Am supraviețuit primei săptămâni de școala

 Am supraviețuit primei săptămâni de școală, ura! :)

A trecut cu repeziciune și emoții și prima săptămână de școală. Revederea cu elevii a fost în mare parte plăcută și mult mai liniștitoare pentru mine, pentru că știu deja toate clasele, excepție clasele de a 5-a, dar ele nu-mi creează probleme, fiind printre preferatele mele. Sunt un om, ca majoritatea din ce am observat, rezistent la schimbare, prefer lucrurile pe care le știu și le pot controla într-o oarecare măsură, decât noul permanent și adaptarea la acest nou.

Sursă foto Unsplash

Am continuitate la dirigenție, spiridușii mei fiind clasa a 6-a de acum. Nu am reușit să amenajez clasa, deși am avut o intenție firavă, dar văd că s-a ocupat cu brio doamna învățătoare care are clasa I în aceeași sală. Aș vrea totuși să fac un colțișor cu ceva elemente de toamnă, cum am făcut anul trecut când am cumpărat niște dovleci decorativi și i-am pus pe un dulap. Anul acesta mă gândesc la ceva o idee mai complex și mă întreb dacă i-aș putea angrena și pe elevii mei.

La Constanța a venit toamna, deși mai sunt zile cu temperaturi copleșitoare. Mie vremea mai răcoroasă îmi dă un imbold puternic spre a face multe, energia mea parcă e mai ridicată și rotițele se pun în mișcare. Dar, ca de obicei, aș vrea să fac un milion de lucruri, sau să pun început pentru o sumedenie de activități noi, rezultatul fiind zero. Experiența în eșec își spune cuvântul! :))

Din acest motiv trebuie sa fac o ierarhie a priorităților, pentru că unele lucruri nu-s cu adevărat importante, pe când altele, dacă le-as implementa, ar aduce schimbări semnificative pe multe planuri.

Săptămâna aceasta îmi doresc să răzbesc în muntele de hârtii cerute de școală, fiind membru în diferite comisii, plus hârtiile cerute pentru dirigenție, plus planificările.

În această toamnă am intrat în al patrulea an de învățământ și în al treilea an de continuitate la aceleași școli. Multe lucruri nu mai sunt noi pentru mine și copleșitoare, cum le simțeam la început. Sunt mândră de mine pentru unde sunt, că sunt pe drumul meu și simt că am muncit mult pentru acest drum, că nu a fost la întâmplare. Rezultatele din ultimii doi ani de la examene mi-au ridicat stima de sine mult, profesional mă simt bine, capabilă, împlinită. Simt că nu am nevoie de aprecierea nimănui din exterior ca să-mi cunosc valoarea și nivelul. Nu că aș fi foarte sus, dar pentru mine, care a trebuit să pun cărămidă cu cărămidă la viața mea și la stima de sine, e un lucru măreț.

Îmi doresc să împărtășesc și cu voi aceste mici reușite și schimbări pe care vreau să le fac, dar o să o iau ușor, ușor, să văd ce merge întâi :).

Gânduri bune,

Irina

Bucuria să ne fie cu măsură?

Aseară am dat unfollow unei persoane pe Facebook, pe care nu o cunoșteam personal, dar, până la un punct, îmi plăcea conținutul pe care-l posta și din acest motiv i-am dat follow în primă instanță.

Fără a intra în prea multe detalii, mă gândesc cât de benefic e să ne etalăm bucuriile în mediul online?

Sursă foto unsplash

Iar dacă o facem, de ce nu eliminăm detaliile care fac ca subiectul în sine să pară o obsesie și nu o bucurie firească a vieții? 

Cu toții iubim, la un moment dat. Un om, o meserie, mai mulți oameni, soțul, partenerul, copiii, munca, banii, casa, moda etc. Cu toții experimentăm o paletă largă de emoții și sentimente, vrând-nevrând. Vom trăi poate împlinirea celor mai ascunse dorințe, sau poate nu. Vom ajunge acolo unde am tânjit o viață, sau poate nu. De ce, în momentul când primești acest prețios dar al împlinirii personale pe un plan sau altul, trebuie să te expui aproape într-o nuditate sufletească? Obsesivă chiar! 

Înțeleg bucuriile care pot fi mai presus de fire, să fii atât de plin încât să dai pe dinafară și aproape să strigi în gura mare: am reușit, dar de ce trebuie să bagi ostentativ sub ochii zecilor de mii de oameni, aceste reușite? De ce faci din ceva ce e firesc, în orânduirea lumii și a firii, motiv de laudă obsesivă de parcă ai ajuns în Rai și trebuie tot mapamondul să afle? De ce repeți obsesiv cât de împlinit ești pentru că ”X” lucru ți-a fost dăruit? Ca să nu zic că în toate aceste exteriorizări văd, simt, miros un iz de dezechilibru sufletesc care mai devreme sau mai târziu tot pe tine te vor afecta?

Și știu că nu greșesc în gândurile pe care le am, pentru că am printre apropiați, rude și cunoscuți oameni care își trăiesc în taină, echilibru și normalitate aceste bucurii, sau împliniri ale unei vieți omenești. Pentru că, un procent mare din populația globului va ajunge să facă un copil, să se căsătorească, să se realizeze financiar sau profesional, să-și găsească drumul, liniștea, menirea, bucuria. Sau nu. Dar toate astea nu reprezintă o descoperire inovativă care vor revoluționa mersul planetei încât să anunți pe la toate gardurile realizarea ta. A fi om e un lucru...firesc și tot firesc, în taină sau cu măsură ar trebui să ne trăim și toate cele ale firii...

Cu gânduri amestecate,

Irina

Rezultatul de la titularizare

Mâine este 1 august, mai am o săptămână de vacanță. Trăiesc un sentiment pe care-l am de obicei când am mai multe zile la rând fără ”treabă”. Nu mă pot odihni, nu mă pot relaxa, dar nici suficientă energie nu am să bifez toate lucrurile pe care mi le imaginez că aș putea să le fac...

A trecut și examenul de titularizare, am primit și rezultatele. Am luat 10. 10 la titularizare e ceva rar și încă mă întreb de ce l-am luat (și) eu. Au fost doar 5 note de 10 pe județ și 74 la nivel național. Subiectele au fost mai grele, am înțeles, la toate disciplinele și mai stufoase. Condițiile în care s-a susținut examenul au fost crunte. Dar, iacă, 10... voia Domnului. Mărturisesc sincer că e o povară nota în sine. Ai vrea să te lauzi, să te bucuri pe deplin, dar nu poți, când știi că e o notă în van care nu-ți aduce și un post bun(deși despre situația mea, am scris aici, cred, eu îmi voi păstra posturile pe care sunt deja de 2 ani, ultimul an pe viabilitatea postului, fiind pe viabilitate și cu documentele necesare eliberate de școli, poți da încă o dată examenul de titularizare și dacă iei peste 7 la proba scrisă, devii titularul sistemului). Nu te poți bucura și pentru că sunt mulți care poate nici 7 nu au luat și le-ai mări tristețea. Nu te poți bucura pentru că mulți gândesc că nu l-ai luat pe merit, poate ai avut subiectele sau cine știe ce condiții favorizante. Eu nu m-am aflat într-o astfel de situație, am învățat în 2022, în 2023, am repetat și actualizat niște informații în 2024, fiind al treilea an am priceput cât de cât și cum trebuie scrisă lucrarea și abordate subiectele, m-a ajutat și că mă exprim mai bine în scris și...consider că a fost voia Domnului să fie așa, pentru a șterge și a alina vechi dureri cu nereușite pe plan profesional, sau academic, unde am făcut mai puțin decât am putut, sau am fost nedreptățită de sistem.

Am început această postare cu gândul de a scrie despre mai multe, dar mai bine închei aici și las ca aceste rânduri să fie doar despre examenul de titularizare. Mă alină cât de cât gândul că titularizare nu voi mai da în viitorul apropiat, sau sper eu niciodată și să mă axez pe alte examene.

Gânduri bune,

Irina

Diverse din caniculă

Suntem deja în 20 iulie. La Constanța, ca și în restul țării au fost temperaturi extrem de ridicate. Nu-s vreo iubitoare de căldură, deci pentru mine a fost aproape insuportabilă temperatura de peste 40 de grade(cel puțin resimțită). Ieri, la Constanța, temperatura resimțită a fost de 46 de grade... Am stat pe cât posibil în casă, fie cu ventilatorul pornit, fie cu aerul condiționat, mai mult în inactivitate. Va trece și asta, din ce am văzut pe site-urile de specialitate, ar urma zile cu ploi, să vedem...

Am susținut și anul acesta un examen, am fost iar la concursul național de titularizare în învățământul preuniversitar. Al 3-lea an și poate experiența cea mai neplăcută, dar eram pregătită de orice. Ministerul a impus ca în fiecare centru de examen din toată țara, examenul să se dea în săli cu aparate de aer condiționat. Am picat într-o sală în care era un aparat, aparent nou, cu fanta deschisă, pornit, cu afișaj de 17 grade, care nu scotea nimic. Ulterior au adus un aparat de aer condiționat mobil, care mai mult răscolea fierbințeala și umezeala din sală. Am avut colegi care și-au udat foaia de examen cu transpirația care le curgea de pe față. Eu, deși transpir abundent și pe față, în general, acum n-am pățit-o :)). Aveam însă rochia de pe mine lac de apă, iar când m-am ridicat să predau lucrarea am realizat că am stat așa încordată, încât nu mă puteam mișca. Pe Arte Vizuale subiectele au fost abordabile, însă parcă mai stufoase decât în 2022 când am dat prima oară titularizare și clar duble față de ce a picat anul trecut la definitivat. Trei subiecte, cu foarte multe subpuncte, iar subiectul 2 avea și un punct B cu alte subpuncte. Sper să aibă milă evaluatorii și să ia în calcul că s-au rezolvat subiectele în niște condiții demne de vreo suburbie din India. Marți aflu și rezultatul. Dacă e Dumnezeu în continuare bun cu mine, așa cum a fost și până acum și iau o notă potrivită, următoarele 3 veri le am și eu libere...dar vedem ce va mai fi până atunci.

Deși oficial în vacanță, nu am făcut mare lucru. Poate și din cauză că nu am planificat concret nimic. Am niște situații cu niște documente de pus în ordine, vreau să fac o curățenie mai în amănunt în casă și să văd ce a mai rămas nefăcut. Mâine-poimâine e și 1 septembrie.

Am citit ”Acolo unde cântă racii”, o carte ușurică, cotată ca bestseller. O lectură ușoară, de vară, care nu-ți pune prea mult mintea la contribuție, cu o temă unică. O fetiță care supraviețuiește în mlaștinile din Louisiana. Citesc acum ”De amor, de amar, de inimă albastră” de Ileana Vulpescu. Deși niște cărți greu de digerat, în sensul că e atâta cinism în ele și o privire atât de brutală a realității, nu pot spune că nu-mi place cum scrie autoarea. Deși mă prezint ca un om vesel, care caută să meargă mai departe, viziunea mea asupra vieții nu e ”sugar-coated”, nu am lentile roz și parcă mă regăsesc pe ici, pe colo, în modul cinic în care sunt prezentate acțiunile din carte.

Acestea fiind zise, doresc tuturor zile răcoroase!

Irina

Revenire pe blog

 Am primit zilele trecute un mesaj pe pagina de Facebook a blogului, în care eram întrebată dacă/când mai scriu pe blog. Acest mesaj mi-a pus un zâmbet pe chip, pentru că e ceva vreme de când îmi doresc tot mai tare să mai îmi aștern câteva gânduri virtuale pe blog și parcă nu apuc s-o fac.

Sursă foto aici

Aș avea foarte multe de scris, atât de multe că nici nu știu cu ce să încep.

Am încheiat al 3-lea an de învățământ. Anul acesta școlar am primit și dirigenție la o clasă de a 5 a, o clasă de 18 spiriduși după care sunt topită. Învățământul este epuizant, uzura mentală e destul de mare, profesorii sunt îngropați în hârtii și întâlnesc printre colegii mei oameni care ar face orice altceva, dar să nu mai predea... Eu, deși am zile în care mă gândesc dacă am alternative de a începe o nouă carieră :)), mă simt împlinită în ceea ce fac. Într-o proporție mare, zic eu, elevii mă plac, iar asta o simt. Cu un număr mare, mai ales anul acesta, am reușit să adun multe premii pe la concursurile naționale și județene de creație artistică. Am câteva fete care-mi zbârnâie, nu e temă pe care să o dau, că deja au și lucrat-o... Caut pas cu pas să răscumpăr timpul pe care l-am pierdut și în care nu m-am dedicat acestei profesii care mi se potrivește și care mă împlinește. Anul trecut am obținut diploma de definitivare în învățământ, urmează ceilalți pași firești pe care i-au făcut și alții înaintea mea, chiar dacă la vârste mai mici. În rest sunt destul de implicată și în celelalte activități ale profesorului, am fost asistent la examenul de Evaluare națională săptămâna trecută, azi am fost ca asistent la examenul de Bacalaureat, unde voi fi și mâine și joi și tot așa.

Pe celelalte planuri... multe și mărunte în dezordine. Am devenit extrem de leneșă, ceea ce nu-mi place. Și nu neapărat că-s leneșă, cât foarte distrasă, împătimită de-a dreptul de telefon: Tik-Tok, Instagram, Facebook, Whatsapp... Mă gândesc uneori că, cu creierul meu (aici, vorba dl.Băsescu, modest să fie acela care are cu ce :)) și cu mai multă determinare aș ajunge foarte departe, dar eu sunt ocupată să scrolez pe Tik-Tok, să văd toate inepțiile de pe reels-urile Insta și Facebook și să mă rușinez că fac pe deșteapta certându-i pe elevi, pe frații mei că-s dependenți de telefon.

Cu finanțele am reușit să mă reglez de când am intrat în învățământ, mă bazez lunar pe un flux financiar fix, dar am picat iar pe panta unde picasem acum 5 ani, când cheltuiam în neștire, deși aveam un venit bunicel din care aș fi putut pune deoparte atunci.

Pe plan fizic și sufletesc sunt în cea mai mare abrambureală. Nu vă zic numărul kg la care am ajuns, dar pot să zic că mi-e dor de vremurile când mă plângeam pe aici că vai, am vreo 70+kg :)). Sufletește sunt în aceeași amorțeală, de parcă aș trăi 1000 de ani, sau aș fi nemuritoare, nefiind nici pe deplin împlinită cu viața mea așa cum e, dar nici făcând vreun efort în a schimba ceva.. Pe plan mental, mi-aș dori să pot citi cât citeam în trecut... dar nu știu dacă mai citesc măcar 3-5 cărți anual...

Acestea fiind zise, consider că am pus un început bun revenirii mele pe aici, trasând câteva linii directoare în viața mea, cu aspecte la care aș vrea să fiu atentă.

Cu speranța că mai am măcar 2-3 cititori pe aici, vă salut cu drag! 

Pericol de electrocutare!

Aș fi vrut să scriu pe blog despre un subiect mai vesel, sau plăcut, dar cum pe mai toate canalele media găsim mult conținut lipsit de substanță, valoare, sau chiar sens uneori, mă simt datoare ca om, ca soră, fiică, ca profesor să trag un semnal de alarmă.

Recent, doi foști elevi de-ai mei, s-au urcat pe un vagon de tren staționat ca să facă selfiuri pentru Instagram și au fost electrocutați. Deși dintr-o clasă care mi-au produs multe supărări, ei doi erau copii care într-un fel sau altul mi-au câștigat simpatia, fiind copii deosebiți. Doar că, teribilismul, anturajul, societatea asta care parcă nu vrea să aducă nimic bun pentru viitor, dar și ceasul rău și vrăjmașul omului, i-au pus să facă o nefăcută. Au urcat pe tren și au fost electrocutați. Unul ars în procent de 80%, celălalt 20%. Amândoi erau pasionați jucători de baschet și boboci de liceu.

Acum ceva ani, tot ca urmare a unei astfel de tragedii petrecută în țară, i-am luat deoparte pe frații mei și le-am spus ca, sub nici o formă, să nu aibe curiozitatea sau să cedeze grupului de a se urca pe un vagon de tren, fie el scos din uz, deoarece acolo exista curent de înaltă tensiune care efectiv te va carboniza dacă te prinde în raza lui.

Nu știu dacă acestor copii, care aveau capacitatea intelectuală de a pricepe un astfel de mesaj, nu le-a spus vreodată cineva că e periculos să facă așa ceva. Că nu e bine să intri în zone în care scrie PERICOL, sau ACCESUL INTERZIS. Oricare ar fi situația, cred că ar trebui să le vorbim mai des copiilor să aibă grijă de ei, să nu se expună inutil unor situații care le-ar putea afecta viitorul, iar uneori să-i coste chiar viața.

Îmi doresc ca, cu această postare, dacă aveți copii prin preajmă, fie că-s ai dvs., sau lucrați într-un mediu cu copii, să vă încurajez să le acordați câteva minute din timpul vostru pentru a discuta despre acest subiect...

Gânduri bune!

Irina

Anul acesta am dat și examenul de definitivare în învățământ

    Dacă anul trecut am intrat în hora examenelor pe care cadrele didactice din învățământul preuniversitar le dau, ca să-și găsească și ei un locușor în sistem și v-am povestit aici despre examenul de titularizare, anul acesta am mers mai departe cu un alt examen, cel de definitivat.

    După cum știți unii dintre voi, în anul 2020 am demisionat din domeniul privat, ca în toamna anului 2021 să intru în sistemul de învățământ de stat. Tot după cum poate mai țineți minte unii dintre voi, studiile mele universitare au fost în domeniul pedagogiei, deci aveam și modulul psihopedagogic nivelul 1 obținut în 2008. Ca să pot intra pe domeniul meu n-a lipsit decât momentul potrivit pentru acest pas, puțin ”noroc” și determinarea necesară pentru a susține propriu-zis examenele care te ajută să devii profesor.

    În octombrie 2022, hotărâtă fiind și sfătuită de câteva colege, mi-am depus dosarul pentru examenul de definitivat. Long story short, în decembrie am susținut prima inspecție de specialitate, care presupune ca un metodist, în cazul meu doamna inspector de specialitate, să-ți intre la 4 clase diferite, câte una pe fiecare nivel de învățământ și să observe cum te descurci la modul practic ca profesor. Pentru fiecare clasă a trebui să fac câte un proiect de lecție cu lecția de zi. În februarie am susținut a doua inspecție de specialitate, la care am primit asistența la clasă din nou a doamnei inspector pe arte, de această dată fiindu-mi notat și un portofoliu care trebuia să conțină 10 planuri de lecție, plus alte documente specifice domeniului nostru. Pe data de 19 iulie am susținut și proba scrisă, pentru care am învățat cam 3 săptămâni, la fel ca și anul trecut, la titularizare. Dacă anul trecut am luat 8.25 la proba scrisă la titularizare, anul acesta, cu gândurile bune ale mai multor oameni și îngăduința lui Dumnezeu care m-a luminat și m-a ajutat să învăț ce era necesar, am luat 9.50.

  Nota necesară de promovare a examenului de definitivat era de 8 și se făcea media cu cele 3 note obținute la inspecții și portofoliu, deci în cazul meu, având 3 note de 10(la cele două inspecții și la portofoliu) era necesar să iau 7.15 la proba scrisă. Când am ajuns acasă, după examen și mi-am făcut o apreciere a ceea ce am scris conform baremului, nota pe care preconizam să o iau era chiar 9.50, dar, chiar și acum am zis că nu, cine știe cine o corectează și consideră că am scris greșit și mă rugam în sinea mea măcar acel 7.15 să-l iau, să nu fie necesar să mai trec iar prin consumul care l-a presupus pregătirea pentru examen, inspecțiile, gândurile făcute, permutările ca să iasă toate cele bine și așa mai departe... (stresul a fost crunt, nici nu vreau să-mi mai amintesc tot ce a fost neplăcut în tot acest interval, nota la proba scrisă a șters acest vis urât) :(

  Concluzia mea personală este că aceste examene au însemnat pentru mine mai mult decât niște examene, mai mult decât o stabilire a mea într-un loc, mai mult decât o evaluare a ceea ce știu sau nu, ci au fost niște examene care să mă scoată dintr-un anumit tip de gândire personală și să mă pună în fața unuia nou. Aceste examene, în special cel de anul acesta, care avea și are niște mize mai mari decât cel de anul trecut, au scos din mine ce a fost mai bun și mi-au demonstrat vădit, mai puternic că POT. 

Gânduri bune,

Irina