Un altfel de 1 iunie

"Întrucât părinţii tăi nu ţi-au fost întotdeauna accesibili emoţional, tu simţi din copilărie setea de recunoaştere, de căldură omenescă, de încredere, nevoia de a ave un liman de nădejde unde să ancorezi fără nici o teamă.

...în copilărie erai convinsă că te afli în siguranţă? Că în cazul unei ameninţări poţi să contezi pe faptul că vei fi ocrotită? Siguranţa şi sentimentul că eşti apărat ţin de bazele supravieţuirii. Când în aceste "pietre unghiulare" ale vieţii apar fisuri, oamenilor le e mai greu să aibă încredere în lume. De aici vine neîncrederea ta în tine.

...trebuie să "sapi" până găseşti sursa fricilor de acum. Destul de des, acestea sunt legate de copilărie."

Fragmente din cartea aceasta.

Photo by Marisa Howenstine on Unsplash

Sunt în punctul în care încep să înţeleg, dar acceptarea acestei înţelegeri e grea. E dureros să vezi cum ecoul acestei înţelegeri, îţi afectează relaţiile în viaţa de zi cu zi.

De mică m-am simţit abandonată: plecările lui tata în voiaj, lungi, foarte lungi, internarea mea în spital la 2 ani, când am făcut hepatită şi am stat singură (eu nu prea am amintiri din copilărie, dar acel moment e viu în mintea mea, am mai scris aici pe blog despre el, multă vreme am crezut că a fost un vis, dar a fost real faptul că am stat câteva zile internată, singură şi de frică plângeam foarte mult, asistentele erau foarte deranjate şi agresive cu mine din cauza asta şi cum am dormit lângă un copil mai mare, lângă care m-am linişit într-un final, cum vedeam cu ochii minţii troleibuzul 48, pentru că el circula din Brătianu, unde locuiam pe vremea aia şi până la Spitalul de Boli Infecţioase, unde eram internată etc.), suferinţele mamei mele care o ţineau undeva departe de mine dpdv emoţional, apoi moartea ei subită, apoi moartea subită a lui Daniel. Constant m-am simţit lăsată, părăsită, abandonată şi respinsă în dorinţa mea de apropiere şi afecţiune. A iubi, a mă simţi în conexiune emoţională cu cineva era/a fost ca un cablu de care voiam să mă simt prinsă de cineva, dar care, constant, era tăiat cu o foarfecă gigantică, care venea pe neaşteptate să mă deconecteze de cei de care mă ataşam. Aceste întreruperi au devenit atât de nesuferite la un moment dat, încât am zis: gata, eu pun punct acestui joc ridicol de-a simţi, de a fi în legătură cu cineva. 

Ce soluţii am eu pentru aceste înţelegeri?

Să fac pe dos faţă de cum simt (a fugi, a mă ascunde), a sta în emoţiile care ies la iveală când fac ceva ce nu vreau, sau care m-ar apropia de cineva (a nu astupa anxietatea cu mâncare, sau cu hiperactivitate, sau cu furie, oricât de neplăcută e starea şi credeţi-mă că e teribil de neplăcută), a mă ancora în înţelegerea că da, poate n-am avut şansa unor relaţii iubitoare şi hrănitoare dpdv emoţional cu bunicii şi părinţii, dar pot avea un liman în Dumnezeu şi Maica Domnului şi în Sfinţi, pe care îi consider prieteni, pe unii, şi chiar surogat de bunici, pe alţii (oricât de imatur sună asta :), să iert, să fac ceva în direcţia de a ierta, să îmi canalizez furia într-un mod productiv, nu prin crize şi lista e deschisă...