Tuesday, October 17, 2017

Ce mi-am propus

Azi e a doua zi de concediu medical. Nu pot să spun că mă simt atât de rău, a fost mai mult o chestie mentală decât fizică, dar ieri doctoriţa de familie a zis că-mi dă concediu pe două zile, să înţeleg şi eu ceva.

Trecând peste faptul că mă luptă un sentiment de vinovăţie pentru că stau acasă, când nu mă simt chiar aşa de rău, viaţa merge înainte.

Trăim într-o eră în care lucrurile se întâmplă cu o repeziciune fantastică. Adică lucrurile se vădesc de pe o zi pe alta, nu mai trebuie ani de zile să înţelegi o situaţie. Asta e o concluzie pentru zilele ce au trecut, zile în care în încăpăţânarea mea de a relua legătura cu un om care era nociv la modul general şi mi-ar fi fost foarte nociv la modul particular, lucrurile s-au dat pe faţă singure ca să-mi arate, iar, de ce nu e bine uneori să fie aşa cum cred eu. Tot în ideea asta, că timpul trece foarte repede, am zic că şi un an va trece ca o clipire, aşa că...

Nu am cum să renunţ la job. Cum îi ziceam unei prietene bune, eu mereu am avut un ceva cu joburile. Adică mă simt neangajabilă, deşi, ironic, ştiu să fac multe, sunt harnică, loială, devotată, angajatul la care visezi. Da, acela care se simte vinovat când stă acasă într-un medical, dar nu îi este atât de rău. Apoi mi se pare enervant procesul de căutat joburi, aplicat CV-uri, interviu etc. Eu am terminat o facultate cu profil vocaţional, chiar dacă-s un mic brainiac, nu o visătoare. Faptul că lucrez aici, că s-au legat lucrurile aşa a fost ca o plească pentru mine, ca să folosesc un termen mai neacademic. Pe acest drum mi-am dat seama şi ce vreau să fac pe mai departe, ceva la care CV-ul meu va avea o noimă. Ceea ce nu am în clipa asta e răbdarea. Dar va trebui să o cultiv, va trebui să dau şi ce nu am în clipa asta ca să mai rezist un pic. Aşa că m-am gândit la un survival kit.

Ce voi face eu ca să mai supravieţuiesc un an?

(p.s. nu e nici măcar un an, ci 8 luni)
  • voi face un calendar pe care să bifez zilele şi săptămânile care au trecut. Mental pare enorm de mult 240 de zile, dar vizual poate va fi mai simplu, mai uşor.

  • va trebui să fac în aşa fel încât .o bucăţică din zi să fie a mea cu orice preţ, să fac lucruri care simt că au fost făcute în folosul meu, nu pe altarul altcuiva, în business-ul altcuiva, pentru mintea, inima, prosperitatea, interesul altcuiva. Ieri găsisem la o librărie nişte blocuri de desen mici, mici, cât palma, cu foi speciale de acuarelă. Erau 6 lei şi mi s-au părut geniale. 

  • voi economisi cât de mult pot din salariile pe care urmează să le iau. Trebuie să ştiu că mă pot baza pe ceva în momentul în care voi zice stop. Psihologic nu mai pot accepta să trăiesc pe spatele altcuiva, deşi încă am sprijinul necondiţionat al familiei mele.

  • voi alterna mersul cu maşina la job cu mersul cu autobuzul. Vreau să fac un total cu cât am cheltuit cu motorina în ultimele luni, pentru că am păstrat bonurile. E adevărat că e mult mai comod şi mai rapid să circuli cu maşina proprie, dar traficul a luat o turnură bizară chiar şi în Constanţa. Pe lângă faptul că a crescut enorm numărul de maşini în oraş, parcă toţi şoferii sunt cu capsa pusă la volan: claxoane, înjurături, n-ai-plecat-în-secunda-1-de-la-semafor-tiiiiiiiiiiit-tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiittttt!

  • reluat rugăciunea de dimineaţa, seară, spovedanie deasă, împărtăşanie, maslu. Trăim într-o lume nebună, un argument mai puternic pentru "de ce să fac toate astea?" nu văd.
  • făcut un mic survival kit la job. Adică: băut mai mult ceai (busuioc-antidepresiv şi anxiolitic, sunătoare-antidepresiv) şi apă (minte mai clară), utilizat ulei volatil de lavandă (calmant, relaxant), redus cafeaua, mai puţine ronţăieli. Gândit pozitiv, înlocuit gânduri repetitive, negative cu afirmaţii ajutătoare, rugăciuni scurte, văzut câteceva bun în fiecare om, găsit portiţe de comunicare cu fiecare om în parte.

  • comunicare. Comunicat conducerii tot ce văd că nu merge şi comunicat în special faptul că nu-s în măsură să repar greşelile altora, găurile anilor anterior, sau să-mi asum lucrurile pe care conducerea ar trebui să şi le asume. Până la urmă eu-s executiv, adică execut, adică fac, adică pun în aplicare, în cel mai bun caz.
  • găsit o formă de făcut mişcare. Încă merg la cursul de dansuri greceşti, dar parcă ar mai trebui ceva. Ce?
  • acum că am muuuuult mai puţine haine, ar trebui să fac ce-mi propun deja de o grămadă de timp, să le sortez în avans pe ţinute. Să nu mai mă trezesc dimineaţa şi să mi se pună pata la gândul: dar iar habar nu am cu ce să mă îmbrac???

  • dacă aş relua mersul cu autbozul aş putea relua şi lectura mai deasă, mai multă. Cred că nu voi fi niciodată mulţumită cu cât citesc.
  • să folosesc legitimaţia de student. Ce înseamnă asta? Înseamnă că pot merge cu trenul oriunde, oricând, GRATIS.
  • încet, sigur şi cu determinare să mă pregătesc pentru ceea ce vreau să fac de la anul dpdv profesional.

Sunday, October 15, 2017

Recente

În perioada în care nu am mai scris aici pe blog, nu a fost zi în care să nu mă gândesc că mi-e dor să scriu, sau că aş scrie despre asta şi asta, dar mi s-a părut un demers inutil, aşa că am zis pas. Cu toate astea, perioadele din trecut în care am scris, mi-au fost de folos...Aşa că zic că poate m-ar ajuta să reiau scrisul aici...

Despre mine şi despre mine în ultima vreme, ce să mai zic? S-au întâmplat multe lucruri în ultima vreme. Mă tot gândesc de la o zi la alta că anul acesta a fost ca nici un an din viaţa mea. CA NICI UN AN. Pe toate planurile.

profesional

Două măriri de salariu în mai puţin de jumătate de an. Ce câştig acum e mai mult decât mulţumitor pentru piaţa joburilor din oraş. Luna aceasta a fost literalmente prima oară în viaţa mea de angajat când la salariu aveam pe card vreo 400 lei neatinşi din salariul anterior şi încă vreo 500 în casă. Eu de la salariu la salariu nu am avut NICIODATĂ nici 50 de lei pe undeva, fie ei rătăciţi, sau puşi bine.

Salariul s-a rotunjit pentru că am fost numită director executiv în şcoala în care lucrez şi m-am propus eu însămi să iau şi orele de educaţie plastică. Ştiu, sună pompos director executiv, dar fac cam ce fac de aproape 3 ani de când sunt angajată aici. Singura chestie în plus e presiunea psihică pe care cred că mi-am autoindus-o. Mă simt ca şi cum am nişte zornăitori de picioare care răsună la fiecare pas pe care îl fac. Plus ore de lucru peste program, plus lucru şi acasă dacă trebuie, plus răspuns la telefon când vor şefii şi nu numai. La orice oră şi în week-end.

Eu sufăr, printre altele, de sindromul impostorului. Mă gândesc mereu de ce văd oamenii în mine atâtea lururi, când eu, în intimitatea gândurilor mele, mă simt atât de praf?

Locul de muncă în care mă aflu are multe bube în cap. Le-am văzut de când m-am angajat şi am tot sperat să fie bine. Cu trecerea timpului mi-am dat seama că dacă coşi în continuare petece noi la haine vechi şi pui vin nou în burdufuri vechi, nu se va schimba nimic, niciodată. Urmărind situaţia în ultimele luni, observând nişte lucruri mai în amănunt, mi-am zis că mai acord acestui loc un an, un an şcolar. Însă lucrurile se succed cu o aşa repeziciune, totul devine tot mai bizar şi mai încâlcit, încât aproape săptămânal, dacă nu zilnic, am spus gata, nu mai pot!

Îmi asum următoarele cuvinte, dar simt că toţi ciudaţii pământului, Constanţei, s-au strâns aici unde lucrez. Văd, trăiesc, aud, experimentez nişte lucruri ce au loc ZILNIC, încât nu ştiu ce să mai cred. Sunt eu prea sensibilă, am devenit intolerantă, nu pot iubi, nu pot închide ochii? Nu m-am mai protejat eu pe mine de absurdul vieţii prin rugăciune, printr-o gândire mai sănătoasă?

Am foşti colegi care s-au rupt de mediul în care mă aflu şi cărora le merge bine, adică...lucrează în altă parte şi văd lucrurile mai limpede, îşi pot face treaba cum trebuie.

Cât despre predat, ce să zic? Îmi place! Oricât de obosită sunt, stau şi-mi fac planul de lecţie cu gândul la copii. Clasa a5a e delicioasă, îi ador, clasa a6a sunt aşa şi aşa, mi-era teamă de clasa asta pentru că-s 3 copii cu CES, dar văd că şi ei sunt ok, clasa a8a e un regal intelectual, e o plăcere să interacţionez cu ei, clasa a7a... well, dacă reuşesc să ajung şi la ei cumva, să-i conving că ora de educaţie plastică e bună, o voi bifa la reuşitele anului. Clasa a7a e o clasă ultra-blazată, plină de lehamite, de indiferenţă şi de multă obrăznicie.

Au trecut ceva ani de când am absolvit facultatea, iar asta mă duce cu gândul că informaţia nu mai e atât de proaspătă în mintea mea. Mă gândesc că poate ei vor simţi că nu-s încă foarte bine pregătită şi asta îmi produce o frustrare. Pe de altă parte, citesc cu aviditate şi o mare curiozitate materialele pentru orele pe care trebuie să le pregătesc, cărţi de metodică, albume de artă, cărţi de istoria artei, idei de planificări şi activităţi de pe net etc.

M-am înscris şi la modului psihopedagogic pentru a preda religia. Nu se ştie pe viitor când îmi va fi de folos, mai ales că pot echivala o parte din cursuri, pentru că am deja un modul pe educaţie plastică.

de-ale sufletului

Realizez tot mai mult că am o intuiţie bună. Lucruri pe care doar le simt, se adeveresc apoi. Însă mereu intervine raţiunea care îmi pune la îndoială ceea ce simt. Procesul lucrează şi invers. Se întâmplă să gândesc că ceva e folositor şi bun pentru mine, că TREBUIE să-l fac, dar în suflet simt că nu e încă momentul pentru a face asta. Situaţia asta o trăiesc cu munca. Raţional pare foarte ok să închei odată circul ăsta şi să merg pe alt drum, dar în inima mea simt că încă nu e momentul. Invers se adevereşte mult pe plan afectiv acest traseu intuiţie-inimă-raţiune-gând. Uneori simt că pentru o persoană nu însemn nimic, sau că pur şi simplu nu e potrivită mie, fie prin atitudinea de indiferenţă pe care o are faţă de mine, sau de răutate, dar mintea găseşte circumstanţe atenuante şi mereu încerc să fac iar primul pas în a restabili o legătură, ceea ce e greşit.

Realizez şi că-s abuzată emoţional în moduri foarte discrete la muncă, în familie... nu are sens să explic aici de ce, dar m-a izbit în faţă când am tras concluzia asta faţă de comportamentul a două persoane din viaţa mea, una de la job şi una din familie...

de-ale trupului

Nu am mai făcut deloc mişcare şi ştiu că are o legătură mare cu modul în care mă simt şi gândesc acum. Lehamitea cu care plec în fiecare zi de la muncă, mă face să nu-mi mai pese de nimic, nici măcar de cum arăt a doua zi. Cu greu m-am dus să-mi fac unghiile, vorba cuiva, mi-era şi ruşine să pun mâna pe catedră. Părul am ajuns iar să-l ţin într-un coc care nu mă avantajează deloc, deşi am acum părul aproape până la mijloc de lung. Un mare plus e ceea ce am scris ieri, că am dat aproape toate hainele şi am rămas în câteva mai de muncă, câteva mai sport, câteva subţiri şi câteva mai groase, câteva de ocazie. În ultima vreme n-am mai suferit de lăcomie, nici la mâncare, dar nici la nevoia bolnavă de a strânge şi achiziţiona. Când mai intru într-un magazin îmi zic: am suficient din toate. Şi aşa e. Despre cum gătesc acum, am scris ieri aici. Puţin şi un singur fel, să fiu sigură că-l termin pe acela înainte de a face altul.

Tot aici, când vreau să cumpăr ceva, mă gândesc cât ambalaj rămâne în urma lui. Din acest motiv, nu mai cumpăr decât rar chestii îmbracate în sute de hârtii şi plasticuri, merg mult pe ceea ce se găseşte la borcan, sau poate fi luat vrac, întreg.

Ex.: îmi doream mult un orez de la Mega Image cu nişte legume şi ceva alge parcă, deshidratate. Apoi m-am gândit că am orez simplu acasă, am şi legume şi-l pot prepara eu, nu mai trebuie să-l iau de-a gata, plus că era într-o cutie de plastic.

Alt exemplu, voiam un oţet balsamic, sau simplu, dar nu din acela clasic pe care nu-l tolerez. Majoritatea oţeturilor balsamice aveau tot felul de E-uri şi mi-am zis de ce să nu iau o lămâie când vreau să acresc ceva? Plus că în urma ei nu rămâne nici plastic, nici sticlă, ci ceva ce se va degrada în natură :))).

diverse

O altă reuşită fantastică pe acest an ar fi să-mi pot instala şi eu centrală pe gaz. Simt că aş face un pas enorm pentru mine şi casa mea în iarna aceasta... La fel şi dacă aş rezolva cu actele pe casa bunică-mii. Acestea ar fi acolo în top 3 cu strunirea clasei a 7 a :)).

Cam atât pentru azi...

Saturday, October 14, 2017

Acum...





O fotografie de acum...

Experimentez...

...cred că o formă, dacă nu chiar un burnout. Am ajuns să nu mai pot suporta şi tolera pe nimeni de la job...ori sunt eu cea mai plecată cu sorcova, ori job-ul meu e locul în care toţi plecaţii cu sorcova şi-au dat întâlnire! Mă trezesc greu dimineaţa şi plec stresată spre serviciu cu gândul că iar voi întârzia. Visez urât noaptea, sau şi mai rău, mă trezesc şi nu mai pot adormi la loc, îmi vin în minte toate persoanele, discuţiile, situaţiile care nu-mi dau pace. Casa mea a devenit doar un loc de tranzit în care vin să dorm, să mă spăl sau să-mi schimb hainele. Nu mai ştiu nici cine sunt, nici ce vreau, nici ce sper pentru mine. Nimic!

Ma uit la/ascult...

...Erik Satie, am pus vineri copiilor de la a5a muzică de Erik Satie şi sper eu că le-a plăcut.

Mă bucur să...


...descopăr că-mi place să predau. Şi să descopăr că cei de la Remix primesc haine. Adică ei îţi trimit un sac de plastic şi tu le trimiţi tot ce nu mai porţi. Primesc doar anumite mărci şi în funcţie de ce trimiţi, fie îţi dau ei un preţ pe fiecare articol, fie le poţi vinde pe site-ul lor. Eu am golit cam jumătate din dulap şi am o senzaţie foarte bună. Mi-am simplificat foarte mult viaţa şi văd lucrurile dintr-un unghi nou, poate voi scrie ceva separat despre asta. Cu serviciul acesta cred că scapi de întrebarea : cui pot da nişte haine pe care nu le mai folosesc? Pentru că în ziua de azi cam toţi primesc de pomană haine şi cred că foarte rar mai găseşti pe cineva neîmbrăcat, chiar şi de pe la sate.

Fac...


...absolut nimic. Mi-e lehamite să mai fac ceva pentru mine, pentru casă...abia reuşesc să mă adun să fac baie! :(

Scriu...

...nimic şi nicăieri, poate rândurile acestea vor fi o reîncepere a activităţii aici pe blog.

Pot...


...să o iau mereu de la capăt.

Planific...

...nimic, deşi ar trebui să fac planificările pentru şcoală. De anul acesta sunt "doamna, doamna", am cele 4 ore de educaţie plastică în şcoala în care lucrez, plus celelalte sute de atribuţii pe lângă aceste ore...

Visez...

...la o nouă viaţă, la altceva, la un alt drum. Visez să mă pot accepta şi iubi mai mult, să am grijă mai mult de mine, să mă preţuiesc mai mult, să mă validez mai mult, să am mai mult curaj şi încredere că şi eu pot.

Beau...

...am băut două cafele până acum şi o cană cu apă cu o vitamina C efervescentă.

Mă simt...

...rău. Am o răceală cu depresie cum îi zic eu, zac şi mă simt de doi lei.

Mă gândesc...

...că-s un om slab, un om fricos, un om care stă şi tolerează prea multe, un om cu tot felul de conflicte interioare care atrage anumite situaţii şi oameni în viaţa lui, un om pe seama căruia se speculează multe, se permit prea multe. Am tot sperat ca măcar un an să mai fac faţă la mediul în care mă învârt la muncă, dar văd că deja mi-e foarte greu să mai trec de la o zi la alta la nici o lună de la începerea anului şcolar.

Cărţi pe noptieră...

...am "Între iadul deznădejdii..." - Sf.Siluan Athonitul, o carte de Vergiliu Gheorghe - "Revrăjirea lumii", albume de artă, cărţi de istoria artelor... însă nu-mi mai arde de nimic.

Gătesc...

...diverse în porţii tot mai mici. Nu-s o fire zgârcită, ba din contră aş zice, dar am început să fiu foarte conştientă de procesul achiziţie-timp investit în mâncare şi simt că îmi arunc din bani şi timp când fac ceva de papa, mai mult decât mi-ar trebui mie, ca apoi să se strice şi să fie aruncat.

Sunday, August 20, 2017

Priceperi din ultima vreme

Priceperi din ultima vreme:

  • furia, ca şi frica, sunt o formă de energie în tine, o putere care se cere cheltuită în vreun fel. Am înţeles asta târziu şi mi-am dat seama că există şi alte forme decât de a o propaga prin: vorbit cu o a treia persoană despre ceea ce simţi atunci, sau vorbind despre cel ce ţi-a cauzat starea, sau tocând la gânduri despre situaţia care ţi-a provocat frica sau furia, sau ripostând jignind, rănind pe cel ce te-a enervat, sau, mai rău, rănind, jignind pe cineva nevinovat doar ca să "te descarci". Importantă e acţiunea, activitatea, un ceva care să devină un canal de ieşire "safe" a ceea ce trăieşti atunci.
  • că e nevoie de constanţă în tehnicile astea de canalizare a furiei în ceva mai util. Nu e suficient să faci ceva doar o dată. Dovadă a stat faptul că, deşi trecusem cu brio de nişte situaţii foarte urâte îndreptate spre mine, am răbufnit câteva zile mai târziu pe o chichiţă, tulburând oameni care nu îmi greşiseră cu nimic.
  • zahărul, făina, alcoolul şi carnea îmi fac rău. Punct. Îmi plac pe moment, apoi mă simt letargică, grea, apatică, lipsită de chef şi voiciune, somnolentă, înceată la minte, descurajată.
  • trebuie să fac două lucruri importante: să fiu organizată în cele mai mici detalii şi să evit cu orice preţ inactivitatea, statul degeaba. Să-mi umplu timpul cu cât mai multe, ca doar somnul să rămână pentru odihnă.
  • vara asta caniculară a fost tare grea pentru mine. Mereu e, dar acum parcă m-am simţit efectiv pusă la pământ de ea... (nu am fost decât o dată la plajă, aproape de apus şi am stat îmbrăcată pe cearceaf.)
  • mi-am dat seama că cele mai mari păcate sunt gândurile de judecată şi gândurile de răutate...
  • că am nevoie de ritualuri ca să-mi fie bine.

Wednesday, August 9, 2017

Antreprenoriatul la feminin 2

Din cartea "In the company of women" - Tanya Aguiriga - Designer/Creator de mobilă

Continuarea postării de aici.

Ce înseamnă succesul pentru tine?

Succesul înseamnă să pot continua să fac ceea ce iubesc. Înseamnă să fac o muncă care promovează incluziunea şi comunitatea.

Numeşte cea mai importantă lecţie pe care ai învăţat-o conducând o afacere.

Trebuie să ai idei, să lucrezi din greu, să fii bun si să inovezi constant. Nu ştii niciodată cine poate fi un străin cu care intri în contact şi ce ar putea însemna el pentru afacerea ta pe mai târziu, aşa că va trebui să tratezi pe fiecare om cu care intri în contact cu respect şi să nu-ţi blochezi singur drumurile. Trebuie, totodată, să fii sincer cu tine atunci când creezi, editezi, explorezi propria ta poveste ca o sursă de inspriaţie, pentru că aceste detalii vor oferi muncii tale mai multă credibilitate şi te va face să ieşi din mulţime.

Ştiind ceea ce ştii acum, ce ai fi făcut diferit la începutul afacerii tale?

Aş fi luat câteva lecţii de antreprenoriatul afacerilor, aş fi învăţat mai multe programe pe calculator, aş fi căutat finanţări şi aş fi angajat un contabil.

Monday, August 7, 2017

Despre cartea "Claustrofobia"

Ştiu că n-am mai scris despre subiectul acesta după ce am scris rândurile de aici şi de aici, dar lecturez acum nişte cărţi care-mi sunt de mare folos în problema asta.

Una din aceste cărţi, "Claustrofobia - Cum să găseşti ieşirea" - autor Andrea Perry, este o carte pe care am achiziţionat-o prin 2012 cred şi pe care ulterior m-am tot străduit să o dau, gândindu-mă că nu-mi trebuie mie aşa ceva. Când am început s-o citesc, mi-a plăcut aşa mult şi am descoprit nişte lucruri atât de interesante, încât am zis că nu întâmplător a poposit în biblioteca mea. E o carte scrisă temeinic de un psihoterapeut care s-a confruntat şi ea cu problema claustrofobiei. Cartea adună toate soluţiile posibile care te pot ajuta să înfrunţi acest balaur. Dacă atingea şi abordarea fricilor prin credinţă, aş fi numit-o perfectă, dar e folositoare şi aşa cum e ea acum.

Vreau să scot din ea câteva fragmente, poate vor fi de folos şi altora. Doar ce e îngroşat şi colorat sunt sublinierile mele.

"Mama era claustrofobă. Asta nu m-a afectat direct, însă ea avea tendinţa să fie hiperprotectoare cu mine şi descuraja asumarea vreunui risc. Evita situaţiile claustrofobice - trenuri, ascensoare şi aşa mai departe.

În copilărie, suntem foarte afectaţi de modul în care simt şi se comportă membrii apropiaţi ai familiei. Anxietăţile şi răspunsurile lor ne conturează modul în care vedem lumea, în bine sau în rău. Desigur, este important să învăţăm de la generaţiile anterioare, fiindcă altfel ar trebui să reinventăm mereu roata sau, cel puţin, să aflăm, prin durerosul proces de încercare şi eroare, că focul arde, albinele înţeapă, pisicile muşcă şi aşa mai departe. De asemenea, trebuie să fim îndrumaţi şi în privinţa lucrurilor bune, să aflăm că florile miros minunat, că blana pisicilor este moale la atingere, că ne vom simţi extrem de mândri dacă ne ţinem echilibrul de-a lungul unui zid (şi că, de fapt, spaţiile mici sunt doar nişte spaţii mici, iar senzaţia de fierbinţeală este doar o simplă senzaţie de fierbinţeală care va dispărea curând).

Pe de altă parte, este de o importanţă vitală să învăţăm despre viaţă prin noi înşine, prin contactul direct cu lumea reală. Dacă nu facem acest lucru, vom fi întotdeauna pe lângă realitate, trăind o viaţă bazată pe aprecierile altor oameni. Dacă este vorba să devenim independeţi, atunci părinţii noştri trebuie să ne permită de a face multe descoperiri noi singuri, sperând că vor reuşi să ne ofere suficientă siguranţă în timp ce facem acest lucru.

Adesea, acesta este un aspect solicitant al parentajului, care le cere părinţilor să-şi muşte limba şi să-şi păstreze anxietăţile pentru ei înşişi. Probabil că nimeni nu reuşeşte să realizeze tot timpul echilibrul optim între protecţie şi libertate.

Dacă avem un părinte sau părinţi care suferă de claustrofobie, atunci este probabil ca noi să fi învăţat fobia de la ei, în cel puţin trei moduri. Primul mod: vom fi martori la anxietatea părinţilor noştri faţă de spaţiile închise, ceea ce ne poate imprima o asociaţie inconştientă - spaţiu închis =  pericol - în mintea noastră fragedă (la urma urmei, tăticul avea dreptate că zgârietura pisicii doare).

Al doilea mod: felul în care percepem noi spaţiile închise poate fi mai limitat decât al copiilor acelor adulţi care n-au avut claustrofobie, fiindcă noi n-am putut merge singuri în locurile pe care părinţii noştri le-au evitat. Se poate să fi primit avertizări explicite: "Nu intra în peştera aceea, fiindcă nivelul mării poate să crească şi ai putea rămâne blocat acolo". Unele dintre avertizări se poate să fi fost corecte, dar dacă se întemeiau pe teama fobică a părinţilor noştri, s-ar putea ca noi să ne fi limitat explorările în baza unei evaluări greşite. Evitările părinţilor s-ar putea să fi însemnat că n-am avut şansa de a afla singuri că, poate, acele locuri nu erau de fapt atât de rele, cel puţin, nu pentru noi. Deci creştem cu anumite convingeri proprii, netestate în realitate şi prea speriaţi - sau, poate, prea loiali - pentru a le verifica.

Al treilea mod: frica părinţilor noştri se poate să ne fi produs sentimente dificile, care au fost prea greu de suportat singuri şi pe care am ajuns să le asociem şi noi cu spaţiile închise. De exemplu, dacă sunteţi un copil mic în ascensor cu un părinte ce intră în panică, puteţi să deveniţi anxios nu atât din cauza ascensorului, cât a faptului că o vedeţi pe mama supărându-se. Şi v-aţi putea simţi şi mai rău dacă încercările dumneavoastră firave de a o linişti n-ar avea niciun efect. Copiii vor să-şi ajute părinţii fiindcă îi iubesc, nu doar ca să se simtă ei înşişi în siguranţă. De aceea, anxietatea poate proveni din vina de a nu fi reuşit să-i ajute.

Ca adult, frica dumneavoastră actuală de ascensoare poate avea de-a face mai mult cu acele sentimente, decât cu ascensorul propriu-zis. Când uşile liftului se deschid poate fi greu să vă daţi seama de unde vine dificultatea dumneavoastră, dacă nu aveţi nicio amintire conştientă a felului în care reacţiona mama dvs. Ştiţi doar că nu vreţi să simţiţi din nou senzaţiile acelea de neajutorare, lipsă de control şi vulnerabilitate."

Pg.61-62


Concluziile mele:

- cum am mai scris pe aici, ştiu că aceste frici iraţionale ale mele sunt moştenite, unele au fost aduse la suprafaţă de traume, iar altele s-au întreţinut din cauza senzaţiei mele că nu mă pot sprijini pe nimeni în momente extreme, nici măcar pe propria-mi persoană;
- mă uit în jur la cunoscuţii mei care decid cu lejeritate unde vor să-şi petreacă vacanţele şi cum singurul criteriu după care îşi ghidează aceste alegeri sunt cel mult pe un criteriu financiar. Ei nu se gândesc nici o secundă la ceea ce vor face prin prisma fricilor. Pentru că eu nu-s aşa, trăiesc la foc mic, foarte precaut cu orice şi cu multă grijă în faţa noului. Verbele "a trăi" şi "a experimenta" la mine au fost burduşite în multă, enorm de multă precauţie, peste nivelurile normale, încă din copilărie (un exemplu grăitor, am fost în prima tabără prin clasele primare la Arieşeni, cu trenul. Toţi copiii scoteau mâna pe gemuleţul acela de pe hol, eu nu o scoteam că-mi era frică. Cineva chiar m-a întrebat de ce mi-e frică, pentru că nu se întâmplă nimic şi nu am ştiu ce să răspund. Ca să nu mai zic de frica paralizantă pe care o trăiam când intram într-un tunel şi cum mă rugam ca acel tunel să fie scurt şi să nu stau atât de mult în întuneric...)
- loialitatea faţă de familie trebuie să fie una sănătoasă. Mândria că venim dintr-o familie cu anumite calităţi, aprecierea faţă de mediul în care ne-a fost dat să venim pe lume, aprecierea faţă de ceea ce ne-a format ca oameni. Loialitatea nu trebuie să fie găunoasă şi păguboasă.
- mie nu îmi e frică de anumite obiecte (avion, par example), ci mi-e frică de ceea ce poate produce mintea şi corpul meu când îi e frică, când se simte prins (am angoasa asta şi în faţa unor situaţii, conjuncturi de viaţă şi chiar scrie în carte că există şi o formă de claustrofobie socială/emoţională, spre exemplu să experimentezi senzaţii de panică, sufocare stând la masă cu anumite persoane) şi teama că nu există nimeni şi nimic pe lume care să mă liniştească.

Cam atât am avut de zis.

Ne mai auzim!

Cu gânduri bune,

Irina

Sunday, August 6, 2017

Să nu primeşi niciodată nimic în viaţă, fără să înţelegi...

"Poate că fiecare om se roagă zilnic la el acasă. Dar, între rugăciunea de acasă şi rugăciunea de la biserică, sau mai bine zis, între rugăciunea de acasă şi slujba de la biserică, este o mare deosebire, o deosebire pe care nici eu n-am învăţat-o demult. De când am învăţat-o însă, îmi pare rău de toate duminicile pe care le-am lăsat să treacă fără să mă fi dus la biserică.

Dacă aş avea vreo putere, aş întoarce toate duminicile înapoi, m-aş vârî de fiecare dată într-o strană şi aş privi, aş urmări, aş lua parte din tot sufletul la toată slujba.

Câţi cunosc înţelesul formelor religioase? Câţi cunosc chiar înţelesul obiectelor de care se servesc preoţii în biserici? Ani de zile le-am privit fără să le înţeleg. Este o greşeală. Să nu primeşti niciodată nimic în viaţă, fără să înţelegi..."

"Să ne rugăm...
O explicaţie la Sfânta Liturghie" - Olga Greceanu