Între adevăr şi binecuvântare

Anul acesta am fost tentată să aleg şi eu un cuvânt care să definească anul 2019. Deşi n-am ales conştient ceva, ca intenţie, undeva în inima mea am simţit că anul 2019 va sta sub unul din cele două cuvinte, dacă nu chiar sub amândouă: adevăr şi binecuvântare.

Sursă foto Photo by Plush Design Studio on Unsplash

De ce binecuvântare?

Pentru că pentru prea mult timp am fost ghidată de ceea ce credeam eu despre viaţă. Ghidată de mecanisme automate, de multă pompare de sine, de preconcepţii, de "ar trebui"-uri, de frică. Prea multe lucruri nu erau sub controlul meu, iar eu încercam şi mai abitir să le stăpânesc. Am fost un mic dumnezeu care le ştia el mai bine, iar ca să dovedească asta, era dispus să meargă până în pânzele albe pe pistele greşite pe care era poziţionat.

În decursul ultimelor luni, multe lucruri mi-au ieşit de sub control. Multe lucruri au devenit cum nu speram, sau cum nu mă aşteptam, sau pentru care nu eram pregătită absolut deloc. Dumnezeu avea să scoată câteva părţi din mine şi să mi le vâre sub nas: ce zici de asta, dar ce zici şi de asta? M-am simţit dintr-o dată neputincioasă şi mi-am dat seama că doar predând viaţa mea binecuvântării proniei divine, lucrurile o pot lua într-o direcţie sau alta, poate deveni benefică, iar părerea mea de sine n-ar mai fi pompată şi exacerbată cu nici măcar 1% că "ia uite ce bine am făcut iar şi aici!"

De ce adevăr?

Pentru că a venit vremea să privesc lucrurile aşa cum sunt. Din toate punctele de vedere. Să le accept în adevărul lor. Nu în proiecţii, aşteptări şi prejudecăţi. Vreau să mă pot privi aşa cum sunt, fără ascunzişuri. Vreau să am relaţii în adevăr. Vreau să am o relaţie adevărată cu Dumnezeu (onestă, vie, fără frică). Vreau să-mi zic adevărul, să cer iertare acolo unde am greşit, să mă iert pe mine însămi pentru aproximativ 30 de ani de ură cu sete faţă de mine, faţă de creaţia lui Dumnezeu. Vreau să las în urmă tot ce am acumulat rău din neam, familie, societate şi anturaje, toate apucăturile care nu-s ale mele şi nu-s adevărul meu.

Ce ar însemna să fiu în adevăr, în momentul de faţă?

Dpdv al relaţiilor afective: să înţeleg şi să admit că baricadarea după ziduri de 3 km lăţime şi vreo 10 înălţime nu e virtute. Să fii mort şi anesteziat dpdv afectiv, de frica durerii, e o minciună şi nu e un adevăr. Adevărul e vulnerabilitatea de a fi, iar a fi înseamnă a simţi, iar a simţi poate fi uneori şi cu durere, dar şi cu multă bucurie şi împlinire sufletească.

Dpdv al relaţiilor familiale: eu sunt eu. Eu sunt din familia de provenienţă, dar eu nu sunt ei. Eu nu sunt ce am învăţat rău. Eu nu sunt muşamalizarea adevărului. Eu nu-s ascunsul sub preş. Eu admit când greşesc şi mă căiesc, într-un fel sau altul. Eu cresc, eu mă dezvolt, eu ies din cerc. Eu pot fi independentă de familia mea, aşa cum şi rolul părinţilor este de a fi ei înşişi. Aşa cum scriam cuiva: pe lângă moştenirea materială pe care o poate lăsa un părinte, el lasă una şi mai vastă şi nepieritoare: imagina sa. Eu nu vreau să fiu o moştenire împovorătoare...fie că voi avea şi eu copii şi nepoţi, fie că o las celor cu care am intrat în contact în viaţa asta.

Dpdv al serviciului: eu nu sunt munca mea. Eu nu sunt instituţia în care lucrez. Problemele care se ivesc acolo, cât timp nu-s generate de mine, nu-s ale mele. Adevărul meu e viaţa mea şi aportul de onestitate şi vrednicie pe care îl atribuit acelui segment.

Dpdv al identităţii de sine: eu sunt eu... fie mai grăsuţă, fie mai slăbuţă, fie mai cu un rid, fie îngrijită, fie neîngrijită. Eu sunt eu şi când am zile bune, sau mai puţin bune. Adevărul meu e să mă şlefuiesc constant, să am grijă de mine, să mă preţuiesc ca pe o creaţie a lui Dumnezeu şi să onorez acest lucru. Nu-s mai virtuoasă cu dinţii căzuţi din gură, decât dacă în acest proces al degradării trupului, am făcut ceva şi ca să devin virtuoasă (lucrătoare a virtuţiilor). Formele exterioare au valoare doar dublate de lucrarea de interior. Dacă iubesc şi mă iubesc, dacă fac binele pentru alţii şi-l fac şi pentru mine, sunt în adevărul meu.

Dpdv al credinţei: în ultima vreme mi-a fost tot mai greu să cred în Dumnezeu. O contradicţie teribilă avea loc în mine. Mi se spunea că Dumnezeu e iubire şi ne iubeşte ca un tată şi ne vrea binele. Priveam cum vieţile celor din jur erau împletite şi cu multe fire de împliniri fie sufleteşti, fie materiale. Iar eu priveam ca un copil hămesit lucrurile astea, dupa geamul credinţei "eu nu sunt demnă de nimic". Apoi ajungeau la urechile mele şi vorbe despre un Dumnezeu care e aspru şi pedepseşte. Contradicţia dintre ce era în inima mea, imaginea unui Dumnezeu bun, blând şi iubitor, dublat şi întărit în taină prin gura duhovnicului (nu voi înceta niciodată să zic că prin părintele Ionuţ eu am aflat ce e dragostea paternă şi maternă şi divină la un loc) şi informaţiile opuse care mai ajungeau la urechile mele din diferite surse, erau bulversante. Eu acum cred că Dumnezeu e bun şi mă iubeşte şi pe mine. CHIAR ŞI PE MINE! Nu că-s cu moţ, nu că fac ceva în plus (că nu fac chiar nimic deosebit), ci pentru simplul fapt că sunt şi El a ales să mă aducă şi pe mine la viaţă. Dumnezeu e bun şi vrea să fim şi noi lucrători destoinici ai binelui şi ai iubirii, în lume, însă suntem prea prinşi în formule prefabricate de noi. Dumnezeul în care cred eu acum, care e adevărul meu acum, e acesta (fragment găsit acum câteva minute, ca o completare la ce aveam în plan să scriu în acest articol):

"Spunea un monah:

– Inima noastră trebuie să fie atât de largă, mai încăpătoare decât universul, încât să încapă toţi în ea, fără să-i respingă pe unii sau să facă diferenţe între cunoscuţi şi străini, între drepţi şi păcătoşi, între buni şi răi, între prieteni şi duşmani. Dacă se întâmplă totuşi aşa, atunci sufletul se fărâmiţează şi nu mai este vrednic de ceruri. Cu toate acestea, să ştim că pe oricine îl respingem şi-l socotim nefolositor şi de nicio treabă, pe acesta bunul nostru Hristos îl primeşte întru iubirea Sa fierbinte şi de neajuns.

Nu mai avem nevoie de reevanghelizare prin cuvinte şi prin predici. Sunt o mulţime de texte şi de predici în cărţi şi pe internet. Avem însă nevoie de reevanghelizare a trăirilor. Trăirea noastră este cel mai bun apostol al lui Hristos. Trăirea vorbeşte şi atunci când cuvintele amuţesc." Sursa aici.

Cu drag şi preţuire,

Irina