Sunday, June 16, 2019

Acum...17.06.2019



Experimentez...
...lentoare. Vara nu e punctul meu forte.

Ma uit la/ascult...
...

Mă bucur să...
...fii venit vacanţa, deşi vom avea activitate în continuare şi pe vară.

Fac...
...planuri.

Scriu...
...aici, în jurnal, în jurnalul pe puncte.

Pot...
...să las în trecut tot ce nu mă mai reprezintă, tot ce e păgubos, tot ceea ce nu sunt.

Planific...
...diverse, multe şi mărunte.

Visez...
...la un viitor bun, liniştit, luminos, în echilibru, în sens, în armonie, în iubire, în creştere, în respect, în bucurie, în frumos, în sprijin, în pace, în vindecare, într-un opus a ceea ce am cunoscut în anii mei de viaţă de până acum.

Beau...
...ceai de ghimbir cu lămâie, cafea, cappucino la plic.

Mă simt...
...răcită. Miercurea trecută a debutat cu o durere puternică de gât, ulterior am dat-o pe tuse şi nas înfundat și/sau care curge. E o stare de ”vis”, acum, vara...

Mă gândesc...
...că dacă aş fi avut răbdare, dacă aş fi avut credinţă/încredinţarea că voi trăi lucrurile pe care le trăiesc acum, ultimii mei ani ar fi fost mai liniştiţi şi mai plini cu respect de sine. Dar ce să-i faci, unele lucruri le înţelegi doar după ce ai trecut prin ele, mai ales cu o căpoasă ca mine, căreia i-a plăcut mereu să ia toate pragurile cu capul...
...că e imperios necesar o întoarcere onestă la formele de spiritualitate bătătorite de ani şi de înaintaşii noștri. În ceea ce mă priveşte, la ortodoxie, la Hristos. Am dat pe Fb despre nişte pseudo-înţelepţi de m-a luat cu furnicături pe şira spinării. Uneori simţim cu toţii a face interpretări ale unor texte, citate, pasaje din Evanghelie etc., dar să te dai iniţiatorul unei noi religii, deţinătorul unor informaţii mai presus de Hristos, spre exemplu, să-L faci manipulator şi mincinos pe Iisus mi se pare...nu ştiu, m-a luat literalmente cu panică citind aberaţiile unora...(exemplu: că Biserica te leagă în astral prin dezlegările pe care le-ar face ea şi că-ţi leagă sub biserici şarpele kundalini şi sufletul şi că de asta ajungi unii depresivi şi fără viaţă în ei... Da, luaţi de rumegaţi, cu pâine, că aşa am luat-o şi eu:)))).

Cărţi pe noptieră...
...un nou titlu deosebit: "Drumul independenţei" - Piotr Dmitrievski.

Gătesc...
...ciorbă de fasole de post, fără carne, salată de vinete...Îmi era tare poftă de vinete coapte, din astea proaspete... Vara asta cred că doar aşa ceva voi mânca, plus ardei copţi, plus brânză cu roşii, plus fructe...

Friday, June 7, 2019

Despre sezoanele vieții

Scria Irina despre sezoanele vieții și m-am tot gândit și eu la lumea blogăritului și prin ce etape am trecut cu blog-urile mele.

Photo by Kaitlyn Baker on Unsplash

Primul blog l-am început în 2008 - Culori și gânduri. Eram în acel an la final de facultate, cu un frate foarte mic, care mergea pe 3 ani, aveam 23 de ani, urma să se nască și sora mea Alexia, iar eu ieșeam dintr-o relație, în acel an. Ultima relație în care am mai fost implicată mai serios, ulterior. Blogul din vremea aceea trece în revistă idei noi despre iubire (despre iubirea aia ideală, divinizată, spiritualizată...un mix de filozofie, religie și ortodoxie, o aberație personală, dacă e să mă gândesc acum). Eram și cu primii pași și pe drumul credinței. 

Următorul blog a fost prin 2009-2010 - În căutarea frumosului. Am documentat în acele zile anii mei de master, de București, de căutări cumva paralele cu Dumnezeu, pentru că erau mult pe formalism, pe frică, pe senzația cruntă că fac totul rău, că nu pot, nu am, nu știu și nici nu voi putea vreodată ceva. Dumnezeu era undeva SUUUS și DEEEPAAARTEEE. În perioada aia am avut niște luni cu ceva manifestări de boală ciudată, tușeam (fără alte simptome) până mă sufocam. Tot pe vremea aia lucram seminarul iertării cu Maica Siluana și-mi aduc aminte o chestie care parcă răsună și acum în mine, îi spuneam că am accesele astea de tuse de țin și o lună și de la care mă sufoc, iar ea mi-a zis așa: toată tusea asta a ta este urletul tău prin care zici ”nimeni nu mă iubește!”.

În 2011, mai, ștergeam blogul pe care îl aveam atunci. Trecusem iar printr-o experiență șifonantă, făcută cu mâna mea. Frica, amestecată și cu ceva elemente de realitate, cu demonii mei închiși în interior, au culiminat cu numeroase schimbări: diagnostice, dat demisia de la jobul pe care îl aveam în București, întors acasă, stat pe tusă timp de 2 ani.

Cam în 2012-2013, lucrurile intrau iar pe un făgaș al lor. Am deschis Blogul de la mare. Am continuat cu căutările mele psihologice și religioase, dar fiind acum sub îndrumarea pr.I., un om pragmatic și echilibrat. În 2013 m-am angajat și m-am mutat singură. 2013 a fost anul meu de ieșit de sub apă. Blogul meu a documentat acești ani...cu detoate... sub o puternică impresie ortodoxă, fiind atunci și aproape de o librărie cu carte de profil din care cumpăram masiv și citeam masiv și eram impregnată masiv cu ”n” idei. Blogul acesta a ”suportat” și el multe, dar parcă un aer curat, cum e aerul de mare ;), era ceva mai prezent pe aici.

Lucrurile au început să se schimbe cam în 2015 când m-am mutat cu munca în altă locație, chiar dacă sub același patronaj. Am început să mă mai echilibrez, iar asta cred că s-a văzut și în scrierile mele de pe aici. Credința nu poate sta în idei! În 2016 am avut chiar o depărtare fățișă de tot ce credeam până în acel moment. Mă îndrăgostisem atunci, la modul meu fantezist, de un profesor universitar, cu care, din fericire, n-a ieșit nimic, iar ulterior am realizat că tipul avea și ceva probleme sus la cap, deci m-a ferit Dumnezeu, cu alte cuvinte.

2017-2018 au trecut repede. Sunt încă în formare, sunt încă pe blog. Diverse, detoate. Remisie diagnostic, insomnie, stres enorm la job, stres enorm în viața personală. Tras linie și scris, ce vreau, punctual: asta, asta, asta. Încep să bifez: de la chestii banale (mi-am făcut ochelari de protecție la monitor, cu rame într-o culoare șuie), până la chestii mai serioase, mai deep: trasat granițe personale, vorbit deschis cu oamenii din viața mea, terapie, cunoscut persoane noi, inclusiv pe cineva anume.

2019 a început în forță. În noaptea dintre ani am câștigat un storcător de fructe. O chestie banală, n-am câștigat niciodată, nimic. Am luat-o ca pe un semn că viața mea începe să se schimbe în bine și e vremea să contorizez pe plus, pe câștig. Cândva, doctorița mea de familie, mi-a zis că dupa vârsta de 33 de ani voi începe să văd viața altfel și asa a fost. Împlinisem 33 de ani în decembrie 2017, iar până în decembrie 2018 deja lucrurile se schimbau într-un ritm ameţitor. Încă mă schimb, încă scot pe tapet tot ce credeam că e normal să fie în mine, impregnat în ţesătura fiinţei mele, dar care mă deranja atât de mult, mă durea, mă supăra, mă nemulţumea... Procesul acesta e dureros. Nu e ca durerea fizică, de măsea, spre exemplu, ci e o durere metafizică, când simţi că te întinzi în afara (de)limitărilor tale, când simţi când ieşi din tine şi ţi-e frică să nu te dezintegrezi şi să nu mai rămână nimic din tine. E ca frica de moarte, pentru că, într-un fel, e o moarte metaforică a ta, a vechiul tău fel de a fi.

Ce pot spune după atâţia ani? Ar fi fost bine să fi avut puţină răbdare, să fi avut puţină atenţie asupra prezentului (ceea ce e acum în faţa şi viaţa mea) şi puţin mai multă hărnicie.

Dar nimic nu e pierdut, lupta e încă în desfăşurare.

Doamne, miluieşte!

Thursday, June 6, 2019

iubirea de sine vs. iubirea mizeriei din sine

despre iubirea de sine

"Dacă omul nu se iubeşte pe sine însuşi în sensul creştin al cuvântului, ca pe chipul lui Dumnezeu, dacă va fi dur, nemilos cu sine, aproapele se va îngrozi de o asemenea <<dragoste>>, şi acesta nu va aduce roade bune. A mă <<iubi pe mine însumi>> înseamnă nu simpla mea simpatie faţă de mine însumi, ci a înţelege că am venit pe lume şi voi pleca din ea, nu după voia mea, ci după voia lui Dumnezeu. Îi trebuiesc lui Dumnezeu pentru un anumit scop, şi principalul este că El mă iubeşte. Şi dacă o să mă torturez pe mine însumi, o să torturez un copil iubit al lui Dumnezeu, şi prin aceasta să-L întristez."

Din cartea "Cum să fii fericită în dragoste şi în căsătorie" - Psiholog Valentina Moskalenko

despre iubirea mizeriei din sine

"De multe ori boala este mult mai dorită decât sănătatea. Mulţi oameni au învăţat, sau au fost educaţi să trăiască înrobiţi de acest rol al victimei, al nefericitului, al nenorocitului şi al neputinciosului. Vor să se simtă incapabili, aşa încât să nu se expună ameninţărilor vieţii, responsabilităţilor, durităţii, nesiguranţei ei. Preferă boala, problema, neputinţa, slăbiciunea, deoarece fără acestea ar fi nevoiţi să-şi asume propriul rol în viaţă, să se lupte cu coşmarurile interioare şi exterioare. Şi mulţi oameni dintre noi nu pot rezista la asta, n-au fost învăţaţi cu aşa ceva. Este de neîndurat această angoasă, frica, panica pe care le provoacă aceste răspunderi, într-un cuvânt realitatea crudă numită viaţă. Cei mai mulţi oameni nu fac faţă răspunderii de a fi sănătos, de a fi bucuros sau fericit. <<Aleg>>nefericirea, dacă o putem numi opţiune, pentru că au învăţat să trăiască doar în acest fel."

Din cartea "Calea spre tine însuţi" - Preot Haralambos Papadopoulos

Saturday, June 1, 2019

Un altfel de 1 iunie

"Întrucât părinţii tăi nu ţi-au fost întotdeauna accesibili emoţional, tu simţi din copilărie setea de recunoaştere, de căldură omenescă, de încredere, nevoia de a ave un liman de nădejde unde să ancorezi fără nici o teamă.

...în copilărie erai convinsă că te afli în siguranţă? Că în cazul unei ameninţări poţi să contezi pe faptul că vei fi ocrotită? Siguranţa şi sentimentul că eşti apărat ţin de bazele supravieţuirii. Când în aceste "pietre unghiulare" ale vieţii apar fisuri, oamenilor le e mai greu să aibă încredere în lume. De aici vine neîncrederea ta în tine.

...trebuie să "sapi" până găseşti sursa fricilor de acum. Destul de des, acestea sunt legate de copilărie."

Fragmente din cartea aceasta.

Photo by Marisa Howenstine on Unsplash

Sunt în punctul în care încep să înţeleg, dar acceptarea acestei înţelegeri e grea. E dureros să vezi cum ecoul acestei înţelegeri, îţi afectează relaţiile în viaţa de zi cu zi.

De mică m-am simţit abandonată: plecările lui tata în voiaj, lungi, foarte lungi, internarea mea în spital la 2 ani, când am făcut hepatită şi am stat singură (eu nu prea am amintiri din copilărie, dar acel moment e viu în mintea mea, am mai scris aici pe blog despre el, multă vreme am crezut că a fost un vis, dar a fost real faptul că am stat câteva zile internată, singură şi de frică plângeam foarte mult, asistentele erau foarte deranjate şi agresive cu mine din cauza asta şi cum am dormit lângă un copil mai mare, lângă care m-am linişit într-un final, cum vedeam cu ochii minţii troleibuzul 48, pentru că el circula din Brătianu, unde locuiam pe vremea aia şi până la Spitalul de Boli Infecţioase, unde eram internată etc.), suferinţele mamei mele care o ţineau undeva departe de mine dpdv emoţional, apoi moartea ei subită, apoi moartea subită a lui Daniel. Constant m-am simţit lăsată, părăsită, abandonată şi respinsă în dorinţa mea de apropiere şi afecţiune. A iubi, a mă simţi în conexiune emoţională cu cineva era/a fost ca un cablu de care voiam să mă simt prinsă de cineva, dar care, constant, era tăiat cu o foarfecă gigantică, care venea pe neaşteptate să mă deconecteze de cei de care mă ataşam. Aceste întreruperi au devenit atât de nesuferite la un moment dat, încât am zis: gata, eu pun punct acestui joc ridicol de-a simţi, de a fi în legătură cu cineva. 

Ce soluţii am eu pentru aceste înţelegeri?

Să fac pe dos faţă de cum simt (a fugi, a mă ascunde), a sta în emoţiile care ies la iveală când fac ceva ce nu vreau, sau care m-ar apropia de cineva (a nu astupa anxietatea cu mâncare, sau cu hiperactivitate, sau cu furie, oricât de neplăcută e starea şi credeţi-mă că e teribil de neplăcută), a mă ancora în înţelegerea că da, poate n-am avut şansa unor relaţii iubitoare şi hrănitoare dpdv emoţional cu bunicii şi părinţii, dar pot avea un liman în Dumnezeu şi Maica Domnului şi în Sfinţi, pe care îi consider prieteni, pe unii, şi chiar surogat de bunici, pe alţii (oricât de imatur sună asta :), să iert, să fac ceva în direcţia de a ierta, să îmi canalizez furia într-un mod productiv, nu prin crize şi lista e deschisă...

Monday, May 27, 2019

Acum...27.05.2019


Photo by Amy Treasure on Unsplash

Experimentez...
...multe... călătorii, activități... Sâmbătă am fost la banchetul elevilor de cl.aVIIIa și seara la Street Food Festival. Dacă la Festivalul Scoicilor am zis că a fost prima și ultima oară când mai merg, la Street Food Festival a fost total diferit. Am apucat doar să gust dintr-o pizza și un burger și să mănânc două waffle cu finetti și fructe (în două zile diferite).

Ma uit la/ascult...
...ascult emisiunile de pe Radio Trinitas despre Viața de familie.

Mă bucur să...
...fiu sănătoasă fizic.
...să-mi fi montat un robinet la baie,  la care pot lega un furtun, iar cu el să fac curat pe terasă, sau să ud florile. :)

Fac...
...planuri.

Scriu...
...aici pe blog.

Pot...
...să trăiesc pentru ziua de azi.

Planific...
...nimic momentan.

Visez...
...să fie bine și să cred în bine.

Beau...
...apă, cafea, ceai.

Mă simt...
...bine, dar demotivată.

Mă gândesc...
...despre alegerile pe care le facem și asumarea lor.
...că deși cred cu tărie că pacea e mai mare ca dreptatea, mă enervează să văd când se persistă în greșeală.
...că nu-mi place să fac lucrurile în care nu cred, fie și în interes de job. Că nu-mi plac acțiunile fără finalitate, sau acțiunile făcute ca să fie bifate, fără să privești un pic în urmă să vezi dacă drumul acela ți-a adus un rezultat. Să mergi pe aceleași cărări, ani la rând, și tot ani la rând să te întrebi ce nu merge, mi se pare așa într-un fel...
...că azi e prăznuit un Sfânt drag mie - Sfântul Ioan Rusul.

Cărţi pe noptieră...
...am o nouă achiziție: ”All about love - New Visions” de pe Book Express.

Gătesc...
...vreau să încerc rețeta asta - supă de fasole boabe.

Friday, May 24, 2019

gânduri adunate

"Dacă nu sunt eu însămi pentru mine, cine o să fie pentru mine?(...) pe de altă parte, dacă sunt doar pentru mine, atunci ce folos e de pe urma mea?" Citat din cartea ”Cum să fii fericită în dragoste și căsătorie”.

Ceea ce am scris zilele trecute aici, vine parcă în completarea acestui citat de mai sus. Nimeni nu poate fi în locul nostru, aşa cum nici noi nu putem lua locul altcuiva! Totodată, ceea ce înţeleg din cuvintele de mai sus este faptul că, deşi important să ne "revendicăm" sinele şi propria persoană, nu e suficient să te deţii, dacă nu te oferi, dacă nu oferi acest ceva ce eşti şi ai. Poate din acest motiv nu am putut accepta niciodată pe deplin ideea de singurătate. E adevărat, suntem implicaţi într-o sumă de relaţii, începând cu străinii cu care ne intersectăm pe stradă, până la rude, prieteni, colegi de muncă. Însă în nici o relaţie nu te poţi reflecta pe deplin aşa cum o faci în cea în care te "ciocneşti" des, zilnic, de un altul. Iar din ciocnirea asta vezi, clipă de clipă, ce n-ai rezolvat încă în tine, ce frici te conduc, ce mândrii hrăneşti, de ce fugi, de cine fugi. Ce vreau să zic de fapt e că simt că nu poţi lucra iubirea la un nivel abstract! Nu poţi dobândi iubirea dintr-un concept abstract. Până şi pe Hristos Îl aducem în noi printr-un gest fizic, trupesc, concret, palpabil - Cuminecarea.

Photo by Joachim Riegel on Unsplash

Dar oare ce înseamnă a iubi? E iubirea un verb? E iubirea o emoție? E o întrebare pe care mi-o adresez des, iar cu cu cât trec anii, parcă înclin să cred tot mai mult că iubirea e un verb, pentru că văd cum emoțiile vin și trec, ca o pală de vânt, iar iubirea nu vreau să cred că e ceva ce vine și trece, după toane și altele.

Sfânta Evanghelie după Marcu
30.  "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă.
31. Iar a doua e aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.


Mă gândesc la fragmentul citat mai sus. Se spune că Hristos a veni să dea o lege nouă, iar aceasta este cuprinsă în cele două noi porunci de mai sus.

Mă gândesc la aceste trei direcții prezentate în Noul Testament. 1.Să-l iubești pe Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta. 2.Să iubești pe aproapele tău și 3.ca pe tine însuți (adică să te iubești și pe tine). Am mai scris pe aici ce cred eu despre iubirea de sine și încerc, de fiecare dată când o formulez aici pe blog, s-o delimitez de conceptele de self-love, care ar duce la o îngropare și mai adâncă într-un egoism sufocant. Am câteva pasaje despre iubirea de sine scoase tot din cartea citată la începutul acestor rânduri, sunt niște fragmente lămuritoare și bune de luat în seama și le voi scrie în zilele ce urmează.
Văd direcțiile acestea ca o scară, o scară cu două urcușuri. Să-l iubești pe Dumnezeu, ca să-l poți iubi pe aproapele și să te poți iubi pe tine ar fi una, și vine de Sus în jos, e Harul și darul Domnului. Să te iubești pe tine (ca fiu al lui Dumnezeu, drept creație unică și irepetabilă, ca om cu un drum/destin al lui), să-ți iubești unicitatea, ca să-l poți iubi și pe aproapele în unicitatea și în plusurile și scăderile lui, așa cum ne îngăduim uneori și pe noi, în toate ale noastre și să ai cunoaștere despre cum să-l iubești și pe Dumnezeu, adică să ai un minim ABC cu care să te duci spre Domnul (nu vorbesc aici de măsurile la care poate ajung Sfinții în iubirea lor pentru Domnul, ci vorbesc despre mine, eu care-s încă la coada vacii). De ce văd legimită și urcarea aceasta de jos în Sus spre iubire? Păi mă întreb: dacă pe tine te urăști, pe aproapele îl desconsideri și fugi de el, te poți minți că ai iubire față de Dumnezeu? Câți nu proiectăm imagini hâde și strâmbe asupra Tatălui ceresc? Câți nu suntem blocați în relația cu Dumnezeu de imaginile formate în copilărie despre părinții noștri? Câți se duc cu brațele deschise spre Dumnezeu și strigă: TATĂ, având toată încrederea că acesta este Tatăl?
Numeroase întrebări, la care sper să primesc răspuns, sau poate răspunsurile le-am primit deja prin acest schimb de idei, eu cu mine, vizavi de un citat.
Irina

P.S. Văd aceste gânduri ca pe niște exerciții de căutare și aflare, de întrebat și de primit răspuns... intenționez să le continui, fără prea mari așteptări!

Tuesday, May 21, 2019

Acum...20.05.2019



Experimentez...
...aceeași rutină.

Ma uit la/ascult...
...

Mă bucur să...
...fiu sănătoasă fizic.

Fac...
...un efort de a trece de la o zi la alta.

Scriu...
...aici pe blog.

Pot...
...să răzbesc.

Planific...
...să încep cu ceva de pe lista aceasta.

Visez...
...la stabilitate, la echilibru, la a avea nadejde în ciuda a orice.

Beau...
...cafea.

Mă simt...
...destul de deprimată și demotivată.

Mă gândesc...
...sunt trei luni de când sunt într-o perpetuă...dilemă/tulburare? În inima mea se împletesc deopotrivă două direcții, iar una din ele pare de neacceptat, iar celalaltă greu de acceptat. Nu cred că poate înțelege nimeni ce e în inima mea, de aceea tot nădăjduiesc să limpezească starea Dumnezeu. Dar uite că zilele trec, lunile la fel și eu nu pot să revin la starea de oarece lămurire în care eram cândva. Când stai așa în ”pending”, cel mai greu e să nu cazi pe latura în care decizi: Dumnezeu nu-mi răspunde (niciodată)! Cel mai greu mi-e noaptea, în toiul nopții și dimineața, când mă trezesc și-mi vine un ”NU„ puternic în mine, iar ziua un ”DA„. Nu reușesc să înțeleg de ce e așa. Mă gândesc că în stare de trezire, conștiență, facem uz mai mult de rațiune, de creierul mare, care merge pe logică și argumentare, iar în starea de somn suntem mai mult în starea de inconștiență (sper să nu zic bălării), suntem în zona de subconștient, unde se află îngropate toate temerile noastre, unde reacționează mai întâi creierul mic, cel axat pe supraviețuire?

...la exemplul acesta, pe care mi l-a dat ca model și duhovnicul la ultima spovedanie:

Odată a început să plouă, şi printr-o albie a început să curgă apă. Un nebun 
şi un raţionalist voiau să treacă de cealaltă parte. Atunci raţionalistul a spus: "Se 
va opri ploaia, se va împuţina apa şi după aceea voi trece". Nebunul, însă, nu a 
aşteptat, ci rupând-o la fugă prin apă, a trecut dincolo. I s-au udat puţin 
hainele, dar a mers acolo unde voia. între timp ploaia în loc să se oprească, s-a 
înteţit şi mai mult. Apa a crescut şi în cele din urmă raţionalistul nu a mai putut 
trece de cealaltă parte, pentru că de acum era deja primejdios. 
Este din cartea ”Viața de familie” - Paisie Aghioritul

...că doar din ”ciocnirile” cu un altul ne putem cunoaște cu adevărat. Când stai liniștit singur în casă, după job și te gândești la ce vrei tu, ești doar liniștit, nu și în contact cu esența interiorului tău, cu adevăratul tău fel de a fi.

Cărţi pe noptieră...
...încă citesc din cartea Domnicăi Petrovai. E o carte manual, bună cred că pentru orice stadiu al unei relații...Se citește greu, pentru că pe fiecare rând e multă informație prețioasă, de digerat, din cauza asta citesc puțin, deși m-am apropiat de final. O voi recomanda când voi avea ocazia. E o carte care sublinează faptul că o relație și iubirea e un proces, e ceva ce construiești pas cu pas. Nu ceva ce pică din cer, nici măcar atunci când te îndrăgostești nu ai garanția unei relații și a iubirii a la long... În completare am început să citesc cartea ”Îndrăgostirea, iubirea, dependența” scrisă de o doamna psiholog din Rusia și un preot tot de pe acolo (Olga Krasnikova și preot Andrei Lorgus). Sunt abia la primele pagini, dar sunt sigură că e bună. De Olga Krasnikova am citit un alt titlu foarte bun acum ceva timp - ”Singurătatea”.

Gătesc...
...nimic.

Acum...17.06.2019

Experimentez... ...lentoare. Vara nu e punctul meu forte. Ma uit la/ascult... ... Mă bucur să... ...fii venit vacanţa, d...