Mic jurnal rapid - dare de seamă

Salutare, dragii mei!

Uite că a trecut aproape o lună de la ultima mea însemnare aici. Am multe de zis și de scris și sper să reușesc să le acopăr pe toate. De unde să încep? Vreau să încep cu o mică anecdotă:

La începtul lunii iulie, sau să fi fost sfârșit de iunie, pentru că rețin că am scris și aici pe blog despre mica mea pățanie, m-am decis să fac prima mea plajă. La mine a face plajă nu e doar despre a face plajă, ci e un cumul de factori și de gânduri care se învârt(eau) în minte mea înainte de a ajunge propriu-zis acolo. În primul rând a(vea)m ororare de a mă dezgoli. Nu m-am simțit confortabil în pielea mea nici când aveam 65 de kg, ce să mai zic acum când jonglez pe plus și minus cu 80 kg? Nu am găsit niciodată costumul de baie potrivit: eu am și burtă, și coapse/șolduri mari și un fund pe măsură. Nu există un costum care să acopere TOATE defectele unui corp, iar costumele întregi nu-mi plac. Nu știu să înot, deci câteodată e inutil să merg la plajă, sunt foarte albă și mă bronzez încet și nu foarte notabil, și nu că bronzul e un deziderat, dar e un deziderat să scap de acel: vaaaaaaaaaaaaai, dar ce albă ești, dar tu nu faci plajă? Apoi mai era frica de a nu mă întâlni cu vreun cunoscut la plajă... vecini, rude, ex-și, colegi de muncă, persoane legate de muncă, elevi etc. Ce să mai, bombă atomică în capul meu. Cu toate astea, am zis că mă duc, fie ce-o fi. Însă, conștient am făcut niște alegeri, ca în subconștient să-mi sabotez încercarea de a ieși dintr-o paradigmă greșită de viață. În primul rând am ales să merg pe jos, motivând că-s aproape de plajă (not), la ora 14, când soarele ardea foarte puternic pe cer și punând în picioare niște sandale pe care le credeam confortabile, dar cu care nu mersesem niciodată pe o porțiune mai lungă de drum și care aveau talpa din cauciuc. Long story short: am fost la plajă în ziua aia, aproape că n-am făcut insolație, iar drumul dus-întors în gumarii mei, mi-au făcut întreaga talpă o bășică dureroasă, ca pe ultima porțiune de drum să mă rog efectiv să mă ajute Dumnezeu să ajung acasă. Vreau să zic că a trecut o lună de la acel moment și eu încă trag cu tălpile picioarelor (am avut câteva bășici cât talpa aproape, iar când s-a exfoliat pielea, mi-a rămas o zona foarte sensibilă și dureroasă, care încă mă jenează când merg).

Nu dau explicații povestioarei de mai sus, cine va rezona cu mine, va înțelege morala a ceea ce s-a întâmplat atunci. Ce pot spune e că de atunci am mai mers de multe alte ori la plajă, dar cu mașina, devenind o acțiune plăcută și folositoare mie.

La capitolul lecturi, citesc ”Frații Karamazov” și iubesc cartea asta și... ”The body keeps the score”. A doua carte este despre efectul traumelor în viața noastră. Aveam acest volum în wishlist pe Elefant, dar m-a convins Pera Novacovici să o cumpăr, scriind ceva despre ea pe pagina lui de Facebook. E o carte grea pentru mine, nu că e în engleză, ci pentru că oferă informații ”grele” e trebuiesc rumegate, deci nu ”intră” mai mult de 2-3 pagini odată.

...în legătură cu cartea, sau nu, vreau să scriu următoarele: am 35 de ani. Am fost un copil traumatizat și poate într-o zi voi avea curaj să scriu despre tot ce am suferit până la vârsta de 18 ani (eu am scris aici doar de pierderea mamei și a fratelui), de repercusiunile și răul pe care mi l-am făcut cam până la 22 de ani și blocajul emoțional în care m-am aflat între vârsta de 22 și 32 de ani. Da, ați citit bine, blocaj, 10 ani în care am fost amorțită, 10 ani în care m-am hrănit bolnav dintr-o depresie în care nu puteam vedea nimic bun în perspectivă, 10 ani de pauză. Însă nu mă flagelez pentru asta, îmi pare rău doar de anii aceia pentru că nu au produs nimic și nici nu aveau cum să producă, de fapt. Un hățiș de gânduri, vinovății, prejudecăți, paradigme învechite și greșite, conexiuni bolnave cu fel de fel de persoane, totul cocoțat pe piedestalul religiozității (fake)... Abia acum simt că scot nasul într-un aer curat și îndrăznesc să respir, îndrăznesc să cer, îndrăznesc să cred, îndrăznesc să visez, dar sunt încă la început!

În legătură directă cu cele scrise puțin mai sus, am realizat că inclusiv profesional mi-am ghidat pașii în direcții în care să-mi poată fi folosite și calitățile, dar și defectele. Docilitatea și empatia mea mi-au dat numai de furcă. N-am putut folosi drept combustibil frustrările pentru a-mi croi propriul drum, ci le-am lăsat să mă consume, uneori cu prețul sănătății mele emoționale! Mie mi-e foarte greu să renunț, chiar și când lucrurile sunt foarte rele! Și, deși știu că nu e bine să acționezi la nervi și la furie, eu la calm și la rece nu mă pot mișca colo, sau colo. Exemplu concret: la muncă sunt niște probleme. Mari din punctul meu de vedere și de nedorit pentru un om care nu vrea decât să muncească, să ia un salariu și să aibă și el de o pâine, o rată și o factură. Însă, deși problemele astea sunt deja de 4 ani, nu am reușit nici o secundă să pun piciorul în prag și să zic: până aici! Mi-a fost speculată docilitatea, frica de confruntare, am fost pusă la colț când am încercat, redevenind Irina mică, care așteaptă ca cineva să ia atitudine pentru ea și s-o apere, iar când cuțitul a ajuns la os, deși încă nu am ajuns la riscul de a atinge nervii (și riscul ăsta încă planează asupra noastră/mea), mi-am depus demisia! 

Dar hai să povestesc separat de chestia asta: 

...pe 22 iulie mi-am depus demisia, după ce, cu câteva zile în urmă, machismul cuiva mi-a pus capac. Pe banii mei, pe munca mea... nu și pe muzica mea, dar pe acolo... Am simțit că toate limitele mele mi-au fost încălcate. Am depus demisia, am anunțat angajatorul și directorul și tot în decurs de o zi am și găsit altceva de lucru. Cu mult sub ceea ce fac, cu muuuuult sub salariul de aici de la școală, dar m-aș fi dus și să spăl vase doar ca să scap de acel loc și acei oameni.

Ce s-a întâmplat apoi? Toată școala a luat foc. Și-au dat seama că dacă plec eu, nu mai e prostănaca de serviciu care să le facă pe toate, iar unii ar cam trebui să presteze și ei pentru banii pe care îi iau pentru statul acasă. Dă-i cu discuții, dă-i cu perieri... dă-i și cu măriri de salariu... încât docila Irina s-a răzgândit iar în a pleca, iar pe data de 23 iulie s-a găsit cu două joburi. De ce? Pentru că în partea cealalaltă, îmi lăsasem cuvântul, fata care a ”intermediat” pentru mine era singură acolo zi de zi (e vorba de un magazin de cosmetice și produse naturiste, unde se lucrează o zi cu o zi, tură de 10h)...

Poimâine fac o săptămână de când am două joburi. De la 9 la 15 merg la școală, de la 15:30 la 21 merg la magazin. Deși mi s-a zis ”n” lucruri despre decizia asta a mea, vreau să scriu următoarele:

• decât să rup FB-ul în două după programul de muncă, mai bine mai muncesc câteva ore. Chiar mă gândeam de multă vreme să merg part-time undeva să muncesc cel puțin acum pe vară;
• două salarii nu strică... Să nu uităm că anul aceasta mi-am propus să ECONOMISESC, iar cu tâmpenia asta de coronavirus cine știe ce ne mai așteaptă economic vorbind?
• de la director la vânzător e ceva, însă eu n-am grețuri din astea. Am luat această oportunitate în felul următor: mă smeresc, cunosc oameni noi, învăț lucruri noi, îmi înfrunt limitările, îmi testez capacitățile, îmi achit datoriile etc.
• NU voi rămâne cu ambele joburi, asta e clar! Deși nu-s împăcată încă cu promisiunile făcute de șefu, e posibil ca septembrie să mă găsească tot acolo. Dacă mă va găsi tot acolo, programul va fi 8-16, deci ar trebui să ajung mai târziu la magazin și nu știu dacă celălalt șef ar fi de acord, deși e foarte mulțumit de ceea ce fac, chiar în condițiile date (repet, programul era de o zi cu o zi, 10h, dar eu am convenit cu fata care e acolo sa facem cam 5h 30 min zilnic, amandouă ;). Sunt multe variabile, la care aleg SĂ NU MĂ GÂNDESC ACUM. Iau lucrurile FIX cum sunt acum, trăiesc pe zile și cel mult pe săptămâni. Vedem cât rezist în acest ritm și apoi voi decide. Repet, experiența în sine mi-e benefică, recunoscând niște tipare vechi și strâmbe de gândire, spre exemplu: am înlocuit în ”n” ocazii și dăți oportunitatea de a FACE ceva, din cauza calculelor prea amănunțite pe care le făceam (de timp, de finanțe, de planuri amestecate, de suprapuneri cu ”n” chestii imaginare) cu aceste gânduri și estimări și frică, în definitiv! Not anymore!

În fine, cică mic jurnal rapid... Am scris un roman... Sper să mă fi urmărit până aici, ca să reușesc să vă zic că ne mai auzim și că vă doresc tot binele din lume!

Cu prețuire,

Irina