Un început de primăvară

Mi-e dor să mai scriu pe aici, deși am preferat să fac alte activități în toate aceste zile pe care le-am avut disponibile cu vacanța de Paști. Caut să mă odihnesc cât mai mult, poate în defavoarea unor activități la fel de importante. E important să fiu odihnită, dar nu să pic în latura de a fi leneșă, sau să fac din prea multă odihnă, prilej de gânduri dubioase.

Timpul trece cu o viteză nebunească, nu mai e mult și vine și 1 mai. Nu știu dacă alergăm noi în prea multe direcții și vrem să facem prea multe, sau pur și simplu timpul nu mai are răbdare, în curgerea lui firească?

La Constanța vremea a început să se însenineze, să fie temperaturi mai mari, soare mai mult, natura să-și urmeze cursul firesc. Copacii și iarba umplu peisajul cu nuanțele lor odihnitoare de verde. Pe strada mea liliacul și-a expus superba floare mov. Printre bălăriile din zonele încă neconstruite din cartier, am tot văzut fazani colorați. Cerul e albastru. Toate acestea apar an de an, e clar, dar acum le văd. Mereu, când ieși iar dintr-o fază mai low, parcă vezi pentru prima oară lucruri pe care le-ai văzut an de an, sau le vezi zi de zi. Lucrurile din jurul tău încep iar să vorbească, să te acapareze.

Mi-e tot mai lehamite de Facebook și Instagram. Instagramul l-am dezinstalat, iar cu Facebook-ul am experimentat vreo câteva zile să-l țin închis. Mă afectează foarte mult ce mi se afișează în news feed, reclamele lipsite de sens, clipurile din reel care mai de care mai aberante, sugestiile de știri și articole pe care nu le voi citi niciodată. Prea puțin mai vezi secvențe din conturile celor pe care îi ai în listă, fiind îngropați în algoritmii platformei care vor doar să-ți vândă, sau să-ți prezinte te miri ce-uri irelevante. Am nevoie foarte mult de normalitate, de relevanță. Am nevoie de păreri proprii dezvoltate pe baza rațiunii mele, a acelei bucăți care mai poate emite ceva ok, normal, relevant. De asta, ar fi o mare realizare să nu mai intru pe Fb aproape deloc :).

Pe Fb, acum, un val puternic, îl reprezintă cazurile cu oameni care iau decizii ultime pentru viața lor. Tot mai mulți oameni bolnavi psihic sunt expuși. Mă înmoaie vulnerabilitatea lor, mă doare teribil de cei care aleg lucruri definitive. Mi-e milă. Mă irită cei care dintr-o dată iși găsesc și ei ceva, deși ”trigger”-ul n-a fost ceva atât de răvășitor. Mi-e imposibil să nu fac paralele între mine și ei. Recent, cineva, a ajuns la un medic psihiatru după două încercări survenite la scurt timp. Încercările nu atât de nemaipomenite, ci dintr-un firesc al vieții, persoana implicată, adultă. Nu am putut să nu mă înfurii în sinea mea, când mi-am amintit de mine, copil, asistând singură la două tragedii care nu erau dintr-un firesc al vieții, ca apoi lumea să se aștepte să mă comport normal, să fiu ca toți alții, să trag ca toți alții, neavând nici un sprijin, nici o discuție cu nimeni, decât părerile de rău ale celor din jur. Pe de altă parte îmi doresc să depășesc această plângere de milă, să nu mă mai raportez la ce a fost, deși ce a fost mi-a sculptat în mod aproape definitiv mintea, firea, sufletul. Mi-aș dori să fiu și eu un adult, nu o aparență de adult, care se smiorcăie în interiorul lui, care încă se comportă și se eschivează ca un copil timid. Poate că va veni ziua aia, poate că nu... Cine știe? Până atunci, adultul din mine, care are nevoie să supraviețuiască, se va duce la muncă în câteva minute :)).

Numai bine!

Irina