Mă regăsesc în ultima vreme vorbind fără rost. Adică, pe cine prind, îi înșir vrute și nevrute și vorbesc aproape fără încetare. Lucru care nu-mi era caracteristic până de curând...
Aseară mă gândeam că mi-a devenit insuportabilă singurătatea. Am ajuns să resimt fizic lipsa unei conexiuni umane, ceva mai profundă. Atenție, ascultare, înțelegere, prezentă. Izolarea asta forțată în care ne-a băgat pandemia, prăpăstiile pe care le-a căscat între noi, răutatea care a ieșit cu putere la marginea sufletului fiecărui om, frica și lupta pentru supraviețuire, ne-a schimbat aproape complet. Nu mai avem timp, nu mai avem deschidere. Fiecare e izolat în bula lui. Iar dacă bula ta era deja cam golașă, ajungi ca mine...să vorbești neîntrerupt și de aiurea, cu cine prinzi la îndemână.
Mă gândeam că e împovorător să vorbești așa de aiurea. Nici mie nu-mi plăceau, cândva, oamenii care își vărsau tot sufletul în fața mea. Îi consideram slabi, lași. Aveam și o vorbă: ”am dat peste o nevorbită”. Acum am ajuns eu ”nevorbita”. E frustrant, e dureros. Mă gândeam oare ce pot face, să contrabalansez cumva nevoia asta de a fi ascultat?
Să scriu mai mult? Să vorbesc singură prin casă? Veți zice: roagă-te. Da, e o soluție, doar că, așa cum spuneam mai sus, am o nevoie cronică de răspuns, de ascultare, de comunicare, de comuniune, de conexiune. Să simt, să văd, să înțeleg că am fost ascultată. Că am fost validată, cumva, ca om.
Nu știu să închei aceste rânduri, așa că las un citat din cartea pe care o citesc acum:
”...nimeni nu înțelege întunericul unui individ mai bine decât individul însuși.” Jordan Peterson
