Despre frică

Fiecare om se luptă cu ceva. Viața este rareori un șir îndelungat de plăceri și bucurii. Greutățile și amărăciunile echilibrează balanța unei vieți de huzur, care ne-ar arunca în talerul hedonismului, când întreaga viață ni s-ar roti în jurul plăcerilor care, mai devreme sau mai târziu, își cer prețul, fie trupesc, fie mental, fie sufletesc. Câți multimilionari nu se sinucid? Câți nu ajung la închisoare că fac nelegiuiri financiare sau chiar crime? Aș putea să dau exemple până mâine, dar altceva vreau eu să zic azi, aici.

După cum bine știți, eu am împlinit 38 de ani, acum câteva zile. Fiind născută pe final de an, nu mă pot bucura prea mult de vârsta prezentă, pentru că intru în următorul an calendaristic și, chiar dacă mai sunt taman 11 luni și ceva până la următoarea zi de naștere, deja planează pe capul meu gândul: anul acesta faci ”x” ani. Aseară m-a lovit ca un meteorit gândul: ”bai, anul ăsta faci 39 de ani!”. Scriu și parcă îmi vine să plâng. Ce mare lucru ați zice? Unii fac 49, 59, 69, 79, 89... nu e nici o dramă în asta. Așa e. Însă, vedeți voi, există în om un dat, un firesc al lucrurilor. Unele lucruri se fac în copilărie, altele în adolescență, altele la 20 sau 30 de ani, altele la 40 și 50, altele la 60 și 70... oricât de moderni am vrea să fim, oricât ”out of the box” am vrea să gândim, cu datul firii, cu mersul lucrurilor, cu judecățile și prejudecățile adânc imprimate în ADN-ul nostru social și ancestral, nu te pui. Nu poți câștiga lupta fiind ”cel diferit”, oricât de puternic ai fi. Iar puterea nu a fost unul din atuurile mele niciodată.

De când mă știu eu, de mic copil, m-a dominat frica. Nu poți înțelege ce e frica, aia adevărată, decât dacă ai trăit-o constant. Cred că așa m-am născut, privind un pic în urmă arborele genealogic, realizez că e o trăsătură moștenită. Apoi aceasta a crescut, s-a cultivat în mediul de viață trăit până în prag de adolescență. Apoi s-a adâncit și a căpătat valențe noi până în pragul tinereții, ca apoi să devină o certitudine a vieții mele, care s-a preschimbat în diferite forme, care mai de care, unele ca diagnostic, altele ca taine ascunse doar de mine știute. Sub masca unui chip serios, dangăt-ul fricii interioare m-a trădat mereu, fie prin tremurul veșnic și fin al mâinilor, fie al vocii. Dacă vocea am învățat s-o controlez, corpul a rămas acolo ca un martor tăcut al lucrurilor nespuse.

Astăzi am pornit aceste rânduri cu gândul că mie frica mi-a furat ani din viață. Nu mă duc în filozofii și metafore ca să zic că mi-a furat viața din viață, vorbesc strict, omenește, ce mi-a luat. Mi-a stricat relații greu construite. M-a îndepărtat de oameni. M-a făcut să fug de ei, în special de relațiile profunde, construite cu trudă, cu multă vulnerabilitate. M-a făcut să mă mulțumesc cu puțin, cu ce vine, cu ce pică, cu ce se brodește, ce se leagă acum, pe moment. Mi-a furat relația cu divinitatea. M-a întors, constant, în bucla mea ”safe” după orice încercare temerară spre ceva ce mi-aș fi dorit să fac, să fiu, să am. M-a făcut să nu fiu ”de cuvânt” în fața mea, în primul rând. Să nu avansez în nimic, să nu aprofundez nimic. M-a făcut să par neserioasă, nu o dată, deși, structural aș zice că-s om de cuvânt. Când ți-e frică constant și nu știi să vorbești pentru tine, să-ți iei apărarea, se adună apoi frustrările, crește nemulțumirea, te duci în furie, apoi în reacții necontrolate, stricând iar, în alt mod, mai zgomotos, relații și trasee poate construite și ele cu greutate. Frica te face și să alergi nebunește spre niște lucruri, obiective, dorințe, unele atât de mari că par nebunești să le gândești și să le dorești taman tu, iar credința aceasta atât de VIE că tu nu ești capabil, frica de fapt, te duce, mai devreme sau mai târziu, la sabotarea acelor lucruri pe care ți le dorești și în sânul cărora crezi că nu-ți va mai fi frică și că într-o zi, odată și o dată vei spune: ”ce prostie, mi-a fost frică de un abur, de o idee, de un gând, de o fantasmă” și să râzi, să râzi de tine până îți dau lacrimile, până plângi de data asta de bucurie, de fericire, cu acele lacrimi ale învingătorului, al celui care a ajuns la linia de finiș, uimit și el de el însuși că și-a învins demonii până la urmă. Credința că tu eșuezi și frica de succes e mult mai mare decât credința că poți chiar și tu să...poți!

Dacă nu sunt unde aș fi putut să fiu, unde ar fi trebui să fiu, omenește vorbind e din cauza fricii. Frica, care devine frustrare, care devine apoi furie, ca apoi să revii la frică, la frustrare și la furie...and so on!