Fragmente din cartea ”Vinovăția - cea închipuită și cea adevărată” - Marina Suldina

Profit de aceste zile libere pentru a nota aici pe blog, pe colțișorul meu de lume virtuală, câteva fragmente din cărțile citite până în prezent. Împart acum cu voi câteva fragmente din cartea ”Vinovăția - cea închipuită și cea adevărate” a psihologului ortodox Marina Suldina, fragmente cu care am rezonat și pe care le-am găsit de mare folos pentru mine, pentru viața mea. Nădăjduiesc că, poate, vor mai folosi și altora, deci le dau drumul în ”lume”, prin acest colț de...lume. Cartea poate fi găsită și în librăriile virtuale, dar și în cele fizice, la un preț rezonabil.

Sursă foto Unsplash

”Ea (anxietatea) ajută la analizarea situației în care ai ajuns, precum și la utilizarea tuturor forțelor lăuntrice și posibilităților de care dispunem pentru a aborda problema și a o rezolva într-un mod cât mai eficace. Pasivitatea și autoamăgirea în căutarea confortului sufletesc ne vor duce din nou, în mod inevitabil, la sentimentul anxietății. Acceptarea (recunoaștere, înțelegerea) anxietății și alegerea unei poziții de viață active, autentice, ne dau rapid putere și încredere și creează senzația generală că suntem plini de energie.

Mulți oameni sunt înclinați să aleagă pasivitatea și confortul, dar dacă se decid să <<se apuce>> de viață în mod activ, adeseori ei simt un influx de energie, de interes și de încântare.

Autoamăgirea ne epuizează, întrucât a imita viața este ceva mult mai complicat decât a trăi cinstit.

...toți suntem păcătoși prin însăși firea noastră căzută; izbăvirea de patimi foarte rar are loc rapid și aproape niciodată fără dureri - însă motivele pentru care mulți credincioși aduc la spovedanie una și aceeași listă constau nu doar în asta. Problema este că mulți dintre noi nu simt nicidecum o vinovăție autentică, ci una nevrotică. Se întâmplă ca nu conștiința și simțul răspunderii să ne mâne la spovedanie, ci anxietatea și frica.

Cel ce se spovedește poate să spună că îl mustră conștiința chiar atunci când conștiința nu este implicată cu nimic. Se prea poate să-l chinuie anxietatea că nu e acceptat de Dumnezeu, de preot sau chiar de sine însuși, și el așteaptă de la spovedanie nu schimbare de sine, ci eliminarea acestei anxietăți, redobândirea încrederii că este iarăși necesar și iubit.

A devenit om nou, fiindcă a fost acceptat de compasiunea și dragostea altor oameni.

Dar cum se poate depăși un asemenea sentiment de vinovăție? În căutarea unui răspuns, ne întoarcem la problema încrederii - în cazul dat, a încrederii în Dumnezeu, în viață, în destin. Totuși, acest pas e foarte dificil până și pentru omul credincios. Câteodată e foarte greu să rostești simplele cuvinte: <<Fie voia Ta>>, să te învoiești că <<totul e spre bine>>, că Pronia dumnezeiască are întotdeauna sens, că Domnul știe mai bine decât noi ce trebuie și va aranja totul așa cum trebuie. Aceasta este, probabil, una dintre capacitățile cel mai greu de dobândit în viață. Ea este imposibil de însușit o dată pentru totdeauna, dar poate fi reînsușită în fiecare etapă a vieții, și ea va ușura mai bine decât orice anxietatea, făcând inutile toate mijloacele de apărare psihologică - așadar, izbăvindu-l pe om de chinurile vinovăției nevrotice.

...îl vom cita pe Tillich:<<...omul este dator să dea răspuns la întrebarea ce a făcut din sine însuși. Cel care-i pune această întrebare este judecătorul lui: acest judecător este el însuși, care îi stă împotrivă.>> Omul este chemat <<să facă din sine ceea ce este chemat să devină>>, să-și împlinească menirea, să ia asupra sa și să-și poarte responsabilitatea, care poate fi numită și cruce dată lui de Dumnezeu, este chemat să-și trăiască viața cu sens.

...avem nevoie să dăm lumii acel foc care arde în noi, avem nevoie să ne realizăm calitățile sufletești, priceperile, talentele - și această necesitate interioară este una dintre cele mai fundamentale în viața omului.

Atunci când mă închid în fața chemării, când o resping, sunt vinovat și față de mine însumi (căci îmi răpesc posibilitatea de a trăi în toată deplinătatea), și față de lume, care are nevoie de mine.

A-ți găsi menirea, a înțelege cum să trăiești și <<încotro să trăiești>>, ținând cont totodată de inevitabilele limitări ale vieții, e una dintre cele mai importante sarcini ale noastre. Ea poate - și trebuie - să fie rezolvată la orice vârstă, cu atât mai mult cu cât pe măsură ce trece timpul omul se schimbă în mod inevitabil. Și vinovăția poate să ajute, arătându-ne încotro nu trebuie, în mod sigur, mers.

Chemarea-menire poate fi foarte variată. Pentru unii, principalul sunt cercetările științifice. Alții iubesc cel mai mult lucratul pământului. Alții - creșterea copiilor. Alții păstrează și răspândesc moștenirea pictorilor. Alții meșteresc mobilă.

Dacă omul lucrează ceva simțind din tot sufletul că face ceea ce i se potrivește, chiar dacă aceasta nu presupune cine știe ce câștig, tocmai asta este chemarea lui.

Câteodată este nevoie să ne ajungă cuțitul la os ca să terminăm, în sfârșit, cu frământările și să ne apucăm de treabă. Paul Tillich numea acest proces <<transformare a anxietății în frică>>. El considera că fricii îi poți face față, pentru că frica are de-a face cu un obiect concret, pe când cu anxietatea e foarte greu, fiindcă obiectul ei este slab definit. Tocmai anxietatea ne separă de realitate. În mod paradoxal, o zguduire îl poate apăra pe om, îi poate da sentimentul că are pe ce se sprijini, îl poate obliga să nu se mai concentreze asupra propriei persoane și să nu mai depindă de părerea celor din jur.

Mulți oameni, împotmolindu-se într-o continuă vinovăție maladivă și evitând anxietățile legate de acestea, descoperă subit, cu puțin înaintea morții, că toată viața n-au făcut altceva decât să sufere - or, s-au născut pentru fericire, ca <<pasărea pentru zbor>>. Iar fericirea stă în cei de lângă noi, în cei cărora le putem dărui dragostea și compasiunea noastră. Cât de des <<sărim viața>> fără a vedea cât este ea de minunată și felurită, ce dar uimitor ne-a făcut Domnul, și numai spre sfârșit începem să înțelegem că am lăsat să treacă pe lângă noi această bucurie! Deci, să ne grăbim să ne schimbăm, chemând în ajutor pe Domnul, pe prieteni, pe apropiați și...vinovăția autentică.”

Să vă/ne fie spre folos și spre punere în practică!

Zile senine, bune și sănătatea să ne înconjoare!