Despre sezoanele vieții

Scria Irina despre sezoanele vieții și m-am tot gândit și eu la lumea blogăritului și prin ce etape am trecut cu blog-urile mele.

Photo by Kaitlyn Baker on Unsplash

Primul blog l-am început în 2008 - Culori și gânduri. Eram în acel an la final de facultate, cu un frate foarte mic, care mergea pe 3 ani, aveam 23 de ani, urma să se nască și sora mea Alexia, iar eu ieșeam dintr-o relație, în acel an. Ultima relație în care am mai fost implicată mai serios, ulterior. Blogul din vremea aceea trece în revistă idei noi despre iubire (despre iubirea aia ideală, divinizată, spiritualizată...un mix de filozofie, religie și ortodoxie, o aberație personală, dacă e să mă gândesc acum). Eram și cu primii pași și pe drumul credinței. 

Următorul blog a fost prin 2009-2010 - În căutarea frumosului. Am documentat în acele zile anii mei de master, de București, de căutări cumva paralele cu Dumnezeu, pentru că erau mult pe formalism, pe frică, pe senzația cruntă că fac totul rău, că nu pot, nu am, nu știu și nici nu voi putea vreodată ceva. Dumnezeu era undeva SUUUS și DEEEPAAARTEEE. În perioada aia am avut niște luni cu ceva manifestări de boală ciudată, tușeam (fără alte simptome) până mă sufocam. Tot pe vremea aia lucram seminarul iertării cu Maica Siluana și-mi aduc aminte o chestie care parcă răsună și acum în mine, îi spuneam că am accesele astea de tuse de țin și o lună și de la care mă sufoc, iar ea mi-a zis așa: toată tusea asta a ta este urletul tău prin care zici ”nimeni nu mă iubește!”.

În 2011, mai, ștergeam blogul pe care îl aveam atunci. Trecusem iar printr-o experiență șifonantă, făcută cu mâna mea. Frica, amestecată și cu ceva elemente de realitate, cu demonii mei închiși în interior, au culiminat cu numeroase schimbări: diagnostice, dat demisia de la jobul pe care îl aveam în București, întors acasă, stat pe tusă timp de 2 ani.

Cam în 2012-2013, lucrurile intrau iar pe un făgaș al lor. Am deschis Blogul de la mare. Am continuat cu căutările mele psihologice și religioase, dar fiind acum sub îndrumarea pr.I., un om pragmatic și echilibrat. În 2013 m-am angajat și m-am mutat singură. 2013 a fost anul meu de ieșit de sub apă. Blogul meu a documentat acești ani...cu detoate... sub o puternică impresie ortodoxă, fiind atunci și aproape de o librărie cu carte de profil din care cumpăram masiv și citeam masiv și eram impregnată masiv cu ”n” idei. Blogul acesta a ”suportat” și el multe, dar parcă un aer curat, cum e aerul de mare ;), era ceva mai prezent pe aici.

Lucrurile au început să se schimbe cam în 2015 când m-am mutat cu munca în altă locație, chiar dacă sub același patronaj. Am început să mă mai echilibrez, iar asta cred că s-a văzut și în scrierile mele de pe aici. Credința nu poate sta în idei! În 2016 am avut chiar o depărtare fățișă de tot ce credeam până în acel moment. Mă îndrăgostisem atunci, la modul meu fantezist, de un profesor universitar, cu care, din fericire, n-a ieșit nimic, iar ulterior am realizat că tipul avea și ceva probleme sus la cap, deci m-a ferit Dumnezeu, cu alte cuvinte.

2017-2018 au trecut repede. Sunt încă în formare, sunt încă pe blog. Diverse, detoate. Remisie diagnostic, insomnie, stres enorm la job, stres enorm în viața personală. Tras linie și scris, ce vreau, punctual: asta, asta, asta. Încep să bifez: de la chestii banale (mi-am făcut ochelari de protecție la monitor, cu rame într-o culoare șuie), până la chestii mai serioase, mai deep: trasat granițe personale, vorbit deschis cu oamenii din viața mea, terapie, cunoscut persoane noi, inclusiv pe cineva anume.

2019 a început în forță. În noaptea dintre ani am câștigat un storcător de fructe. O chestie banală, n-am câștigat niciodată, nimic. Am luat-o ca pe un semn că viața mea începe să se schimbe în bine și e vremea să contorizez pe plus, pe câștig. Cândva, doctorița mea de familie, mi-a zis că dupa vârsta de 33 de ani voi începe să văd viața altfel și asa a fost. Împlinisem 33 de ani în decembrie 2017, iar până în decembrie 2018 deja lucrurile se schimbau într-un ritm ameţitor. Încă mă schimb, încă scot pe tapet tot ce credeam că e normal să fie în mine, impregnat în ţesătura fiinţei mele, dar care mă deranja atât de mult, mă durea, mă supăra, mă nemulţumea... Procesul acesta e dureros. Nu e ca durerea fizică, de măsea, spre exemplu, ci e o durere metafizică, când simţi că te întinzi în afara (de)limitărilor tale, când simţi când ieşi din tine şi ţi-e frică să nu te dezintegrezi şi să nu mai rămână nimic din tine. E ca frica de moarte, pentru că, într-un fel, e o moarte metaforică a ta, a vechiul tău fel de a fi.

Ce pot spune după atâţia ani? Ar fi fost bine să fi avut puţină răbdare, să fi avut puţină atenţie asupra prezentului (ceea ce e acum în faţa şi viaţa mea) şi puţin mai multă hărnicie.

Dar nimic nu e pierdut, lupta e încă în desfăşurare.

Doamne, miluieşte!

iubirea de sine vs. iubirea mizeriei din sine

despre iubirea de sine

"Dacă omul nu se iubeşte pe sine însuşi în sensul creştin al cuvântului, ca pe chipul lui Dumnezeu, dacă va fi dur, nemilos cu sine, aproapele se va îngrozi de o asemenea <<dragoste>>, şi acesta nu va aduce roade bune. A mă <<iubi pe mine însumi>> înseamnă nu simpla mea simpatie faţă de mine însumi, ci a înţelege că am venit pe lume şi voi pleca din ea, nu după voia mea, ci după voia lui Dumnezeu. Îi trebuiesc lui Dumnezeu pentru un anumit scop, şi principalul este că El mă iubeşte. Şi dacă o să mă torturez pe mine însumi, o să torturez un copil iubit al lui Dumnezeu, şi prin aceasta să-L întristez."

Din cartea "Cum să fii fericită în dragoste şi în căsătorie" - Psiholog Valentina Moskalenko

despre iubirea mizeriei din sine

"De multe ori boala este mult mai dorită decât sănătatea. Mulţi oameni au învăţat, sau au fost educaţi să trăiască înrobiţi de acest rol al victimei, al nefericitului, al nenorocitului şi al neputinciosului. Vor să se simtă incapabili, aşa încât să nu se expună ameninţărilor vieţii, responsabilităţilor, durităţii, nesiguranţei ei. Preferă boala, problema, neputinţa, slăbiciunea, deoarece fără acestea ar fi nevoiţi să-şi asume propriul rol în viaţă, să se lupte cu coşmarurile interioare şi exterioare. Şi mulţi oameni dintre noi nu pot rezista la asta, n-au fost învăţaţi cu aşa ceva. Este de neîndurat această angoasă, frica, panica pe care le provoacă aceste răspunderi, într-un cuvânt realitatea crudă numită viaţă. Cei mai mulţi oameni nu fac faţă răspunderii de a fi sănătos, de a fi bucuros sau fericit. <<Aleg>>nefericirea, dacă o putem numi opţiune, pentru că au învăţat să trăiască doar în acest fel."

Din cartea "Calea spre tine însuţi" - Preot Haralambos Papadopoulos

Un altfel de 1 iunie

"Întrucât părinţii tăi nu ţi-au fost întotdeauna accesibili emoţional, tu simţi din copilărie setea de recunoaştere, de căldură omenescă, de încredere, nevoia de a ave un liman de nădejde unde să ancorezi fără nici o teamă.

...în copilărie erai convinsă că te afli în siguranţă? Că în cazul unei ameninţări poţi să contezi pe faptul că vei fi ocrotită? Siguranţa şi sentimentul că eşti apărat ţin de bazele supravieţuirii. Când în aceste "pietre unghiulare" ale vieţii apar fisuri, oamenilor le e mai greu să aibă încredere în lume. De aici vine neîncrederea ta în tine.

...trebuie să "sapi" până găseşti sursa fricilor de acum. Destul de des, acestea sunt legate de copilărie."

Fragmente din cartea aceasta.

Photo by Marisa Howenstine on Unsplash

Sunt în punctul în care încep să înţeleg, dar acceptarea acestei înţelegeri e grea. E dureros să vezi cum ecoul acestei înţelegeri, îţi afectează relaţiile în viaţa de zi cu zi.

De mică m-am simţit abandonată: plecările lui tata în voiaj, lungi, foarte lungi, internarea mea în spital la 2 ani, când am făcut hepatită şi am stat singură (eu nu prea am amintiri din copilărie, dar acel moment e viu în mintea mea, am mai scris aici pe blog despre el, multă vreme am crezut că a fost un vis, dar a fost real faptul că am stat câteva zile internată, singură şi de frică plângeam foarte mult, asistentele erau foarte deranjate şi agresive cu mine din cauza asta şi cum am dormit lângă un copil mai mare, lângă care m-am linişit într-un final, cum vedeam cu ochii minţii troleibuzul 48, pentru că el circula din Brătianu, unde locuiam pe vremea aia şi până la Spitalul de Boli Infecţioase, unde eram internată etc.), suferinţele mamei mele care o ţineau undeva departe de mine dpdv emoţional, apoi moartea ei subită, apoi moartea subită a lui Daniel. Constant m-am simţit lăsată, părăsită, abandonată şi respinsă în dorinţa mea de apropiere şi afecţiune. A iubi, a mă simţi în conexiune emoţională cu cineva era/a fost ca un cablu de care voiam să mă simt prinsă de cineva, dar care, constant, era tăiat cu o foarfecă gigantică, care venea pe neaşteptate să mă deconecteze de cei de care mă ataşam. Aceste întreruperi au devenit atât de nesuferite la un moment dat, încât am zis: gata, eu pun punct acestui joc ridicol de-a simţi, de a fi în legătură cu cineva. 

Ce soluţii am eu pentru aceste înţelegeri?

Să fac pe dos faţă de cum simt (a fugi, a mă ascunde), a sta în emoţiile care ies la iveală când fac ceva ce nu vreau, sau care m-ar apropia de cineva (a nu astupa anxietatea cu mâncare, sau cu hiperactivitate, sau cu furie, oricât de neplăcută e starea şi credeţi-mă că e teribil de neplăcută), a mă ancora în înţelegerea că da, poate n-am avut şansa unor relaţii iubitoare şi hrănitoare dpdv emoţional cu bunicii şi părinţii, dar pot avea un liman în Dumnezeu şi Maica Domnului şi în Sfinţi, pe care îi consider prieteni, pe unii, şi chiar surogat de bunici, pe alţii (oricât de imatur sună asta :), să iert, să fac ceva în direcţia de a ierta, să îmi canalizez furia într-un mod productiv, nu prin crize şi lista e deschisă...

La mulţi ani!

Zilele, sau nopţile, mai degrabă, în care mă zvârcolesc în pat în toiul nopţii, rugând somnul să revină şi la mine, văd că îşi urmează firesc cursul. Ironic e că, în aceste zile de vacanţă, nu m-a mai supărat nimic, nu m-a mai frământat nimic. Parcă m-am rupt de tot ce mă durea şi chinuia mental şi sufleteşte. Fie ce-o fi, îmi zic. Deci şi în vreme de linişte, eu tot nu dorm.

Însă noaptea e sfetnic bun, mai ales dacă eşti "wide awake". Şi chiar dacă acum, la ora asta când scriu aceste rânduri, mă doare capul înfiorător şi-mi simt ochii grei, în inima mea e o stare de recunoştinţă şi de bine, pentru că am înţeles iar unele lucruri...

Când ies din coconul meu, mă simt bine să fiu printre oamenii care-mi sunt dragi. Când ies din coconul meu, realizez că Dumnezeu a stat clipă de clipă cu mine de mână. Ieri, părintele meu duhovnic, a zis la predică o chestie prea tare... vorbea despre taina Sfintei Împărtăşanii şi spunea că nu putem fi în iubire în afara iubirii, nu putem fi în lumină în afara luminii, nu putem fi în bucurie, în afara bucuriei... şi că Dumnezeu ne aşteaptă mereu, ca tatăl acela care-şi ia în braţe copilul care a fost bătut, sau s-a lovit. Mai mare dar decât un preot îndrumător, un duhovnic, un părinte în cele ale duhului, un doctor al sufletului, ca părintele Ionuţ, nu-mi putea da Dumnezeu. Un om pragmatic mai întâi de toate. Cineva asemănător structurii mele interioare. Însă toate lucrează în folosul nostru, când şi noi lucrăm cu noi înşine, chiar dacă uneori în marşarier, alteori în viteza a 5 a.

Photo by Annie Spratt on Unsplash

Pentru noaptea de anul nou aveam în plan o tură de seriale la laptop şi junk food, însă planurile mi s-au schimbat pe ultima sută de metri, când am primit un bilet de a merge la un revelion organizat la restaurant. Nu pot să spun că e ceva wow, că mi-am dorit enorm. Însă lucrez la a spune "da" oricărei oportunităţi care mă scoate din ascunzişul meu, iar această ieşire o văd ca pe aşa ceva.

Anul acesta, mai ales spre final, a fost un an în care am învăţat valoarea lui a primi şi a cere, chiar... Am primit multe lucruri, când am luat decizia că nu voi mai cheltui nimic de aiurea şi când mi-am reevaluat finanţele, care o vreme se vor duce spre acoperirea datoriilor şi a plăţilor lunare. Am primit haine de ziua mea de la colegele de la serviciu, două articole cam mari, pe care le-am putut schimba cu ceva ce mi-a plăcut mai mult şi de care chiar aveam nevoie (o rochie foarte versatilă, cu care cred că mă voi îmbrăca chiar şi diseară şi un rucsac-poşetă mic, ceva ce îmi doream de multă vreme), o agendă Leuchtturm1917, ceva ce îmi doream pentru noul bullet journal pe 2019, dar nu-mi permiteam, un lănţişor de argint, pentru că cel la care purtam cruciuliţa se rupsese etc.

După cum spuneam şi aici, mă gândesc mult la a mă întoarce un pic spre lucrurile care-mi plac, lucrurile în care îmi pot pune în practică creativitatea. Mă gândesc cu cât avânt am deschis eu acest blog în ideea unui spaţiu în care să-mi împărtăşesc căutările creative şi unde am ajuns. Nu regret acest parcurs, aceşti 7, aproape 8 ani; sunt ani de căutări, de descoperiri...ştiu şi foarte bine ce mă ţine în loc de a mai crea: lipsa motivaţiei, lipsa sensului în a crea ceva cu mâinile mele (când mă gândesc că iar voi face ceva ce va zace aruncat apoi printr-un sertar, dulap, mă face să bat în retragere).

Ce să mai zic...am scris aleatoriu, poate uşor fără legătură între fiecare frază, dar aşa am simţit, să scriu neprogramat, ca într-un mic jurnal zilnic al unor gânduri.

În încheiere doresc tuturor LA MULŢI ANI, un an nou mai spornic, mai rodnic, mai bun în gânduri, mai bun în fapte, iar asta zi de zi, nu doar de sărbători, nu doar de Paşti şi Crăciun, ci să fim într-o stare perpetuă a lui a fi.

P.S. Vă las spre vizionare şi gândire acest clip video: 

Irina

Cuvântul anului 2018

Cuvântul anului: CURAJ

Foto de NordWood Themes pe Unsplash

Nu ştiu dacă am ales conştient până acum un cuvânt care să-mi guverneze anul, dar ştiu că anul acesta vreau să fiu curajoasă:

• să spun ce gândesc, să-mi pot susţiune un punct de vedere, mai ales când vorbesc cu oameni colerici care ştiu că ar exploda când li s-ar zice ceva opus ideii lor.
• să am curaj să glumesc şi să spun ce gândesc şi în grupuri mai mari de persoane, sau pe care nu le ştiu încă foarte bine. Eu nu mă simt confortabil să fiu eu decât cu persoane foarte, foarte apropiate.
• să am curaj să fiu eu, să fiu autentică şi originală în TOT, în ceea ce simt, în ceea ce gândesc, în ceea ce cred.
• curaj să mă încred în inteligenţa mea, puterea mea, capacitatea mea de a discerne şi a intui.
• curaj să plec când simt că nu-s dorită, sau că primesc cu mult sub ceea ce aş merita de la o persoană, situaţie.
• curaj să nu mă mai las abuzată în nici un fel (anul trecut am stat într-o situaţie de tristă amintire la muncă, eram ca într-un film absurd, din fericire s-a curăţat totul de la sine, n-a fost nevoie să plec, însă abia acum, la aproape jumătate de an distanţă realizez prin ce absurd am trecut).
• curaj să mărturisesc ceea ce cred că e corect.
• curaj să mă respect şi să am încredere în mine.
• curaj să cred în valoarea mea de om.
• curaj să mă apropii cât mai cu delicateţe de lucrurile de care încă mi-e teamă, fără bruscări inutile, fără deadline-uri.
• curaj să mă încred în mine. Oare mă repet?
• curaj să nu mai stau stresată la "dar ce vor crede...".
• curaj să trăiesc.
• curaj să nu-mi mai fie frică de ridicol.
• curaj să mă asum.
• curaj!

Ce e ACUM sub nasul tau?

Cel mai mult pe mine mă obosesc perioadele de confuzie în ceea ce mă privește. Când nu știu ce trebuie să fac, dacă e bine ce fac, când nu știu ce simt, ce-mi place, ce pot, cine sunt... :(

Dar, tot gândindu-mă eu la acest ”ce trebuie eu să fac?”, mi-am dat că totul e atât de obositor cu acest proces de deslușire a ce e bine pentru mine și pentru viitorul meu, încât am zis că poate ar trebui să aplic o metodă pe care o aplic în cazul activităților de la serviciu sau al activitățile casnice. 

Adică, rezolvă ce e în fața ta. Ia lucrurile cum sunt ele ACUM. Mergi pe drumul pe care ești ACUM. Ocupă-te de primul lucru care e la îndemâna ta, în fața ta, sub nasul tău.

Exemple concrete:

• Știu că în casă ar trebui să aspir/mătur. Dar mai vizibil decât faptul că nu am casa măturată e faptul că în chiuvetă sunt vase nespălate. Deci spăl vasele, ele îmi sar în ochi.
• Am în plan tot felul de idei creative, dar eu mi-am pregătit pe masa de lucru un mic proiect care să-mi dea curaj și avânt spre lucruri mai mari. Deci nu scot alte materiale pentru alte proiecte, ci mă apuc de cel care e sub nasul meu, cel care e la îndemână. (Aici trișez un pic, pentru că îmi place așa mult să pregătesc lucrurile pentru o (altă) activitate, încât mă duc și le grupez la un loc, dar apoi le ascund în dulap până termin ce e în lucru momentan.)
• Îmi doresc să merg la sală să fac antrenamente mai solicitante, sau să merg să alerg, sau să mă mai înscriu la un alt curs de dans. Dar acum, azi, am sub nas bicicleta pe care mi-am achiziționat-o pentru nu a nu mai avea NICI O SCUZĂ pentru a nu mai face mișcare. Așa că mă urc pe ea, pun căștile cu muzică în urechi, sau iau o carte (mda, o carte!) și fac 5 sau 10 minute de mișcare. Sau fac ceva energic prin casă, spăl prin baie, mătur în loc să aspir, spăl pe jos cu o cârpă în loc de a da cu mopul etc.
• Îmi doresc un alt job. Nici nu știu exact ce anume, dar am multe frustrări la capitolul acesta. DAR, am un job acum, am un venit sigur lună de lună, mediul nu e rău, ba chiar am ajuns să mă plâng că mă cam plictisesc pe aici... Deci trebuie să fac ceea ce e acum sub nasul meu, să mă trezesc dimineața, să mă duc să-mi fac munca pentru care sunt plătită, să-mi dau silința, să-mi folosesc creativitatea și să vin cu idei noi și, simt eu, când voi merita mai mult, voi primi mai mult (alt loc de muncă).
• Cursul de dansuri grecești mi-a scos din mine multe mizerii. Am să povestesc cândva, poate, dar nu acum. Însă o chestie generală a fost că am vrut să fug de ce a scos cursul din mine, să mă eschivez, să fac pe lașa, să cred cu tărie în continuare că nu pot, că nu-s capabilă, că nu știu, dar tot ceva din mine m-a împins mai departe. Am făcut ce a fost sub nasul meu. M-am dus la cursuri, m-am dus la evenimente, m-am dus și am dansat, m-am dus și m-am afișat, m-am dus și m-am confruntat cu frustrările din mine. Că am avut nopți albe înainte sau după, că am slăbit vreo 4 kg în nici 2 luni doar pe fond psihic... ce mai contează când îți depășești din limitări?
• Îmi doresc mult să fiu cu cineva, într-o relație. Dar nu relația e scopul, ci scopul e de a iubi și a fi iubită, de a avea o familie a mea, un sprijin în viața. Însă, acum, nu am acest om, deci va trebui să fac ce e sub nasul meu. Ce e sub nasul meu? Să iubesc pe cei care îmi ies în întâmpinare, cei care sunt sub nasul meu acum: colegii, familia, oamenii de pe stradă, oamenii cu care intru în contact în diferite locații, copiii de la școală, șefii, oamenii din parohia mea, colegii de la curs, pe părintele duhovnic, pe cei trecuți la cele veșnice... E mult de lucru, zic eu :)
• later edit: mi-am mai adus aminte de o chestie. Încă de când am terminat facultatea în 2008, mi-am dorit să mai studiez ceva, dar între timp, în afara de un masterat și 2-3 cursuri de formare, n-am făcut nimic. Deci eu an de an mă frământ cu ideea de un nou curs, o nouă specializare, o nouă facultate, dar fără să fac ceva pentru că-s prea confuză. Dacă ar fi să aplic ideea din aceasta postare și să fac ceva ce e sub nasul meu acum, vă zic sincer că mi-ar trebui un curs de formator și un curs de contabilitate primară. Ce simplu pare acum! :))

Aecstea fiind zise, am să mă axez pe ACUM și pe CE E SUB NASUL MEU de aici înainte.

Aș fi curioasă să știu care e ACUM-UL tău și ce ar fi sub nasul tău în momentul de față care poate fi rezolvat?

Cu prietenie,

Irina

Ce am făcut săptămâna aceasta pentru planurile/obiectivele mele? (week 2)

Salutare, dragilor!

N-am mai scris aici săptămâna aceasta cu excepţia zilei de miercuri cu "acum-ul" şi a zilei de marţi când am mai scris câteva idei din materialul video a lui Robin Sharma despre cum să dobândeşti măiestria, dar trei articole într-o săptămână (cu acesta), zic eu că e bine.

Intenţionez ca aceste postări cu "ce am făcut săptămâna aceasta..." să fie săptămânale ca să pot avea o privire asupra a ceea ce fac în realitate cu ce mi-am propus.

Măncat sănătos: Încep prin a vă spune că am finalizat cartea "Alimente care ucid creierul" şi deşi nu ştiu dacă voi ţine cont de tot ce scrie acolo 100%, mai ales că, pe final, am realizat că promovează dieta keto, cea pe care o testasem şi eu anul trecut, ştiu că o influenţă a avut asupra mea şi de unele idei voi ţine cont. (Îmi doresc să am timp să pot scoate câteva citate din ea, dar nu ştiu când şi dacă!) Cât am citit cartea nu m-am mai atins de făineturi, sau de produse alimentare cu făină şi nici de zahăr şi produse dulci. Marea reuşită a fost să nu cedez în a mânca un covrig polonez primit de la cineva, din acela pufos şi îmbibat în sirop, salam de biscuiţi şi cornuleţe cu gem. Eram chiar "wow!" în faţa propriei mele persoane, dar am încercat să văd imaginea de ansamblu şi am zis că merită efortul. Am renunţat la ideea de un suc de fructe pe zi şi am ales să mănânc fructe pur şi simplu. Am înţeles că sucul de fructe nu e ok pentru simplul fapt că elimini fibrele şi păstrezi fructoza care-ţi dă glicemia peste cap, lucru care nu se întâmplă când mănânci fructe simple. Mai ales că nu reuşeşti să mănânci atâtea fructe câte intră la un suc (eu făceam cam 250-300 ml şi intrau şi 8 mere şi vreo 2 portocale la el!). Un alt wow a fost când am rezistat stoic în faţa unei scene de coşmar: 6 cutii cu Crispy Strips şi cartofi prăjiţi de la KFC pe care le mâncau un grup la o masă pe diagonala mea când m-am întâlnit cu nişte cunoştinţe la zona de mâncare din City Mall. Aveau şi sos din acela de usturoi, cum mâncam şi eu cândva. Un nivel mai sus va fi când îmi va face silă o astfel de scenă :)).

Mişcare: am mers pe jos considerabil mai mult. Ziua s-a mărit, vremea s-a mai încălzit şi aproape că a fost o plăcere s-o fac. M-am gândit şi cât de mult economisesc de fapt la bani lăsând maşina doar pentru situaţii de urgenţă. Zic eu că e bine.

Am avut o tentativă de făcut sport acasă şi pe lângă o febră musculară care m-a paralizat pentru următoarele câteva zile, mi-am dat seama că-s praf cu rezistenţa fizică... Dar se va rezolva şi asta. Îmi doresc mult un stepper, dar momentan strâng cureaua.

Pentru cursul de foto doar m-am interesat şi poate fi reluat, trebuie să vorbesc cu profesoara care-l ţine acum (şi mă bucur că nu mai e proful care era atunci în 2012 şi din cauza căruia am renunţat în definitiv, nu intru în detalii :). Am oscilat dacă să nu mai amân şi să-l finalizez acum, sau să aştept toamna. Tot din motive financiare voi mai aştepta un pic!

Cu călătoritul nimic, doar dorinţă există.

Să ies mai des. Au mai fost ocazii, le-am refuzat. Fie nu am avut starea mentală potrivită, fie m-am simţit rău fizic, fie m-am gândit că mai bine economisesc stând acasă... însă am tras o concluzie: decât mult şi prost, mai bine puţin şi bun. Am ieşit totuşi cu o verişoară săptămâna asta şi aşa de tare mi-a încărcat bateriile prezenţa ei, încât am zis că da, contează enorm compania... Nu m-aş fi dat dusă acasă...

Să creez mai mult. Am în plan un curs în finalizarea căruia m-am împotmolit deoarece am avut un blocaj psihic. Am făcut un mic sondaj pe Facebook, am constatat că e cerere pentru el, apoi m-am gândit că dacă o voi da în bară... Frica, neîncrederea m-au făcut să pun efectiv pauză, deşi în prima săptămâna din martie am programat să-l încep... Sunt foarte sensibilă la critici, foarte. Orice opinie negativă îmi distruge bruma de încredere pe care mi-o clădesc cât de cât. Am să povestesc cândva ce m-a făcut să mă sperii acum... Ideea e că nu mai suport zidurile astea între care trăiesc, vreau să le dărâm şi să fiu eu, cea care simt că pot să fiu cu adevărat, omul care poate aduce ceva nou şi calitativ celor din jur... 

Să fiu mai mult cu ai mei. Luni am ieşit cu ei la un pre-Valentines Day să zic, deşi nu le-am gândit aşa. Apoi azi am fost să mănânc de prânz cu ei, tata chiar a făcut un grătar... (Ironic, amuzant, în drum spre ei era aşa cald şi bine în maşină, soare afară, aer de primăvară şi-mi zic în sinea mea: ce ar fi mers un grătar azi... Ajung la ai mei, intru în curte, în mijloc fumega puternic un grătar încins :)). Zilele acesta am pus în balanţă tot şi chiar m-am gândit serios la...a mă întoarce să locuiesc cu ei... Din câte ştiu nu se mai poate şi poate e chiar aiurea, social vorbind, dar a devenit apăsătoare izolarea asta în care mă aflu. Izolare necesară cândva, auto-impusă cumva, izolare cu care ştiu să convieţuiesc, dar... există un dar şi o lipsă pe undeva...

Să am grijă de mine. Nu ştiu cât am reuşit, dar m-am dus să mă caut de sănătate şi-mi doresc mult să am mai multă grijă de mine, să mă respect, să am limite bune, să fiu eu echilibrată şi în pace în interior şi se va aşeza totul şi în exterior. Frumuseţea este mai întâi de toate INTERIOARĂ. Cum vorbeam şi cu verişoara de care am pomenit mai sus, toată industria asta a frumuseţii moda, împopoţoarea e de fapt o mascare a unui gol, a unui minus interior.

3 cărţi în engleză... Cu "Simply C.S.Lewis" la drum...

Un al mare plus: o frecventare a Facebook-ului tot mai rară, mă plictiseşte teribil acel spaţiu şi când intru aş vrea să văd ceva doar cu şi despre apropiaţii mei. Şi mi-am dat seama de trigger-ul care te aduce iar şi iar acolo: activitatea ta. Dacă postezi ceva, eşti curios să vezi dacă i-a plăcuit cuiva, dacă ţi-a comentat cineva etc. Dacă nu postezi, devine tot mai plictisitor doar să stai să vezi ce debitează alţii...

Închei aici, m-am întins deja prea mult.

Cu gânduri bune,

Irina

Despre timp - Arhim. Simeon Kraiopoulos

Aţi stat vreodată cu ceasul în faţa dumneavoastră, să-l urmăriţi, iar sufletul să se predea complet lui Dumnezeu, liniştit, odihnit? Până să facă acul ceasornicului o rotaţie de un minut, o să vi se pară că a trecut foarte mult timp, că a trecut un interval de timp foarte mare, foarte mare. În timp ce, din cauza grabei, omul are sentimentul că fuge timpul. Fuge şi treaba nu se face. Din ce cauză, oare, se grăbeşte omul? Se grăbeşte ca să nu se expună, să nu-şi strice imaginea şi să fie ofensat. Ştim foarte bine că cine se grăbeşte - în sens rău -, se poticneşte. Fără ca asta să însemne că se poate ajunge la cealaltă extremă, cum sunt unii tipi temperamentali, case se sufocă pur şi simplu. Nu, omul trebuie să fie viu. Este însă cunoscut faptul că atunci când omul nu se grăbeşte, face treaba mai bine.

Mi-amintesc odată la Tesalonic, m-au întrebat studenţii cum să găsească timp în perioada examenelor ca să se roage, din moment ce au atâtea de citit şi timpul este plin. Le-am spus atunci că nu este nevoie să găsească un timp pentru rugăciune, ci să umple golurile de timp pe care le au. Şi ca să-i fac să înţeleagă ce am vrut să spun, m-am referit la atomul fizicii moleculare. Atomul, spune ştiinţa, pe care nu-l pot vedea nici specialiştii nici cu ochiul liber, nici cu microscopul - este într-un fel anume invizibil-, are nucleu şi de jur-împrejurul lui electroni. Şi există şi golul dintre nucleu şi electroni, pe care nu-l putem vedea cu niciun fel de instrument, asemenea golului care există în sistemul nostru solar, între soare, care este în mijloc, şi planetele din jur. Corpurile cereşti care ocupă un spaţiu anume şi infinitul şi nesfârşitul gol dintre ele constituie, într-un fel, sistemul nostru planetar. Tot aşa şi în atom - păstrând proporţiile-, există nucleul, electronii şi golul dintre ele. Şi totuşi, dacă încerci să vezi golul acesta, nu-l vei putea vedea niciodată. Nici măcar atomul nu se vede, cum să se vadă golul. Dar oamenii de ştiinţă l-au descoperit, el există. Atomul este atât de mic şi totuşi există şi golul din interior, există spaţiu gol.

Întelegeţi acum ce gol există în timpul nostru! Le spuneam concret studenţilor: "Stai şi citeşti, însă în acelaşi timp te gândeşti: Voi reuşi sau nu voi reuşi la examen? Ce-mi va spune profesorul, oare? Voi răspunde sau nu voi răspunde bine? Dacă rămân cu restanţă, ce explicaţie voi da tatălui meu? Dar mamei?" Eşti copleşit de stres. Şi, chipurile, citeşti. Citeşti, dar şi gândurile îţi sfredelesc mintea. Dacă ai citi mai fără griji, cu mai multă încredere în Dumnezeu, fără să laşi gândurile să pătrundă în sufletul tău şi să te consume, cât timp ar prisosi în aceste goluri! Atunci când ridici puţin capul să respiri adânc zi: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" Aceasta, dacă o spui din inimă, complet liniştit, cu multă încredere în Dumnezeu, este rugăciune de douăzeci şi patru de ore.

Astfel de goluri, pe care le putem umple cu rugăciune, avem foarte multe, din momentul în care ne trezim şi până în momentul în care ne culcăm. Pentru că, atunci când omul începe să se încredinţeze lui Dumnezeu, să se îndulcească şi să comunice cu Dumnezeu, începe să scape de griji şi să trăiască confortabil viaţa lui. Nu înseamnă că este străin de toate cele ce se întâmplă. Nu. Le vede pe toate, dar nu-l mai sperie nimic. Deci, atunci când îşi face treaba ui, iată, este prezent şi Dumnezeu. Atunci când îşi face treaba lui, iată, este prezentă şi rugăciunea. Acum, dacă nu apucă să se facă nici o treabă, să nu se facă. Nu-i nimic. Să se facă mâine sau să nu se facă deloc. "Păi...!", ne va spune. Şi ce? Să ne spună!

Adevărul este că dacă luam lucrurile astfel şi nu lăsăm timpul să ne vâneze, terminăm toate treburile pe care nu le-am termina, dacă am avea altă abordare, iar în plus ne mai rămâne şi timp. Pentru că omul - o ştim cu toţii -, poate face multe lucruri atunci când este concentrat, liniştit, când are mintea adunată, când este prezentă şi inima sa, dragostea sa. Când iubim ceva, ce ne poate împiedica să facem acel lucru? Când vrem să reuşim ceva, cine ne poate împiedica să reuşim? În nici o situaţie nu vom spune: "Nu am timp!" Şi să ne impiedice sau să ne necăjească cineva, din moment ce vrem acel ceva, nu ne va opri nimic. Şi vom reuşi.

Din cartea "Stresul", autor Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, editura Bizantină