s leneșă, cât foarte distrasă, împătimită de-a dreptul de telefon: Tik-Tok, Instagram, Facebook, Whatsapp... Mă gândesc uneori că, cu creierul meu (aici, vorba dl.Băsescu, modest să fie acela care are cu ce :)) și cu mai multă determinare aș ajunge foarte departe, dar eu sunt ocupată să scrolez pe Tik-Tok, să văd toate inepțiile de pe reels-urile Insta și Facebook și să mă rușinez că fac pe deșteapta certându-i pe elevi, pe frații mei că-s dependenți de telefon.

Cu finanțele am reușit să mă reglez de când am intrat în învățământ, mă bazez lunar pe un flux financiar fix, dar am picat iar pe panta unde picasem acum 5 ani, când cheltuiam în neștire, deși aveam un venit bunicel din care aș fi putut pune deoparte atunci.

Pe plan fizic și sufletesc sunt în cea mai mare abrambureală. Nu vă zic numărul kg la care am ajuns, dar pot să zic că mi-e dor de vremurile când mă plângeam pe aici că vai, am vreo 70+kg :)). Sufletește sunt în aceeași amorțeală, de parcă aș trăi 1000 de ani, sau aș fi nemuritoare, nefiind nici pe deplin împlinită cu viața mea așa cum e, dar nici făcând vreun efort în a schimba ceva.. Pe plan mental, mi-aș dori să pot citi cât citeam în trecut... dar nu știu dacă mai citesc măcar 3-5 cărți anual...

Acestea fiind zise, consider că am pus un început bun revenirii mele pe aici, trasând câteva linii directoare în viața mea, cu aspecte la care aș vrea să fiu atentă.

Cu speranța că mai am măcar 2-3 cititori pe aici, vă salut cu drag! 

Pericol de electrocutare!

Aș fi vrut să scriu pe blog despre un subiect mai vesel, sau plăcut, dar cum pe mai toate canalele media găsim mult conținut lipsit de substanță, valoare, sau chiar sens uneori, mă simt datoare ca om, ca soră, fiică, ca profesor să trag un semnal de alarmă.

Recent, doi foști elevi de-ai mei, s-au urcat pe un vagon de tren staționat ca să facă selfiuri pentru Instagram și au fost electrocutați. Deși dintr-o clasă care mi-au produs multe supărări, ei doi erau copii care într-un fel sau altul mi-au câștigat simpatia, fiind copii deosebiți. Doar că, teribilismul, anturajul, societatea asta care parcă nu vrea să aducă nimic bun pentru viitor, dar și ceasul rău și vrăjmașul omului, i-au pus să facă o nefăcută. Au urcat pe tren și au fost electrocutați. Unul ars în procent de 80%, celălalt 20%. Amândoi erau pasionați jucători de baschet și boboci de liceu.

Acum ceva ani, tot ca urmare a unei astfel de tragedii petrecută în țară, i-am luat deoparte pe frații mei și le-am spus ca, sub nici o formă, să nu aibe curiozitatea sau să cedeze grupului de a se urca pe un vagon de tren, fie el scos din uz, deoarece acolo exista curent de înaltă tensiune care efectiv te va carboniza dacă te prinde în raza lui.

Nu știu dacă acestor copii, care aveau capacitatea intelectuală de a pricepe un astfel de mesaj, nu le-a spus vreodată cineva că e periculos să facă așa ceva. Că nu e bine să intri în zone în care scrie PERICOL, sau ACCESUL INTERZIS. Oricare ar fi situația, cred că ar trebui să le vorbim mai des copiilor să aibă grijă de ei, să nu se expună inutil unor situații care le-ar putea afecta viitorul, iar uneori să-i coste chiar viața.

Îmi doresc ca, cu această postare, dacă aveți copii prin preajmă, fie că-s ai dvs., sau lucrați într-un mediu cu copii, să vă încurajez să le acordați câteva minute din timpul vostru pentru a discuta despre acest subiect...

Gânduri bune!

Irina

Anul acesta am dat și examenul de definitivare în învățământ

    Dacă anul trecut am intrat în hora examenelor pe care cadrele didactice din învățământul preuniversitar le dau, ca să-și găsească și ei un locușor în sistem și v-am povestit aici despre examenul de titularizare, anul acesta am mers mai departe cu un alt examen, cel de definitivat.

    După cum știți unii dintre voi, în anul 2020 am demisionat din domeniul privat, ca în toamna anului 2021 să intru în sistemul de învățământ de stat. Tot după cum poate mai țineți minte unii dintre voi, studiile mele universitare au fost în domeniul pedagogiei, deci aveam și modulul psihopedagogic nivelul 1 obținut în 2008. Ca să pot intra pe domeniul meu n-a lipsit decât momentul potrivit pentru acest pas, puțin ”noroc” și determinarea necesară pentru a susține propriu-zis examenele care te ajută să devii profesor.

    În octombrie 2022, hotărâtă fiind și sfătuită de câteva colege, mi-am depus dosarul pentru examenul de definitivat. Long story short, în decembrie am susținut prima inspecție de specialitate, care presupune ca un metodist, în cazul meu doamna inspector de specialitate, să-ți intre la 4 clase diferite, câte una pe fiecare nivel de învățământ și să observe cum te descurci la modul practic ca profesor. Pentru fiecare clasă a trebui să fac câte un proiect de lecție cu lecția de zi. În februarie am susținut a doua inspecție de specialitate, la care am primit asistența la clasă din nou a doamnei inspector pe arte, de această dată fiindu-mi notat și un portofoliu care trebuia să conțină 10 planuri de lecție, plus alte documente specifice domeniului nostru. Pe data de 19 iulie am susținut și proba scrisă, pentru care am învățat cam 3 săptămâni, la fel ca și anul trecut, la titularizare. Dacă anul trecut am luat 8.25 la proba scrisă la titularizare, anul acesta, cu gândurile bune ale mai multor oameni și îngăduința lui Dumnezeu care m-a luminat și m-a ajutat să învăț ce era necesar, am luat 9.50.

  Nota necesară de promovare a examenului de definitivat era de 8 și se făcea media cu cele 3 note obținute la inspecții și portofoliu, deci în cazul meu, având 3 note de 10(la cele două inspecții și la portofoliu) era necesar să iau 7.15 la proba scrisă. Când am ajuns acasă, după examen și mi-am făcut o apreciere a ceea ce am scris conform baremului, nota pe care preconizam să o iau era chiar 9.50, dar, chiar și acum am zis că nu, cine știe cine o corectează și consideră că am scris greșit și mă rugam în sinea mea măcar acel 7.15 să-l iau, să nu fie necesar să mai trec iar prin consumul care l-a presupus pregătirea pentru examen, inspecțiile, gândurile făcute, permutările ca să iasă toate cele bine și așa mai departe... (stresul a fost crunt, nici nu vreau să-mi mai amintesc tot ce a fost neplăcut în tot acest interval, nota la proba scrisă a șters acest vis urât) :(

  Concluzia mea personală este că aceste examene au însemnat pentru mine mai mult decât niște examene, mai mult decât o stabilire a mea într-un loc, mai mult decât o evaluare a ceea ce știu sau nu, ci au fost niște examene care să mă scoată dintr-un anumit tip de gândire personală și să mă pună în fața unuia nou. Aceste examene, în special cel de anul acesta, care avea și are niște mize mai mari decât cel de anul trecut, au scos din mine ce a fost mai bun și mi-au demonstrat vădit, mai puternic că POT. 

Gânduri bune,

Irina

O metodă de economisire preluată din cartea ”Cel mai bogat om din Babilon”

În ultima vreme am reușit să mai frunzăresc câteva cărți, chiar dacă nu pe atât pe cât mi-aș dori să citesc. Una din ele a fost ”Cel mai bogat om din Babilon” de G. S. Clason, o carte care mă aștepta cuminte în bibliotecă. Despre carte nu voi spune eu prea multe, ci voi trece aici informații care se regăsesc pe site-ul Elefant: 

”Milioane de cititori au ajuns să cunoască celebrele „parabole babiloniene“ ale lui George S. Clason. Considerate a fi adevărate surse de inspirație, ce tratează atâtea subiecte dureros de actuale precum planificarea și obținerea succesului financiar, asigurarea unui venit solid pentru viitor, dar și principii financiare extrem de solide, deși vechi de mii de ani, aceste povestiri fascinante, bogate în sfaturi și informații extrem de utile, au devenit un model demn de urmat pentru toți autorii lumii moderne ce hotărăsc să scrie despre toate aceste teme.

Pentru cei care au citit Arta Vânzării de Zig Ziglar, numele lui George S. Clason nu este o necunoscută, iar cartea de față vine după o îndelungă așteptare. Paginile ei vă vor purta doar aparent înapoi în timp, tocmai în îndepărtatul Babilon, leagănul principiilor de baza ale lumii financiare, prețuite și în zilele noastre și puse în practică în întreaga lume.

Folosind un limbaj la fel de simplu, dar și profund, precum cel biblic, acest ghid de înțelegere a lumii financiare ne schițează o cale sigură spre prosperitate și, implicit, spre fericire. Totodată, ne ajută să înțelegem problemele financiare cu care ne confruntăm, oferindu-ne și o soluție ce ne va călăuzi pe durata întregii vieți. Cel mai bogat om din Babilon este o carte pe care trebuie să o citiți fără întârziere, s-o recomandați prietenilor și s-o dăruiți tinerilor care fac primii pași în lumea afacerilor.”

Cartea este ușurică și se citește repede. În ea regăsim mai multe idei bune, dar pe mine m-a atras în special una, pe care am și început s-o aplic.

Autorul, sau personajul principal din carte, care este un înțelept al banilor, îl sfătuiește pe cel care ajunsese în ruină din pricina obiceiurilor proaste în administrarea banilor, ca pe viitor să aplice următorul principiu:

• 10% din veniturile lui să se ducă într-un fond care va fi o formă de economisire, investire în persoana proprie (atenție, nu cheltuire spre folos propriu, ci investire în sine din punctul de vedere al prosperității viitoare), dar și de înmulțire a banilor. Acești 10% trebuie să fie banii care vor atrage alți bani și bani pe care ”îi vei pune la muncă”, adică îi poți investi în lucruri care știi că ar fi profitabile și ar aduce alți bani în loc. Aici e de discutat și fiecare poate să își aleagă acel ”ceva” care ar putea înmulți suma depusă. Deși inițial va fi mică, în timp se poate aduna o sumă mai rotundă, mai frumoasă.
• 20% din totalul veniturilor se duc pe restituirea datoriilor și împrumuturilor. În carte avem exemplul celui care cere sfat de la înțelept și care avea datorii și împrumuturi făcute la numeroși oameni, pe diferite sume. La sfatul înțeleptului, se va duce la creditorii săi și îi roagă să îi accepte acel procent mic, lunar, dar constant, ca să-și acopere mai devreme sau mai târziu datoriile făcute. Aducând în prezent acest concept, eu zic că acești 20% NU sunt pentru plata facturilor și zic eu nici a ratelor, decât dacă cu cei 20% din veniturile tale totale ai putea acoperi o rată sau mai multe.

Cum am aplicat eu ideea asta? 

Personal nu mai am rate la bancă, cu excepția cardului de cumpărături, la care plătesc lunar cam 2-300 lei. Momentan nu voi scrie despre el, poate îi voi acorda o postare separată, mai ales că multă vreme am vrut să-l închid, dar între timp mi-am schimbat ideea asupra lui. Revenind la întrebarea inițială, cum am aplicat eu acest principiu, vă spun că am făcut în felul următor: la salariu m-am dus și am scos TOT de pe card. Din ei am pus 10% în pușculiță și 20% într-un plic separat. Personal mai am o datorie pe care o consider mai mult morală, față de cineva care m-a ajutat când mi-a fost greu, dar care nici nu are așteptări de la mine să restitui banii. Probabil așa-s părinții :). Dar eu am zis că e o ocazie buna ca, din puținul-mediul pe care-l fac, să testez ideea asta, ca la un moment dat să am o sumă frumușică cu care să-i pot ajuta pe cei care m-au ajutat la rândul lor, cândva. Cu suma rămasă am achitat toate facturile, rata la card, iar din diferența rămasă am pus-o ca bani pe care să îi cheltuiesc fie pe mâncare, fie pe benzină, fie pe alte lucruri care-s necesare vieții de zi cu zi.

Ce efect a avut până în prezent?

• în primul rând m-a motivat și încurajat ca, orice sumă, oricât de mică, mi-a mai intrat în casă ca formă de ”câștig” s-o împart după același principiu: 10% la economii, 20% la datorii și restul de 70% în portofel să fac ce doresc cu ei.
• în al doilea rând, efectul psihologic de a vedea că ai niște bani în casă (pușculița mea e cu un geam transparent pe față) este benefic. Nu știu să explic, dar simt că nu mai am securea lui ”nu mai am nici un leu” deasupra mea, până la salariu. Iar cei 20% din plic îmi dau sentimentul de organizare, înfrânare, disciplină, care îmi cresc încrederea în mine și în forțele proprii.
• al treilea efect e că, culmea, parcă am avut bani suficienți și pentru mâncare și pentru a-mi lua ceva nou, dar și pentru a bea o cafea în oraș, sau a face o mică plimbare.

Nu ascund faptul că am avut ispita de a lua din pușculiță și chiar am luat până la urmă, ca îmi doream ceva în casă și nu mai aveam bani de cheltuit de aiurea. E drept că am luat de acolo niște bani, ca apoi să văd că mai rămăseseră niște bani în alt loc, de cheltuială și i-am pus în locul celor sustrași din pușculiță.

Sper să vă fie de folos și vouă ideea mea și chiar mi-aș dori să-mi împărtășiți și alte idei de economisire pe care le aveți.

Gânduri bune,

Irina

Un început de primăvară

Mi-e dor să mai scriu pe aici, deși am preferat să fac alte activități în toate aceste zile pe care le-am avut disponibile cu vacanța de Paști. Caut să mă odihnesc cât mai mult, poate în defavoarea unor activități la fel de importante. E important să fiu odihnită, dar nu să pic în latura de a fi leneșă, sau să fac din prea multă odihnă, prilej de gânduri dubioase.

Timpul trece cu o viteză nebunească, nu mai e mult și vine și 1 mai. Nu știu dacă alergăm noi în prea multe direcții și vrem să facem prea multe, sau pur și simplu timpul nu mai are răbdare, în curgerea lui firească?

La Constanța vremea a început să se însenineze, să fie temperaturi mai mari, soare mai mult, natura să-și urmeze cursul firesc. Copacii și iarba umplu peisajul cu nuanțele lor odihnitoare de verde. Pe strada mea liliacul și-a expus superba floare mov. Printre bălăriile din zonele încă neconstruite din cartier, am tot văzut fazani colorați. Cerul e albastru. Toate acestea apar an de an, e clar, dar acum le văd. Mereu, când ieși iar dintr-o fază mai low, parcă vezi pentru prima oară lucruri pe care le-ai văzut an de an, sau le vezi zi de zi. Lucrurile din jurul tău încep iar să vorbească, să te acapareze.

Mi-e tot mai lehamite de Facebook și Instagram. Instagramul l-am dezinstalat, iar cu Facebook-ul am experimentat vreo câteva zile să-l țin închis. Mă afectează foarte mult ce mi se afișează în news feed, reclamele lipsite de sens, clipurile din reel care mai de care mai aberante, sugestiile de știri și articole pe care nu le voi citi niciodată. Prea puțin mai vezi secvențe din conturile celor pe care îi ai în listă, fiind îngropați în algoritmii platformei care vor doar să-ți vândă, sau să-ți prezinte te miri ce-uri irelevante. Am nevoie foarte mult de normalitate, de relevanță. Am nevoie de păreri proprii dezvoltate pe baza rațiunii mele, a acelei bucăți care mai poate emite ceva ok, normal, relevant. De asta, ar fi o mare realizare să nu mai intru pe Fb aproape deloc :).

Pe Fb, acum, un val puternic, îl reprezintă cazurile cu oameni care iau decizii ultime pentru viața lor. Tot mai mulți oameni bolnavi psihic sunt expuși. Mă înmoaie vulnerabilitatea lor, mă doare teribil de cei care aleg lucruri definitive. Mi-e milă. Mă irită cei care dintr-o dată iși găsesc și ei ceva, deși ”trigger”-ul n-a fost ceva atât de răvășitor. Mi-e imposibil să nu fac paralele între mine și ei. Recent, cineva, a ajuns la un medic psihiatru după două încercări survenite la scurt timp. Încercările nu atât de nemaipomenite, ci dintr-un firesc al vieții, persoana implicată, adultă. Nu am putut să nu mă înfurii în sinea mea, când mi-am amintit de mine, copil, asistând singură la două tragedii care nu erau dintr-un firesc al vieții, ca apoi lumea să se aștepte să mă comport normal, să fiu ca toți alții, să trag ca toți alții, neavând nici un sprijin, nici o discuție cu nimeni, decât părerile de rău ale celor din jur. Pe de altă parte îmi doresc să depășesc această plângere de milă, să nu mă mai raportez la ce a fost, deși ce a fost mi-a sculptat în mod aproape definitiv mintea, firea, sufletul. Mi-aș dori să fiu și eu un adult, nu o aparență de adult, care se smiorcăie în interiorul lui, care încă se comportă și se eschivează ca un copil timid. Poate că va veni ziua aia, poate că nu... Cine știe? Până atunci, adultul din mine, care are nevoie să supraviețuiască, se va duce la muncă în câteva minute :)).

Numai bine!

Irina

Am zis că nu mai scriu

Am zis că nu mai scriu, dar totuși ce aș mai eu fi dacă n-aș mai scrie? Aș renunța la o bucățică din mine în care mă risipesc și mă regăsesc în același timp. Aș renunța la a face ordine interioară, punând în cuvinte fragmente de viață...

Profit de limpezimea mentală ca să (mai) scriu.

Am experimentat a treia recădere în labirintul groazei din ultimii 12 ani. Una din ălea serioase, ce a fost între, chiar aș zice că au fost mofturi și alintături. Labirintul groazei, sau abisul deznădejdii. Nu-s cuvinte mari. Acum m-am simțit mai singură ca niciodată. De fapt nu la fel de singură ca prima oară, dar m-a găsit acest moment într-un segment în care mă depărtasem de oamenii-sprijin, iar alții m-au lăsat ei, probabil sătui de veșnica mea plângere și lașitate.

Sunt mai mare acum, mai matură, mai...experimentată în a suferi. M-am regrupat rapid și m-am lăsat pe brațele celor care au vrut să mă mai suporte. Drumul a fost mai scurt acum. Munca m-a ridicat, copiii, inocența, discuțiile cu ei.

Tema de bază a fost iar singurătatea, mai exact golul acela interior că nu aparții, strigătul acela disperat spre un ceva, un cineva, care nu o să vină niciodată. Apoi condiționarea lăuntrică, că poate ar veni, dacă tu ai fi... așa și pe dincolo, și nu ești, deci nu ești demn de iubit și de ajutat.

Acum, în secvența asta de limpezime, realizez că mi-e frică să mă dăruiesc. Nu mi-e frică să dăruiesc, zic eu că o fac destul de mult în profesia mea, sau măcar am momente când reușesc să fiu prezentă și să dăruiesc copiilor ce am atunci: atenție, prezență, grijă, iubire. Dar mi-e frică să mă dăruiesc eu. Să mă arunc cu totul într-o certitudine, fie ea numită Dumnezeu, om, credință, iubire. Tocatul ăsta mărunt la gânduri, chinul ăsta dinainte de a alege și a hotărî, mă epuizează, mă aduce în pragul de a nu mă mai înțelege și a nu mai discerne între adevăr, minciună și iluzie. Mă gândesc că nu vreau nimic măreț. Uneori îmi doresc să mă risipesc pur și simplu făcând cele mai banale lucruri, să mă pierd în anonimat. Nu vreau decât să fiu una din micile rotițe care țin în mișcare lumea. N-am vocație de a fi ceva, nici nu vreau. Îmi doresc doar să mă împlinesc în ritmul ăsta al omului de rând, nu vreau să fac nici un pas nici în stânga, nici în dreapta. Nu vreau să știe nimeni de mine ca fiind ”X”. Mi-aș dori doar ca vocația mea să fie simplitatea și liniștea, sau pacea. Să fiu în colțul meu de lume, cu lucrurile care știu și simt că m-ar împlini, făcând nimic, sau poate cel mult ceva la fel de neînsemnat ca a spăla niște rufe și a planta o floare.

Oare o îngădui Dumnezeu acest ceva, mic, puțin și umil la care acced?