De ce am renunțat la dieta keto?

În ultima vreme am suferit o serie de înfrângeri. Multe lucruri care mă entuziasmau, sau situații în care aveam pace au luat o altă turnură. Aș fi vrut să scriu despre toate aceste lucruri, dar, pentru că am mai scris aici pe blog despre alimentație ca mod de a te simți bine și a avea un tonus bun, am să mă axez doar pe acest subiect în această postare.

Am avut un elan deosebit și un entuziasm aparte pentru modul acesta de alimentație cu dieta ketogenică. O mare parte din alimentele din keto sunt și alimente care îmi plac. Însă, pentru că m-am informat superificial, eu consumam și lapte și pâine, chiar dacă în cantități mici. Noroc cu Luiza care mi-a atras atenția că nu fac bine. Primul gând care mi-a venit în minte după atenționarea ei a fost dacă chiar fac bine ce fac, dacă nu am dat niște directive greșite aici pe blog și, mai rău decât orice, voi inspira lumea să mă urmeze în ceva ce nu e ok...

Apoi am răcit destul de zdravăn și nu-mi doream decât să mănânc ceva foarte dulce, ceea ce am și făcut, ca apoi să mă simt tare demoralizată că m-am abătut așa ușor de la traseu...

Ca apoi să-mi observ niște puncte noi de grăsime pe față. Ca și mai apoi să-mi amintesc că eu am niște lipoame de grăsime la rădăcina unor fire de păr și să mă întreb dacă nu cumva îmi fac rău cu alimentele astea grase din dietă. Teama mea s-a dovedit a fi întemeiată, pentru că, discutând cu o doamnă doctor specializată pe fitoterapie, cu care mă sfătuiesc destul de des, mi-a zis că e posibil să am o proastă metabolizare a grăsimilor din corp și aceste lipoame să fie un rezultat (un răspuns care m-a liniștit mai mult decât toate explicațiile primite de la ”n” dermatologi care mi-au zis că e ceva genetic și că singura soluție e să le operez când se fac mai mari...hai mersi!).

Mai pe scurt: am renunțat la acest mod de alimentație. Deși vă zic sincer că mă anima foarte tare ideea de a avea mai multă poftă de viață/energie ca urmare a modului de hrănire, trebuie să fiu rațională și să aleg ceea ce e bine pentru mine per total. Revnind la modul meu clasic de a mânca, am devenit aproape paranoică cu numărul de kilograme. Mă simt dintr-o dată super pufoasă în extindere, ca să vorbesc metaforic așa. Ba mai mult, nu am mai ajuns deloc la sală, mi-e greu să car după mine echipamentul când alerg după doua autobuze ca să ajung la muncă... (am avut mașina stricată, apoi am împrumutat-o părinților pentru o vreme).

Renunțând la grija pentru mâncare și mișcare mi s-au cam zguduit și celelalte paliere ale vieții. Mi-am amintit că nu numai că-s grasă, dar mai sunt și săracă și singură. Nu numai că-s săracă și singură, dar mai sunt și leneșă. Nu numai că-s leneșă, dar am dezamăgit pe mulți cu abandonarea unor proiecte. Nu numai că am dezamăgit pe mulți, dar și că timpul trece pe lângă mine fara sens și cu viteză maximă. Nu numai că trece timpul, dar și viața se bulucește peste mine și toți vor câte o bucățică din mine. Și lista poate continua, dar cred că v-am sterpezit privirea cu miorlăiala mea :).

Mi-am dat seama că trebuie să repun pe prim plan lucrurile care mă ajută să funcționez: alimentație sănătoasă cu puține derapaje culinare (adică mâncat în oraș chestii cu calorii multe), mișcare, odihnă, rugăciune.

Deci... pe cai, din nou!