Despre sezoanele vieții

Scria Irina despre sezoanele vieții și m-am tot gândit și eu la lumea blogăritului și prin ce etape am trecut cu blog-urile mele.

Photo by Kaitlyn Baker on Unsplash

Primul blog l-am început în 2008 - Culori și gânduri. Eram în acel an la final de facultate, cu un frate foarte mic, care mergea pe 3 ani, aveam 23 de ani, urma să se nască și sora mea Alexia, iar eu ieșeam dintr-o relație, în acel an. Ultima relație în care am mai fost implicată mai serios, ulterior. Blogul din vremea aceea trece în revistă idei noi despre iubire (despre iubirea aia ideală, divinizată, spiritualizată...un mix de filozofie, religie și ortodoxie, o aberație personală, dacă e să mă gândesc acum). Eram și cu primii pași și pe drumul credinței. 

Următorul blog a fost prin 2009-2010 - În căutarea frumosului. Am documentat în acele zile anii mei de master, de București, de căutări cumva paralele cu Dumnezeu, pentru că erau mult pe formalism, pe frică, pe senzația cruntă că fac totul rău, că nu pot, nu am, nu știu și nici nu voi putea vreodată ceva. Dumnezeu era undeva SUUUS și DEEEPAAARTEEE. În perioada aia am avut niște luni cu ceva manifestări de boală ciudată, tușeam (fără alte simptome) până mă sufocam. Tot pe vremea aia lucram seminarul iertării cu Maica Siluana și-mi aduc aminte o chestie care parcă răsună și acum în mine, îi spuneam că am accesele astea de tuse de țin și o lună și de la care mă sufoc, iar ea mi-a zis așa: toată tusea asta a ta este urletul tău prin care zici ”nimeni nu mă iubește!”.

În 2011, mai, ștergeam blogul pe care îl aveam atunci. Trecusem iar printr-o experiență șifonantă, făcută cu mâna mea. Frica, amestecată și cu ceva elemente de realitate, cu demonii mei închiși în interior, au culiminat cu numeroase schimbări: diagnostice, dat demisia de la jobul pe care îl aveam în București, întors acasă, stat pe tusă timp de 2 ani.

Cam în 2012-2013, lucrurile intrau iar pe un făgaș al lor. Am deschis Blogul de la mare. Am continuat cu căutările mele psihologice și religioase, dar fiind acum sub îndrumarea pr.I., un om pragmatic și echilibrat. În 2013 m-am angajat și m-am mutat singură. 2013 a fost anul meu de ieșit de sub apă. Blogul meu a documentat acești ani...cu detoate... sub o puternică impresie ortodoxă, fiind atunci și aproape de o librărie cu carte de profil din care cumpăram masiv și citeam masiv și eram impregnată masiv cu ”n” idei. Blogul acesta a ”suportat” și el multe, dar parcă un aer curat, cum e aerul de mare ;), era ceva mai prezent pe aici.

Lucrurile au început să se schimbe cam în 2015 când m-am mutat cu munca în altă locație, chiar dacă sub același patronaj. Am început să mă mai echilibrez, iar asta cred că s-a văzut și în scrierile mele de pe aici. Credința nu poate sta în idei! În 2016 am avut chiar o depărtare fățișă de tot ce credeam până în acel moment. Mă îndrăgostisem atunci, la modul meu fantezist, de un profesor universitar, cu care, din fericire, n-a ieșit nimic, iar ulterior am realizat că tipul avea și ceva probleme sus la cap, deci m-a ferit Dumnezeu, cu alte cuvinte.

2017-2018 au trecut repede. Sunt încă în formare, sunt încă pe blog. Diverse, detoate. Remisie diagnostic, insomnie, stres enorm la job, stres enorm în viața personală. Tras linie și scris, ce vreau, punctual: asta, asta, asta. Încep să bifez: de la chestii banale (mi-am făcut ochelari de protecție la monitor, cu rame într-o culoare șuie), până la chestii mai serioase, mai deep: trasat granițe personale, vorbit deschis cu oamenii din viața mea, terapie, cunoscut persoane noi, inclusiv pe cineva anume.

2019 a început în forță. În noaptea dintre ani am câștigat un storcător de fructe. O chestie banală, n-am câștigat niciodată, nimic. Am luat-o ca pe un semn că viața mea începe să se schimbe în bine și e vremea să contorizez pe plus, pe câștig. Cândva, doctorița mea de familie, mi-a zis că dupa vârsta de 33 de ani voi începe să văd viața altfel și asa a fost. Împlinisem 33 de ani în decembrie 2017, iar până în decembrie 2018 deja lucrurile se schimbau într-un ritm ameţitor. Încă mă schimb, încă scot pe tapet tot ce credeam că e normal să fie în mine, impregnat în ţesătura fiinţei mele, dar care mă deranja atât de mult, mă durea, mă supăra, mă nemulţumea... Procesul acesta e dureros. Nu e ca durerea fizică, de măsea, spre exemplu, ci e o durere metafizică, când simţi că te întinzi în afara (de)limitărilor tale, când simţi când ieşi din tine şi ţi-e frică să nu te dezintegrezi şi să nu mai rămână nimic din tine. E ca frica de moarte, pentru că, într-un fel, e o moarte metaforică a ta, a vechiul tău fel de a fi.

Ce pot spune după atâţia ani? Ar fi fost bine să fi avut puţină răbdare, să fi avut puţină atenţie asupra prezentului (ceea ce e acum în faţa şi viaţa mea) şi puţin mai multă hărnicie.

Dar nimic nu e pierdut, lupta e încă în desfăşurare.

Doamne, miluieşte!