Cum închei anul 2020?

Fiind cu nasul destul de mult prin Facebook și Instagram, văd că multă lume își face un bilanț personal, despre cum le-a fost anul 2020. Cum tot aveam chef să scriu aici, am zis să-mi răspund și eu la această întrebare.

Cum mi-a fost anul 2020? Ce concluzii pot trage azi, cu 2 înainte de a trece în alt an?

Ce pot să spun e că, personal, nu simt nici o diferență față de anii anteriori. Sunt același om, cu aceleași dureri și frustrări, cu aceleași gânduri și neîmpliniri, cu aceleași poveri pe inimă. Ba simt că, anul acesta, 2020, mi-a adus unele noi, în plus, care atârnă și mai greu asupra mea. Ce simt mai exact? Care-s gândurile actuale?

Profesional

Anul 2020 a fost un an decisiv pentru mine, anul în care am reușit să mă rup de un loc pe care voiam să-l părăsesc de multă vreme. Încă din 2015, când m-am angajat, cam o dată în an aveam acest gând: trebuie să caut altceva! Însă m-am complăcut, pe alocuri mi-a și plăcut, având satisfacții de numeroase feluri, când coarda se strângea, cineva știa să puncteze financiar acel moment și mă regăseam iar încântată de ceva și mai strângeam din dinți. Știam că ușor nu e nicăieri, că orice job implică interacțiunea cu ”n” tipuri de persoane, cu unii rezonezi, cu alții nu. Nu mi-aș fi dorit mai ușor și mai simplu, ci ceva mai limpede de înțeles și de practicat. 

...long story short, am scris mai mult, dar contează doar concluziile:

Un job, atâta timp cât nu ești pe un traseu din care să faci o carieră, e doar un loc de troc. Tu-ți dai puterea de muncă, priceperea, cunoștințele și cunoașterea, iar în schimb iei niște bani, ca să-ți poți duce existența în sistemul acesta în care căldura, hainele și mâncarea sunt achitate în bani. Există și locuri în care poți căpăta pe lângă bani și ceva bogății sufletești, dar astea-s rare. Deci: cred că aveam nevoie de lecția asta. Aveam nevoie să știu că nu trebuie să-ți verși și inima la locul de muncă. Că nimeni nu-ți vrea binele cu adevărat. Că ești uitat în mai puțin de câteva săptămâni. Că și dacă faci 70% numai bine, lumea va regurgita despre tine doar cele 30% nefăcute cum trebuie. Că un loc de muncă e fix și strict un loc unde te duci să faci un ban, să-ți poți duce existența DIN AFARA locului de muncă, în condiții decente. Că te poate înjunghia pe la spate, fix persoana pentru care băgai mâna în foc. Că lumea e destul de perversă. Că mulți nu suportă să li se zică ce să facă. În special dacă ești cu ”n” ani mai mic. Că locul de muncă nu este egal viața, iar dacă le lași să se întrepătrundă, să fuzioneze chiar, ceva nu e în regulă.

Unde sunt acum? Neangajată, cu ceva planuri de viitor. Cu sprijinul părinților. Cu multe facturi și rate de achitat. Cu un fir de speranță și optimism, că va fi, totuși, bine...

Afectiv

Începutul de an 2020 m-a găsit într-o relație, finalul de 2020 mă găsește în alta. La 36 de ani, după o serie de eșecuri, vezi foarte diferit ideea de relație. În primul rând că oferta e dezamăgitoare, iar între cele două relații am avut parte de a cunoaște diferiți indivizi, pe același calapod, de parcă îi căutam cu lupa. Apropiați de vârsta de 40 de ani, încă burlaci, locuind cu părinții și visând la cai verzi pe pereți, la bombe sexy, la femei care să ofere totul, unor oameni care nu-s dispuși să dea nimic. Dar, tot răul spre bine!

Concluzia e următoarea: îți trebuie un nivel de maturitate, ca să nu-i zic cruzime, să te privești un pic în ochi și să admiți următoarele: nici la capitolul iubire nu va pica nimic din cer. Există și astfel de povești, ca din romane, însă pentru o persoană pragmatică, cum sunt eu, consider că trebuie să depui puțin efort în a ”găsi” pe cineva. În ziua de azi nu mai ieșim la horă, sau la serate, iar dacă nu-ți plac cluburile și barurile, zonele de a găsi persoane singure și care doresc și ele o relație, sunt reduse. Da, există și biserica, însă eu una nu mi-am dorit pe cineva din biserică. Deci: acțiune. Apoi: NIMENI nu-ți poate oferi sentimentul de fericire, iubire, deplinătate și bucurie, dacă nu le ai deja în tine, nu ți le-ai cultivat singur, nu știi să fii vesel și împlinit și singur. Da, există îndrăgostirea, starea aia frumoasă de început, dar apoi îți dai seama că ai lângă tine tot un om, nu o marionetă pe care să o învârți spre distracția ta. Relațiile sunt grele. A avea o relație bună e greu, iar eu am avut greșelile mele, din care sper să fi învățat ceva. Însă concluzia e asta: starea ta de bine e în mâna ta, celălalt poate doar să rotunjească binele pe care tu-l ai deja, nu poate să-ți umple golurile!

Sufletesc

Spre oroarea prietenilor mei ortodocși, care mă știu din vremuri în care eram mai ”cuvioasă”, relația mea cu religia s-a tot disipat, până aproape la dispariție. Încerc să-mi ofer o explicație pentru acest traseu și nu o găsesc. Mă gândesc că poate și aici am trăit o mare dezamăgire, că poate am făcut formal niște lucruri dorind să ajung din punctul A, în punctul B. Știu și cred că am fost sinceră în căutările mele. Că am făcut și trăit cu drag rânduielile ortodoxiei. Că poate am căutat acolo ceva ce nu era de găsit, deși am sperat. Am sperat să mă vindec interior, să devin om, să pot să trăiesc toate celelalte nebruiată de schimbările de frecvență din minte și suflet. Însă lucrurile pentru mine au mers la fel, dacă nu mai greu. Deși cu postiri, cu înfrânări, cu rânduieli, cu abțineri, cu slujbe, cu pomeniri, cu pelerinaje, cu lecturi, cu rugăciuni, confuzia din capul meu tot nu s-a potolit. Sufletul meu tot nu s-a liniștit. Deși speram și doream să mă vindec, să integrez, dacă nu să șterg, urmele traumelor din mine, ele nu numai că au rămas acolo, însă m-au pleznit peste față ca și cum nu făcusem nimic spre vindecarea mea. Ba un sentiment și mai apăsător de vinovăție mi-a apăsat pe umeri în toți anii în care, culmea, încercam să mă dezbrac de el (de sentimentul patologic de vină, nu de cel care apare atunci când chiar faci rău cuiva cu acțiunile sau vorbele tale). Da, ușor-ușor am renunțat la post, am renunțat la spovedanie, ba și la biserică m-am mai dus doar când și când. Mă apasă ideea că Dumnezeu ar fi doar acolo, că Dumnezeu m-ar asculta și m-ar iubi doar dacă aș face ce cere biserica. Mi se pare meschin, ca și cum toți ceilalți sunt damnați, pentru că aleg, sau nici nu știu, că există biserica și rânduielile ei. 

Deși îl iubesc sincer pe duhovnicul meu, simt că am atins și în această relație un prag. Că n-am reușit să am relația aceea în Duh, deși am un părinte care chiar e în duhul potrivit! Poate tot pentru nevrednicia, nerăbdarea și încăpățânarea mea am trăit toate astea! Cine știe? Ce va fi de aici? Habar nu am. Nu simt să forțez nimic, să mai fac nimic. Nu voi mai face ”că trebuie”, ci doar dacă o să simt să fac asta, oricât de rău voi mai cădea. Ori voi avea o relație potrivită cu tot ce înseamnă acest segment, ori prefer să rămân rece.

Mental

Dpdv psihic zic că stau bine. Bine însemnând la mine cam același echilibru fragil între stări de normalitate și gânduri și emoții care nu-mi dau pace. Deși am trecut prin multe, din ianuarie până în prezent, sunt bine. Am avut săptămâni bune cu somn agitat și vise urâte, de la gânduri și sentimentul de nedreptate pe care-l trăiesc acum, dar închei anul pe picioarele mele. Fără tratament, fără medici și...din lipsa banilor și fără terapeut :)). Ce am luat în ultima vreme și mi-a fost de mare ajutor sunt suplimentele de la Solaray - Gaba.

Cum îi spuneam cuiva, trebuie să accept că asta sunt. Că nu voi fi niciodată mai bine. Că voi avea stările astea, dubiile, amestecul de sentimente, griji și presiuni reale sau inexistente, mereu asupra mea. Că m-am luptat cu morile de vânt să devin alt om: mai echilibrat, mai asumat, mai liniștit, mai împăcat. Acceptarea acestui lucru nu aduce pace, însă te scoate, un pic, din zbaterile de copil nemulțumit care face o criză de nervi că n-a primit jucăria dorită.

Ce-mi doresc pentru 2021? Absolut nimic. Poate doar să reușesc să iau totul așa cum e, ca și până acum.

💖

Vă mulțumesc că sunteți, după atâta amar de vreme, încă pe aici. Îmbrățisări apăsate!