Gradinaritul ca forma de terapie

Cand am inceput toata povestea cu gradinaritul eram intr-o perioada mai tulbure a vietii mele. Aveam in gand ideea asta a unei gradini, stiam ca mi-ar place sa fac asa ceva, mai mult din cauza ofertei foarte proaste a alimentelor de pe piata, nu stiam insa daca pot din punct de vedere al resurselor financiare si fizice. Cum ma intorsesem de putin timp acasa la ai mei, care se mutasera intre timp la casa, tot in oras, dar intr-o zona unde mai sunt case, am zis sa incerc ceva acolo. Ca sa fiu sincera nu aveam in plan nici sa revolutionez agricultura, nici sa fac in asa fel incat sa ne hranim doar cu ce urma sa produca gradina, ci pur si simplu aveam “piticul” asta sa sap, sa pun samanta, sa vad cum creste, sa vad ce iese. Parca ceva in mine imi spunea ca ma va ajuta  si pe alte planuri ceea ce vreau sa fac cu o bucatica de pamant.

Dupa multe tatonari, glume, apropouri, ai mei s-au indurat si mi-au separat o fasie de pamant din ce aveam disponibil in curte. Parintii mei fac parte din generatia celor care a prins munca la camp ca activitate scolara, sau ca mijloc de a castiga un ban in tinerete si nu ii atragea de nici o culoare ideea de gradinarit (si nu-i atrage nici acum). Dar revenind la cum am inceput eu cu gradina, as spune ca noi avem o casa cu un teren marisor, in cartier mai toate casele au doar in jur de 50-100 de m in fata/imprejurul casei,insa noi avem aproape dublu. Asa ca tata a cumparat un gard din fier, tip grilaj, a separat o fasie de pamant si mi-a facut si o portita la aceasta gradina si… ta-da... gradina in devenire era disponibila.

Cunostintele mele in ale gradinaritului erau sub zero. Nu avusesem rabdare nici sa ma informez, asa ca am inceput sa fac rasaduri dupa ureche, sa plantez dupa ureche, sa sap si sa pun diverse plante si legume la intamplare aproape. A urmat si o primavara fierbinte si o vara secetoasa si gradina mea a fost o trista priveliste. Spre final obosisem sa o ud si cred ca ultimele plante au murit pur si simplu vestejite si uscate de arsita.

Anul acesta lucrurile au stat mai bine, dar nu am mai avut aceeasi sursa de apa la discretie si a fost mai greu sa tin in viata plantele. A intervenit si mutarea mea de la casa la bloc, dar si lipsa unei motivatii puternice in a gradinari in ciuda tuturor piedicilor. Cu toate astea pot spune ca lucrurile au stat si inca stau mai bine, iar daca la anul voi avea iar posibilitatea acelei portiuni de pamant, lucrurile vor sta si mai bine de atat.

Ceea ce vreau sa spun eu in aceasta postare e ca, cred cu tarie si convingere ca gradinaritul e o forma de terapie. Chiar circula o gluma pe net la un moment dat care spunea : apuca-te de gradinarit in loc sa faci psihoterapie, la final te alegi si cu niste rosii.

Nu pot sa intru in foarte multe detalii, dar stiu ca in pamantul acela am lasat multe ganduri, temeri si probleme. Cand nimic nu mai avea vreo noima, ma duceam si pliveam, sau faceam o chestie de aiurea prin gradina cu speranta ca ordonand pamantul ordonez si ceva din mine. Si pot spune ca asa a si fost!

Stau si ma intreb de ce gradinaritul e o forma de terapie? Poate ca simplul fapt de a-ti muta atentia de pe un gand care te supara, pe o activitate mecanica, care sa nu implice mare efort de gandire, intr-o atmosfera linistita, in mijlocul a mult verde, are un efect calm si linistitor asupra mintii si gandirii? Poate gandul ca dand ce avem mai bun in noi intr-o activitate marunta, poate va da si un rezultat pozitiv are iar un efect incurajator asupra fiintei? Motivele ar fi numeroase si cred ca fiecare gradinar amator sau profesionist isi poate face o lista cu motivele pentru care e indragostit de aceasta activitate.

Ca o concluzie as spune din nou ca gradinaritul e o forma de terapie. Poate e la mijloc reintoarecerea la origini (omul a fost agricultor inca din vechi timpuri), poate ca e vorba de efortul fizic depus in aceasta activitate si dupa cum stim deja, efort fizic=endorfine=fericire, poate e la mijloc bucuria de a redescoperi lucrurile simple... Motivele ar fi multe. Ma mai gandesc ca poate gradinaritul are efect terapeutic pentru ca,  pentru multi dintre gradinari, aceasta activitate e doar un hobby, nu stam cu grija ca trebuie sa facem ceva, sa iasa ceva, ca sa avem ce manca (ceea ce ar fi un motiv de stress pana la urma). Poate oferta bogata de legume si fructe de pe piata ne face sa fim mai lejeri in fata acestei activitati. Inca nu stiu clar care e explicatia, dar am asternut aici cateva ganduri din ceea ce inseamna gradinaritul pentru mine si de ce ma incapatanez sa continui, chiar daca pare o activitate fara sens.

Sa nu va descurajati daca nu aveti o gradina a voastra. Gradinaritul poate lua si forme minuscule, de balcon, sau de jardiniera. Cred ca aceleasi valente le are si scormonitul pamantului intr-un ghiveci de floare, sau dragostea fara margini fata de florile de apartament. Asa ca gradinaritul este pentru toata lumea!

Spor maxim va doresc!