Mamă...

...azi se fac 22 de ani de când tu ai trecut la cele veșnice. Mamă, acest cuvânt străin, gol și îndepărtat... și totuși...

Mamă, ziua de 8 martie și 11 martie sunt strâns legate pentru mine. 8 martie, ziua femeii, e de fapt ziua în care ție ți s-a făcut foarte rău. Trecusei deja prin niște schimbări dramatice...de la femeia corpolentă de 90-100 kg, la o mână de om de 60 de kg, de la femeia dură, cu sclipiri de metal în privire, la omul mai blând, mai docil, cu care am adormit de mână în una din puținele zile care-ți mai rămăseseră... Sfârșitul era aproape. Tu, care urai negrul, ca o premoniție ce te-a urmat toată viața, te-ai apucat să-ți împletești un pulover negru. Când ți-am zis o dată, cu naivitatea prostească a unui copil: ”uite, mamă, se aude o ambulanță”, tu ai zis că vine să te ia pe tine... Apoi pe 8 martie ți s-a făcut rău, un rău de moarte. Tata în voiaj, doar eu și Daniel acasă. Apoi în noaptea de 10 spre 11 martie, a venit să te ia ambulanța, deși acum știu că ți-ai fi dorit să mori în casă.

Mi-aduc aminte și acum de urletele bunicii, care a venit de la spital, în miezul nopții, urletele care m-au trezit din somn că...gata, te-ai dus. Împietrirea în care am intrat din acel moment și în care încă mai trăiesc și din care încă mă mai lupt să ies. Ar fi multe de povestit despre acele zile...dar nu poate fi zis chiar tot... Și nu am putut spune tot decât anumitor persoane și nu rudelor, nu alor mei!

Mamă, 22 de ani mai târziu, 4 terapeuți mai târziu, 2 psihiatrii mai târziu, 1 duhovnic mai târziu, adult fiind, nu pot să zic decât că te înțeleg și atât. Nu te iert. Nu știu ce mă doare mai tare? Moartea ta și tot ce a urmat apoi? Vinovăția că ai murit și m-am eliberat din tortura la care eram supusă zilnic de tine? Mamă, despre morți...numai de bine! Dar tu nu mi-ai făcut bine. M-ai urât, că altfel nu pot să justific modul rău în care te purtai cu mine. Nu-mi amintesc de nici o privire în care să fi văzut duioșie, nu-mi amintesc să mă fi îmbrățișat, să fi spus ceva bun despre mine. Nu-mi amintesc să mă fi simțit o secundă în largul meu, în starea aia de bine și de pace și de echilibru pe care doar un copil care se scaldă în iubirea familiei o poate simți. Nu-mi aduc aminte decât de groaza zilnică pe care o trăiam, apoi de vinovăția, după ce ai murit, că poate ai murit din cauza mea, pentru că nu o dată mi-am dorit ca fie să mor eu, fie tu. Ultima terapeută m-a felicitat pentru că nu m-am sinucis, deși i-am spus că am contemplat acest gest la...cât să fi avut atunci? 10...11 ani? Am zis că poate dacă mă arunc de la balcon, se oprește, o înduioșez cu ceva! Îmi aduc aminte și acum de ferestrele largi de la balcon, cu rame subțiri de fier și geamuri care trepidau la orice fir de vânt... iar eu privindu-le...

Anul acesta, 22 de ani mai târziu, nu am mai trăit stări depresive în aceste zile. Să zic că pe data de 8 m-am simțit rău, dar apoi m-am redresat. Luni și marți am făcut lucruri bune pentru mine. Deși trăiesc încă într-o perpetuă stare de vinovăție, de neîncredere, de silă față de mine, pentru mine, orice gest, oricât de mărunt, trebuie să aibă alocat un mare efort de voință. Deși am ajuns departe prin forțe proprii și prin pronia și iubirea lui Dumnezeu, rar nu am mari îndoieli în privința mea. Rar nu-s în dubii teribile, în tot felul de gânduri și neliniști, în tensiuni și nu numai...

Duc cu mine, mamă, răul tău. Duc cu mine răul pe care...poate și tu l-ai primit la rândul tău. Dar eu mă lupt mamă. Și de o fi să mor luptându-mă, eu nu mă las! Binele și răul sunt lupte constante, vii, nu-s concepte în mintea și inima mea. Dar eu caut ajutor, eu strig, eu mă duc să mă caut, eu implor divinitatea... nu să nu ajung ca tine, că asta m-ar duce fix să ajung ca tine, mamă, ci rog divinitatea ca răul și pornirile rele din mine să nu triumfe!

Mamă, relația cu tine, tot ce s-a întâmplat cu tine... m-au format. M-au format ciudat...m-au DEformat de fapt. Mi-a furat abilitatea de a trăi, de a fi, de a iubi. Mi-a furat abilitatea de a trăi fără frică, frica dezamăgirii, frica abandonului, frica de a nu fi iar rănită. M-au lăsat prea mulți la greu ca orice fărâmă de bine să nu-mi trezească suspiciuni. Mi-au deformat gândurile, percepțiile, sentimentele. Caut acum să mă modelez după un calapod...ales de mine! Dar e atâta neîncredere... Mamă, cum ți-am scris și în alte rânduri...cât oi trăi, voi căuta să te și iert și știi de ce? Pentru că asta m-ar dezlega de jugul blestemat în care mă aflu acum. M-ar lăsa, într-un final, să TRĂIESC!

...