Thursday, November 1, 2018

Jurnal de mulțumire ♥

Viața poate deveni tare nesuferită uneori. Iar dacă ești vreo Irină, când neajunsurile zilei și vieții vin în vizită, te revolți cu acrivie împotriva lui Dumnezeu, mai întâi detoate. ”Da` mie de ce nu-mi dai?”, sau ”mie de ce îmi dai fix lucrurile astea grele și neplăcute?”, ”dar eu ce am?”, ”dar mie ce îmi lipsește?”. Întrebări adresate unui Dumnezeu blând, care stă și ascultă răzvrătirile fiilor Lui.

Știți că duc o luptă teribilă cu a îmi schimba modul de a gândi și a vedea lucrurile. De a muta busola de pe negativ pe pozitiv. De a nu mai fi îmbufnată și aricioasă... 

Poate că și acest fir firav de a mulțumi Creatorului nostru ajută în acest demers, așa că îmi doresc să reiau Jurnalul de mulțumire .

Doamne, apreciez mult şi Îţi mulţumesc ♥ :



♥ pentru sănătate,
♥ pentru confortul mașinuței care mă plimbă de colo-colo cu repeziciune,
♥ pentru o toamnă aurie,
♥ pentru starea avută duminca trecută, de atemporalitate și nădejde,
♥ pentru starea pe care o am după ce fac mișcare,
♥ pentru simplitate și pentru ”mai puțin”,
♥ pentru dorința de a experimenta vs. a contempla.

Voi pentru ce sunteți recunoscători în viața voastră?

Cu mulțumire,

Irina

Wednesday, October 31, 2018

Beneficiile orzului


Lapte de orz

4 linguri de făină integrală de orz se pun în 500 de ml de apă caldă. Se amestecă timp de 1-2 minute, se strecoară și se consumă simplu sau îndulcit, pe stomacul gol sau înainte de mese. Se poate folosi și pentru preparate la rece. Este tonic general, regenerator, purificator, un adevărat balsam pentru organism.

Cremă de orz

400 de gr de făină se pune la înmuiat în 600 de ml apă timp de 2 ore. Se adaugă coajă de lămâie, miez de nucă, stafide, miere sau zahar invertit, fructe de sezon bine coapte. Se lasa 30 de minute apoi se servește ca mic dejun sau la masa de seară.

Lipie de orz

Se amestecă făină cu apă și sare pâna devine un terci subțire. Se lasă două ore, apoi se frământă foarte bine aluatul. Se dă la cuptor, într-o tavă tapetată cu făină, la foc potrivit, timp de 30-40 de minute. Din același aluat se pot face turte care se coc pe tablă. Se consumă simplă sau cu pastă de soia, de năut etc.

Kasha

100 de gr de făină de orz se pune într-un vas cu 150 de ml apă fierbinte și sărată. Se acoperă și se lasă 30 de minute. Se combină după gustul și fantezia fiecăruia cu iaurt, smântână, cașcaval, sos de roșii, condimente etc.

Baie în extract de boabe de orz (pentru epuizare, slăbire, mușchi slăbiți)

"Un om bolnav care nu mai are deloc putere, să fiarbă boabe de orz în apă, să arunce apa asta într-un butoi și să facă baie în apa asta. Să facă asta des pâna când s-a făcut bine, corpul s-a umplut cu carne și sănătatea s-a întors."

1 kg de grăunțe de orz se fierb bine în 5-10 litri de apă. Apa asta se pune la apa de baie caldă de 38-39 de grade în care se face baie timp de cel putin 20-30 de minute. Dupa ce se iese din baie, este mai bine să se lase apa să se usuce de la sine, fără să se șteargă cu prosopul. Baia se repeta zilnic.
În cazuri grave să se facă baie chiar de doua ori pe zi (epuizare, boală cronică, digestie slaba, boli de stomac, slabire dupa operații).

Wednesday, October 24, 2018

past vs.future

Când viața devine foarte stresantă pentru mine, încep să-mi fac tot felul de planuri care nu au legătură nici cu realitatea mea imediată, nici cu capacitățile mele reale, poate nici cu ceea ce îmi doresc eu de la viață. Așa a fost și cu decizia de a da la Asistență Socială. Decizia a fost luată prin 2016, tot într-o stare din asta de criză și pusă în practică în 2017, tot după o perioadă de criză. Ce înseamnă criză la mine? E un moment de agitație interioară, de neputință, de nemulțumire cronică, de dorință de a fugi cât vezi cu ochii și unde vezi cu ochii, de a face orice pentru a aduce puțin nou în viața ta. O suprasaturare cu absurdul vieții de zi cu zi, sau a lucrurilor cu care te confrunți și-ți par a fi la limita suportabilului.

Photo by Roman Kraft on Unsplash

Nu știu dacă și alegerile mele privind studiile pe care le-am urmat au avut același traseu lăuntric, dar înclin să cred că da. Altfel nu-mi explic cum de am renunțat la a mă mai pregăti pentru Arhitectură, ca să dau la Litere, dorindu-mi în secret să fi făcut Pictura la București. Nu știu de ce am renunțat după primul an de Litere, ca să mă întorc în Constanța. Nu știu de ce mi-am dorit cu disperare să plec din Constanța, 3 ani mai târziu, ca să urmez un master, deși îmi doream încă o facultate, nu știu de ce am revenit acasă pentru o perioadă scurtă de timp, ca apoi să plec iar pentru un an în București, ca apoi să revin în Constanța. Ați înțeles ceva? Nici eu.

Plimările mai sus menționate au luat capăt pe 1 august 2011, când m-am întors în Constanța, locul în care mă simt acasă, ca peștele în apă, în Marea Neagră, na. Doar că aici m-am plafonat. Am ajuns în punctul în care totul e previzibil. Oamenii printre care mă învârt, locurile pe care le voi străbate, lucrurile pe care le voi face, atmosfera și ideile de la job. Iar eu simt că mă sufoc.

Ca să explic un pic acest frecuș de du-te și vino, am să detaliez un pic. Dacă urmăriți pagina de Facebook a blogului, am scris acolo despre un blog care a inspirat existența Blogului de la mare (The world of Annie). Autoarea blogului e prietenă cu mine și psiholog. Într-o discuție recentă cu ea am realizat cum aproape întreaga mea viață a fost ghidată de idealul de a avea familie, soț și copii. Întreaga.mea.viață. Am simțit că acel lucru va fi împlinirea mea supremă și am jucat mult teatru pentru a îndeplini acel ideal. Dacă aș fi avut și alte modele în jurul meu, poate lucrurile nu ar fi stat așa. Dar totul în jurul meu, încă de pe vremea copilăriei mele, abunda în ideea asta de împlinire doar printr-o uniune cu un ”significant other”. Toată perioada licelui a fost pentru mine un perpetuu chin că eu eram nedorită, necurtată, nenimic de nimeni. Așa că, în clasa a 12 a, când s-a produs marele eveniment (chiar și acum 14-15 ani erai ultra-expirat dacă aveai un prieten atât de târziu), am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. M-am avântat cu toată ființa mea spre acea persoană, cu care nu avea să fie decât un foc de paie adolescentin. Eu-s foarte implicată în tot ceea ce fac, rău sau bun, deci am privit acea experiență în termeni absoluți. Adică am renunțat la ideea de a mai da la Arhitectură, mă gândeam că de acum am o relație și va trebui să o iau în serios, iar eu nu am crezut și nu cred nici acum în relații la distanță. Însă în câteva luni lucrurile s-au deterioarat, mi-am dat seama că nu aveam NIMIC în comun cu persoana aceea, dar și că a trecut timpul și nu-l mai pot recupera pentru a da admitere la Arhitectură, că nici pentru BAC nu m-am pregătit foarte bine, deși am luat numai note aproape de 9 și 10, excepție proba de mate, la care am luat notă mică și mi-a stricat media generală și că-s foarte aproape de a rămâne pe din afară cu facultatea! Așa că am mai dat și eu unde am mai prins loc, unde era concurs de dosare, doar ca să plec din Constanța, să dreg busuiocul pe ultima sută de metri și să schimb mediul.

Aș putea să mai povestesc încă cel puțin 2, 3 experiențe similare care au avut loc între acel moment din clasa a 12 a, deci anul de grație 2004 și următorii 10 ani, dar n-o s-o fac. Concluzia e că eu fie m-am ghidat dupa idealul acesta al familiei, sau al relației de cuplu, începând cu modalitatea de a mă îmbrăca, tunde, purta, gândi (fie în sens de revoltă - look bătrânicios ca urmare a frustrării interioare, fie look de rebelă - tuns scurt, haine ciudate, spre a respinge, fie o obsesie de a arăta bine - din dorința aprigă de a PLĂCEA), fie am luat decizii bazate pe o frustrare lăuntrică puternică pe care nu o mai puteam gestiona și încercam s-o sparg, rup, direcționez, duc în alte direcții.

Ceea ce am înțeles eu în anii aceștia?

1. ...am pierdut din vedere persoana mea, cine sunt eu, fără să mă anulez într-un altul, într-un ideal, într-o așteptare.

2. ...există tot felul de explicații pentru nevoia mea de afecțiune, unele normale, altele mai puțin normale.

3. ...am înțeles că-s șanse egale în a-mi atinge ”scopul suprem în viață”, cu a rămâne singură, singurică, solita. Când am înțeles asta, când am acceptat, când mi-am dat seama că e posibil să mă învârt tot în jurul persoanei mele pentru următorii ani, parcă am dat jos de pe umeri o povară incredibilă. Nu-s nici mai fericită, dar nici mai tristă. Mă simt eliberată. Mă simt eliberată de niște poveri, dar am și realizat că, așa cum îmi spunea prietena menționată mai sus, că toată energia și creativitatea mea s-au dus înspre așteptarea, planificarea, tânjirea, raportarea la acel ideal. Tot ceea ce puteam face eu bun în toți acești ani, cum ar fi să mă aplec mai mult spre studii, spre a-mi contura un traseu profesional mai bine ancorat în ceea ce pot face eu, nu în ce a mai rămas disponibil (ca la prima admitere la facultate), spre o șlefuire mai atentă a sufletului și a minții și poate și a fizicului, spre, spre, spre... (Ca o paranteză, am mai scris despre asta: singurătatea vine la pachet cu: o aplecare a misoginilor de a te face ținta ironiilor lor, ținta exploatărilor a șefilor care-s bărbați, de obicei femeile nemăritate nu au valoare decât printr-un alt bărbat, ținta avansurilor bărbaților căsătoriți, care vor o reîmprospătare în viața lor de cuplu, dar și ținta avansurilor în general a celor care realizează că ești singură, obiectul de a fi fraierită în situații care cad în competența unui bărbat - reparat mașina, vulcanizat roți, negociat diverse, discutat chestii mai serioase și lista poate continua. Ca o idee, been there, done that.)

Acum, concluziile. Recitesc ce am scris și poate nu are o noimă. Dar de fapt are legătura una cu alta, pentru că înțelegând ce am făcut greșit în viața mea, de ce am făcut greșit, pot înțelege ce să NU mai fac pe viitor. Să fie bine, ca să nu fie rău. Momentele de sinceritate cu tine însuți/însăți sunt de folos, pentru că poți învăța lucruri prețioase, dacă ești dispus să accepți un adevăr mai puțin plăcut, unor dulcegării care ne închid ochii.

Am tot scris și rescris pe tema asta, multe articole pe blog, așa că închei aici, pentru că simt că, rândurile de mai sus, au deja putere și câteva lecții de urmat de mine, pe viitor.

Cu prietenie și gânduri bune,

Irina


Tuesday, October 23, 2018

Cartea ”Claustrofobia” de Andrea Perry


Fragmente din cartea ”Claustrofobia” de Andrea Perry


  • unii oameni cred că trauma care le-a produs fobia n-a fost un eveniment, cât mai degrabă ceva ce li s-a făcut de către altcineva, reamintindu-şi acte de răutate sau neglijenţă din partea celor ce-i aveau în grijă. Evenimentele în sine par suficient de traumatice; din aceste exemple, este deosebit de uşor să ne închipuim că impresiile produse asupra unor copii mici sunt mult mai puternice, din cauza ostilităţii sau insensibilităţii adulţilor implicaţi (pagina 65)
  • trauma poate fi cumulativă sau profunzimea ori intensitatea traumei trăite poate fi exagerată pentru o anumită persoana, într-o anumită zi, chiar dacă ea a supravieţuit altor evenimente.
  • se poate ca (...) să nu fi ştiut cum să gestionăm nivelul de frică pe care l-am trăit sau să ne fi pierdut încrederea în capacitatea noastră de a o face. S-ar putea să nu fi avut sau să nu avem tipul de susţinere necesar nouă. S-ar putea să gestionăm de obicei sentimentele dificile prin evitarea situaţiilor care le provoacă.
  • observarea modului în care oamenii - inclusiv noi înşine - se adaptează situaţiilor înspăimântătoare este un beneficiu enorm.
  • claustrofobia poate să fi început ca o traumă într-un spaţiu închis, dar pot exista motive mai adânci pentru care noi evităm asemenea locuri. Putem să transferăm sau să proiectăm sentimente dificile dintr-o altă situaţie; putem avea probleme cu sentimentele legate de alţi oameni şi cu sentimentul general de insecuritate în lume (pagina 67)
  • proiecţia - Dacă ne-am refulat sau suprimat emoţiile privind anumite experienţe pentru că erau prea dureroase sau derutante, atunci se poate ca sentimentele noastre de frustrare, furie, doliu, neputinţă şi angoasă să fie proiectate asupra lumii exterioare a spaţiilor închise. Dacă suntem deja "puţin" claustrofobi, problema se poate agrava. Putem să ne face griji, că vom rămâne blocaţi în spaţii închise în lumea reală, fiindcă în interior ne simţim "blocaţi emoţional".
  • Unii dintre cei ce suferă de claustrofobie în spaţii închise găsesc şi alte situaţii ca fiind claustrofobice - angajamentele legate de timp, termenele-limită, relaţiile intense, certurile, sexul, intimitatea şi multe altele. Acestea pot fi mai degraba legate de lumea dvs.interioară, decât la un anumit eveniment.
  • ”Prima dată când m-am simțit cu adevărat claustrofob luam un prânz extrem de dezagreabil cu mama. După aceea nu am mai fost în stare să urc în metrou.” (pagina 68)

INSECURITATE ȘI A NU TE SIMȚI ATAȘAT


  • acest copil se poate simți nesigur pe el însuși, cu alți oameni și în viață. (...) Poate simți că trebuie sa aibă grijă de propria persoană și să dețină controlul în permanență, fiindcă oricine altcineva l-ar putea dezamăgi. (...) Insecuritatea și sentimentul lui de izolare se pot manifesta sub forma fricii de a pierde controlul, de a fi prins fără scăpare, iar această frică este transferată spațiilor închise.
  • spațiile mici și închise îi pot declanșa frica inconștientă de a fi singură, singuratică, neajutorată și uitată (...).
  • provocarea pentru noi, cei ce suferim de claustrofobie este să demontăm puternicile noastre asociații dintre frică și spațiile închise, astfel încât să putem aborda fiecare situație conform caracteristicilor ei reale, inclusiv orice amenințări reale la adresa siguranței. Trebuie să învățăm să ne refacem capacitatea de a gândi, simți și de a fi complet prezenți în propriul corp, toate în același timp. Astfel putem fi de un mai mare ajutor pentru noi înșine și pentru ceilalți, dacă este nevoie.


Cum vom sti dacă ne-am depășit claustrofobia sau ne-am revenit din ea?


  • ”Revenirea” din claustrofobie se referă la faptul de a ne simți liberi și încrezători să facem ce vrem și să mergem unde vrem, fără să mai evităm posibilitatea de a simți frică sau de a ne confrunta cu o amenințare reală în spațiile închise pe care le-am putea întâlni.
Cartea pe site-ul editurii Trei, aici.

Monday, October 22, 2018

Șeful are întotdeauna dreptate - din volumul ”Cum să fii smerit” - preot Șerban Tică

Nu știu cui și dacă folosește acest gen de postări, în care trec fragmente din diferite cărți, care mi-au fost utile la un moment dat. Despre subiectul acesta cu job-ul cred că am scris de sute de ori aici pe blog. Nu știu dacă voi fi vreodată împăcată pe deplin cu ceea ce fac, deși zic eu că lucrez într-un mediu bunicel, cu colegi ok, cu un șef mai mult decât ok, din partea căruia nu pot spune că simt stres sau presiuni. Cu toate astea ies uneori la iveală, din mine, tot felul de frustrări, poate și cumulate cu frustrările mele personale, care fac un cocktail Molotov în combinația asta.

Photo by rawpixel on Unsplash
  • "șeful are întotdeauna dreptate!” Sigur că vorba asta deranjează multă lume. Totuși cam asta este realitatea în care ești pus să lucrezi și nu cred că poți face ceva deosebit ca să o schimbi. O poți atrage însă în folosul tău. Nu doar în folosul profesional, punându-te bine cu șeful, ci, mai mult de atât, în folosul sufletesc, găsind în orice dialog, sau chiar contradicție cu șeful sau superiorul un prilej de smerire, de răbdare, de bunăvoință, de dăruire chiar, de seriozitate, onestitate, sinceritate și multe alte virtuți.
  • Cum alegi? Să stai apăsat sub povara unui șef uneori anost, care solicită exactitate și promptitudine, eficiență, sau sp depășești acest tip de relație și să îl privești ca pe cel care îți arată ce ai de îndreptat, cel care îți pune la încercare și exercițiu darurile primite de la Domnul? Binențeles că Dumnezeu nu e străin de necazurile pe care le suporți la serviciu. Sigur că le știe și le îngăduie nu dintr-un sadism mascat, nici ca să-ți arate ce rău e fără El, nici ca să te învețe vreo lecție. Ci numai pentru a te ajuta să crești, să te antrenezi pentru luptele adevărate cu patimile (...), să te fortifici în lupta cu tine însuți.
  • Implică-te!
  • Vezi cum poți face treaba mai bine și apoi vezi dacă nu poți face ceva în plus.
  • Poate nu vei fi răsplătit financiar, dar cu siguranță vei fi mai mulțumit de ziua petrecută la serviciu și vei ajunge acasă mai liniștit.
Fragmente din această carte, ce poate fi găsită aici, la preț redus: elefant.

Saturday, October 20, 2018

gânduri dintr-o vară apăsătoare 3

iulie 2018

”...aş avea iar multe de zis, multe gânduri şi idei noi care se succed cu repeziciune în mintea mea. Mă aflu în bula aceasta a mea în care mă inspiră foarte multe lucruri, cuvinte, trăiri, idei citite fie în cărţile care îmi mai pică în mână, sau gândurile şi ideile altor oameni. Toate acestea hrănesc tot ceea ce simt şi trăiesc acum.

Sunt iar multe de zis, cu ce să încep, cum să o iau?

Photo by Annie Spratt on Unsplash

Nu pot să înţeleg senzaţia acesta de iminenţă a unui "ceva" în privinţa locului de muncă. Am tot zis că am nevoie de o pauză, că va veni vara şi se vor schimba lucrurile, că vor trece zilele, că ne vom limpezi la cap, că ne vom linişti...însă a trecut o lună de la încheierea anului şcolar şi lucrurile nu par mai roz. Cu fiecare zi care trece mă simt tot mai falsă şi simt cum mă trădez şi mă gândesc cu teamă ce va fi din septembrie încolo. Mă simt ca într-o scenă pe repeat dintr-o piesă de teatru absurd. Mă uit în carneţelul cu plăţi de efectuat până la finalul anului şi văd multe nebifate şi parcă mă sufoc. Mă gândesc că dacă de mâine spun "stop", ce voi face? E încă puternic înrădăcinată în mine ideea că de muncă nu-ţi găseşti aşa, de pe o zi, pe alta... Conflictul acesta e incredibil. Să vrei să spui stop şi să nu poţi. Şi nu poţi pentru că nu-ţi poţi asuma ce ar urma după ce ai zice un stop. Azi a trebuit să comunic o veste la fel de neplăcută cu posibilitatea ca eu să închei colaborarea cu insituţia în care lucrez. N-a picat bine... Şi cu toate astea, nu mai vreau, nu mai pot, nu mai cred, nu mă mai identific, nu mai pot accepta prefăcătoria, "vrăjeala", că literalmente asta e, praful în ochi, picatul bine în picioare, neasumarea, neimplicarea, lipsa de profesionalism... şi pe undeva parcă înţeleg, apoi nu mai înţeleg şi intervine vina...vina că nu înţeleg, vina că judec, vina că analizez, vina că poate nu am făcut eu mai mult, încep să cred că nu-s capabilă...

...şi scriu aceste rânduri şi simt cum mă încarc, în loc să mă descarc, să mă despovărez de povara acestor zile.

Încerc să mă scutur şi mă scutur, dar cum?

Mă apropii de finalul cărţii "Ce faci când nu mai vrei să trăieşti?". O carte bună, sau foarte bună, dar care mai mult de jumătate din ea vorbeşte despre sinucigaşi, pe toate părţile. Pe mine nu mă sperie acest gen de lectură şi nici nu are celălalt efect, de a da idei, e departe de mine acest gând de a nu-mi mai dori să trăiesc. Eu îmi doresc atât de mult să trăiesc şi să trăiesc deplin, nu la foc pâlpâit şi nu la flacăra altcuiva, ci la flacăra mea...

Citeam aici în carte o chestie foarte interesată. Că pentru a face faţă unei funcţii de conducere, trebuie să fii extrem de smerit, din două motive. Ca să nu ţi se urce la cap funcţia şi să ajungi să te comporţi nepotrivit, dar şi ca să poţi face faţă lucrului cu oamenii şi să nu te înconvoi de la permanentele neplăceri care-ţi vin din partea lor. Şi mă gândesc la acest an care a trecut, în care am dus în spate, aproape singură, cam tot... angajaţii, părinţii, problemele, elevii... smerită ştiu că nu sunt nici acum, deşi am trecut prin toate tăvăleala asta şi categoric nu eram nici înainte. Însă acum dacă ar fi să fac o metaforă, îmi simt psihicul şi sufletul ca un balon în care dai cu biciul, un balon care s-a spart demult, dar în golul lui e un vid care e în continuare biciuit. Nu mai suport nici o remarcă, o vorbă, o nouă pasare de responsabilitate şi atribuţie, o nouă solicitare, o nouă întrebare, un nou calcul, o nouă explicaţie, o nouă prezentare, o nouă ocazie în care să fiu fake. Îmi simt capul cum îmi vâjâie doar gândindu-mă la toate situaţiile astea, simt cum îmi creşte tensiunea, cum mă furnică pielea. Şi-s frustrată şi îndurerată că nu mai pot. Aş fi vrut să mai pot, dar nu mai pot. NU MAI POT. Mi-e limpede: nu-s capabilă să conduc, nu-s capabilă să motivez, nu-s capabilă sa organizez, nu-s capabilă să fac. Îmi fac mea culpa şi mă incriminez pe mine în primul rând pentru nereuşita generală a insituţiei. Nu dintr-o dorinţă falsă de a mă autoflagela. Nu. Ci privesc lucrurile clar în faţă. Am mai fost pusă în situaţii imposibile de muncă, dar ştiam măcar că mai preia cineva din aceste greutăţi, ştiam că vine o zi, sau două, de pauză şi mă linişteam şi veneam iar cu forţe proaspete la lucru (pe vremea când lucram în ture). Aveam momentele astea de gol în timp, în spaţiu, în care mă refăceam. Acum parcă pedalez de la o zi la alta, fără să mai văd în faţă altceva decât posibilitatea de a mă confrunta iar cu toate orgoliile planetei, de a fi rezonabilă cu toţi... şi Doamne, peste câte tipologii am dat... Dar cea de care m-am izbit cel mai tare a fost tipologia omului scandalagiu, certăreţ şi tipologia omului neprofesionist... Nu poţi face ceva cu aceştia...”

Friday, October 19, 2018

gânduri dintr-o vară apăsătoare 2

(idee scrisă duminică spre luni)

Deşi m-a părăsit starea de reverie în care mă regăseam când am scris aceste rânduri şi aceste rânduri, a revenit totuşi bucăţica pragmatică din mine, bucăţica dispusă să mai acorde încă o şansă, şi încă o şansă vieţii, cu toate ale ei.

Photo by Robert Tudor on Unsplash

(rânduri scrise marţi)

Mă tot întreb ce anume aduce schimbarea în tine. O emoţie, un gând, o înţelegere profundă a vieţii, un miracol, o minune, vorba unui om, un ritual, un traseu, nişte condiţii, un parcurs, un context, un drum, un fel de a fi. A ajuns să mă obsedeze această dorinţă de altceva. Mă simt ca o bere turnată din sticlă în pahar, care face bulbuci şi spumă multă, e efervescentă, apoi e lăsată în soare şi devine o pişoarcă trezită şi caldă...

Am fost 5 zile în concediu. Îmi luasem 10 zile, dar după prima săptămână, în care mai mult am dormit şi lenevit, am zis că clachez dacă mai stau o singură zi fără să fac ceva, aşa că m-am întors la job. Asta e bine, pentru că mi-a adus încă o dată în faţa ochilor faptul că-s un om capabil şi dornic de muncă. Mie, care acum 5 ani îmi tremurau toate încheieturile la gândul că nu ştiu şi nu pot să fac ceva. Dar să revin la supărarea mea. La fel ca şi în concediile din anul trecut, m-a urmărit obsesiv gândul că trebuie să o iau pe o altă cale, că nu mai vreau acest loc de muncă. Am tot făcut "n" scenarii, ca pe final de săptămână, să-mi zic, hei, dar ai totuşi ceva stabil, du-te şi fă ce poţi şi ia ca atare totul. Zis şi făcut. Doar că numai după O ZI a revenit dorinţa de a o lua pe un alt drum, pe drumul meu, în care să investesc în creşterea mea, în ceea ce ştiu să fac. Să te frustreze jobul nu e ok DELOC. E spaţiul şi mediul în care tu îţi petreci toată ziua, practic. Şi să crezi că anumite ritualuri, contracarări şi parări a ceea ce îţi aduce ziua respectivă e doar o interelaţionare dintre o victimă şi un abuzator. Când cauţi circumstanţe atenuante pentru a învălui o situaţie de caca într-o haină roz, înseamnă să te minţi pe tine însuţi over&over again.

În relaţia cu munca mă simt ca într-o relaţie difuncţională. Ca şi cum înot în aer, sau pedalez în apă. Ceva greu, absurd şi inutil. Ceva în care fiecare dă ce poate, sau ce îl îndeamnă nevoia de moment, în care fiecare îşi doreşte altceva şi pretinde ostentativ să i se dea acel lucru, cu ascunzişuri şi cu minciuni, în care totul e presărat cu câteva momente de glorie, când parcă relaţia funcţionează minunat şi fiecare îşi dă în acel moment silinţa. Been there, done that. Şi peste toate aceste reflecţii vine un val imens de vinovăţie. Că simt aşa, că gândesc aşa, că îndrăznesc să gândesc aşa, diferit. Pattern-ul vieţii mele. Că poate dacă aş fi fost, că poate dacă aş fi gândit în "x" fel, că dacă m-aş fi smerit, că dacă aş fi făcut aia, sau aialaltă, lucrurile ar fi stat altfel. Totul îndreptat spre mine, totul îndreptat spre a mă scoate pe mine vinovată, cauza a tot.

...to be continued.

Jurnal de mulțumire ♥

Viața poate deveni tare nesuferită uneori. Iar dacă ești vreo Irină, când neajunsurile zilei și vieții vin în vizită, te revolți cu acrivie...