Am zis că nu mai scriu, dar totuși ce aș mai eu fi dacă n-aș mai scrie? Aș renunța la o bucățică din mine în care mă risipesc și mă regăsesc în același timp. Aș renunța la a face ordine interioară, punând în cuvinte fragmente de viață...
Profit de limpezimea mentală ca să (mai) scriu.
Am experimentat a treia recădere în labirintul groazei din ultimii 12 ani. Una din ălea serioase, ce a fost între, chiar aș zice că au fost mofturi și alintături. Labirintul groazei, sau abisul deznădejdii. Nu-s cuvinte mari. Acum m-am simțit mai singură ca niciodată. De fapt nu la fel de singură ca prima oară, dar m-a găsit acest moment într-un segment în care mă depărtasem de oamenii-sprijin, iar alții m-au lăsat ei, probabil sătui de veșnica mea plângere și lașitate.
Sunt mai mare acum, mai matură, mai...experimentată în a suferi. M-am regrupat rapid și m-am lăsat pe brațele celor care au vrut să mă mai suporte. Drumul a fost mai scurt acum. Munca m-a ridicat, copiii, inocența, discuțiile cu ei.
Tema de bază a fost iar singurătatea, mai exact golul acela interior că nu aparții, strigătul acela disperat spre un ceva, un cineva, care nu o să vină niciodată. Apoi condiționarea lăuntrică, că poate ar veni, dacă tu ai fi... așa și pe dincolo, și nu ești, deci nu ești demn de iubit și de ajutat.
Acum, în secvența asta de limpezime, realizez că mi-e frică să mă dăruiesc. Nu mi-e frică să dăruiesc, zic eu că o fac destul de mult în profesia mea, sau măcar am momente când reușesc să fiu prezentă și să dăruiesc copiilor ce am atunci: atenție, prezență, grijă, iubire. Dar mi-e frică să mă dăruiesc eu. Să mă arunc cu totul într-o certitudine, fie ea numită Dumnezeu, om, credință, iubire. Tocatul ăsta mărunt la gânduri, chinul ăsta dinainte de a alege și a hotărî, mă epuizează, mă aduce în pragul de a nu mă mai înțelege și a nu mai discerne între adevăr, minciună și iluzie. Mă gândesc că nu vreau nimic măreț. Uneori îmi doresc să mă risipesc pur și simplu făcând cele mai banale lucruri, să mă pierd în anonimat. Nu vreau decât să fiu una din micile rotițe care țin în mișcare lumea. N-am vocație de a fi ceva, nici nu vreau. Îmi doresc doar să mă împlinesc în ritmul ăsta al omului de rând, nu vreau să fac nici un pas nici în stânga, nici în dreapta. Nu vreau să știe nimeni de mine ca fiind ”X”. Mi-aș dori doar ca vocația mea să fie simplitatea și liniștea, sau pacea. Să fiu în colțul meu de lume, cu lucrurile care știu și simt că m-ar împlini, făcând nimic, sau poate cel mult ceva la fel de neînsemnat ca a spăla niște rufe și a planta o floare.
Oare o îngădui Dumnezeu acest ceva, mic, puțin și umil la care acced?
Iti trimit o imbratisare, calda, din tot sufletul!🤗
ReplyDeleteO primesc cu drag!
DeleteSunt sigura ca esti o persoana foarte dedicata si pui suflet in tot ceea ce faci. Singura problema este ca te lasi prea mult influentata sufleteste de exterior. Asa sunt si eu si asta e cea mai mare buba a mea. Simt ca niciodata nu am putut straluci, excela pentru ca mereu ma fac mica cand vad rautate, invidie si piedici in jurul meu. Si uite asa pierdem mult. Sunt sigura ca esti pe un drum bun doar ca nu poti sa l faci sa straluceasca asa cum ar tbui, mi-ar parea rau sa nu ai tu capacitatea de a il slefui! Fa-o pentru toti cei care nu au curaj! Cu drag, Oana!
ReplyDeleteMultumesc cu drag pentru gand! Cat suntem vii, suntem datori sa si luptam. Te imbratisez!
DeleteMă bucur să te citesc din nou dar imi pare rău că ai trecut iar prin perioadă grea. Cred că „lupta” e un cuvant care il folosesti prea des cand e vorba de viață. Viața nu e o luptă ci e bucurie: bucuria de a trăi, bucuria de a fi, bucuria de a te trezi dimineață, de a face o cafea, bucuria de a privi o floare, un răsărit, un apus sau un fluture. Fiecare bucurie pentru un lucru oricât de mărunt ne face să strălucim. Golul acela sufletesc e tare obositor (chiar copleșitor aș putea spune) dar la mine a dispărut când am reusit să mă bucur de mine, așa cum m-a lasat pe mine Dumnezeu, imperfectă pentru lumea asta dar perfectă pentru planul Lui. Mă bucur că ești printre copii pentru că de la ei putem (re)învăța bucuria în cea mai frumoasă formă. Iar scrisul... e tot o formă de a bucura sufletul, fie al tău fie al nostru, al celor ce citesc. Multe gânduri bune de la noi și imbrățisări virtuale!
ReplyDeletecu multa rugaciune si speranta in Dumnezeu , sunt sigura ca treci peste toate
ReplyDeletecu drag rodica
Sfatul meu pentru tine este unul simplu:să faci plimbări lungi, în natură, zilnic, ORICE AR FI, ORICE PROGRAM AI AVEA! Cel puțin 2 ore! E benefic și pentru trup și pentru minte! Vei vedea că, după ce asta îți va deveni rutină, beneficiul simțit va fi enorm. Da, cere consecvență lucrul acesta. Dar funcționează! Multă sănătate și putere!
ReplyDelete