Diferența pe care o face un an

Mă gândesc mult la diferența pe care o poate face un an de zile în viața unui om. Mă gândesc unde eram anul trecut. Aș vrea să pun în cuvinte, dar nu pot și parcă nici n-aș vrea să mă întorc acolo, nu vreau să rememorez. Coborâsem într-un adânc din care nu mai vedeam nici o ieșire. Somnul nu mai era somn, ziua nu mai era zi. Nu știu cum am reușit totuși, în decurs de aproape 2 luni, să mă repun pe picioare. Cu ajutor, categoric. Atunci am învățat ce e iubirea de fapt, prin oamenii care m-au primit în inima lor, în rugăciune, fără judecată și cel mai important: FĂRĂ SFATURI. M-au primit așa cum eram atunci și atât.

Anul acesta care s-a scurs din acel august 2019 și acest august 2020 a fost de fapt o trambulină. Mă temeam înfiorător, de mine, de ce-mi trecea prin cap, de ce simțeam.

Nu vedeam decât patul, nimic altceva. Acum mă pun în pat și abia aștept să încep o nouă zi. Mâncarea nu mai exista. Acum caut să mă hrănesc corespunzător și mănânc cu plăcere și-mi gătesc cu drag și las în urma mea mereu ordine, cu bucurie că sunt, cu recunoștință că am aceste privilegii!

Baia nu mai exista (cel mai groaznic lucru în perioadele de depresie/anxietate e imposibilitatea de a te spăla :). Nu pot explica cum vine asta, dar nu te poți băga sub apă, ți se pare că vei muri și te vei dezintegra odată cu apa aceea care va curge pe tine și care se va scurge apoi în canalizare). Acum mă bucur că exist, că-s vie, că-s într-un corp, că-l pot simți, că pot atinge pielea asta care mă înconjoară, că pot avea grijă de mine cu cinste și respect.

Casa se redusese la WC (scuze) și la pat. Un singur traseu, de 2 m, între cele două. Acum sunt într-un palat, pe care-l onorez și pe care-l îngrijesc cu drag, căsuța mea, tihna mea, locul meu de bucurie.

Murisem pe interior, eram doar un vâjâit de gânduri false și minciuni, o tensiune vie, gata să explodeze a groază. Acum pot planifica, pot exploata darurile mele, pot face, pot crea, pot aprecia ceea ce fac și iese din mâinile mele.

Fix acum un an, eram o epavă. Nimeni nu știa de mine, ce și cât sufăr. Atunci a fost cumpăna mea, când am realizat că ești mereu singur, de fapt, oricât de mult te-ar iubi cineva.  Atunci nu am trăit decât din rugăciuni disperate spre Dumnezeu și câțiva sfinți, din youtube pe care căutam materiale despre ce am și articole care să conteste grozăviile care-mi treceau prin cap.

Mă mir și mă minunez cum am ieșit din acea groapă, atunci. Mă minunez că sunt, mă minunez de forța din mine, mă minunez de viața din mine, mă minunez de ceea ce sunt și pot.

Viața e o continua provocare. Am mai trecut prin dureri de la acel moment, însă așa de jos cum am fost în acea perioadă, nu. Și cum nimic nu poate egala acele zile, am devenit mai imună în fața răutăților cotidiene și a micilor dezamăgiri care m-au mai încercat apoi.

Viața nu e teorie, viața e practică, viața e ceea ce trăiești, nu ceea ce citești.

Ceea ce vă doresc și vouă!

Cu prețuire, Irina