Lectura: pansamentul sufletului meu

Am scris pe blog în nenumărate rânduri despre lectură, despre cum am ajuns să citesc, cât am citit, de ce am citit și alte detalii privind universul vast al cărților. Am recomandat aici multe cărți pe care le-am găsit folositoare și o voi mai face.

Reiau încă o dată odiseea cu lectura, când a început și de ce și de ce voi citi toată viața mea.

Prima mea amintire cu cărțile e undeva prin copilărie, ciclul primar. Am un tată care mă bântuia literalmente cu îndemnul: citește, pune mâna pe o carte, citește, ce ai citit, când citești etc. Tata a reprezentat pentru mine, cel puțin în copilărie, un idol, un model, o enciclopedie la care apelam mereu să-mi dea ”n” informații despre te miri ce. Tata știe pe de rost Scrisorile lui Eminescu și Lucefărul, învățate cu bătaie, dar totuși învățate integral. Eu nu știu decât prima stofă din Luceafărul... Regret acum la tata să văd că s-a plafonat, stă mai mult la știri, iar în voiaje nu mai citește, ci stă pe internet sau la seriale. De fapt, perioada în care el a citit cel mai mult a fost în lungile voiaje când nu exista internet, telefonie mobilă și televizoare șmechere. Pe vremea aceea, după orele de muncă, nu aveai de ales decât între a bea și a citi.

Dar să revin. Mi-am făcut abonament la biblioteca școlii. Îmi aduc aminte și acum acea cămăruță destul de mică, cu cărți în rafturi cu sticlă, unde nu puteam sta prea mult, nu aveam decât o pauză la dispoziție pentru a căuta printre titlurile disponibile. Poezii de Ana Blandiana, Robinson Crusoe... Fascinată! Apoi...am găsit în casă Robin Hood și Legendele Olimpului, ultimul titlu primi de ziua mea de la nașa. Am citit Legendele Olimpului de mai multe ori. Apoi Basmele și Legendele românești ale lui Ispirescu. O carte scărmănată pe la colțuri, cu coperta ruptă. O copertă mov. Basmele lui Victor Eftimiu... O carte cu ilustrații de data asta, o carte la care priveam FASCINATĂ la desenele din ea, rupte de realitate. Singur pe lume, citită și ea de 3 ori, o carte la care mi se strângea inima de tristețe și plângeam de fiecare dată la moartea lui Suflețel, maimuța personajului principal. Lectura a fost încă de pe atunci...refugiul meu! Apoi m-am mărit și am descoperit Biblioteca Județeană. Eu am avut voie să mă aventurez mai departe de blocul meu abia la liceu. Autobuzul 51 luat din stație, mă lăsa la Tomis, iar de acolo pe Ștefan până în Mircea, la stânga, apoi dreapta la Județeană. Sala de împrumut a Bibliotecii Județene a fost de fapt adevărata mea oază de liniște, mângâirea mea, universul meu. Am luat de acolo, în fiecare etapă, ce m-a pasionat atunci: literatură românească, cărți science-fiction, romane thriller, cărți de medicină ca să aflu ce se întâmplă cu mine, când intrasem la pubertate, cărți de religie, de psihologie, cărți de bucate, cărți în engleză, cărți luate la întâmplare, după titlu, sau după descrierea de pe spate, cărți complet neinteresante, dar care să mă facă să par interesantă colegilor (zoroastrism!? :)), cărți, cărți, cărți! Citeam non-stop, acasă, la școală în pauze, la școală în orele care mă plictiseau, în autobuz, apoi în metrou la București, acasă, în parc, la rând la cozi, oriunde. Cărțile au fost prietenii pe care nu i-am avut în anumite momente, calmant al anxietăților, ruperea de o realitate prea dureroasă, izvor de cunoaștere, bucurie, relaxare, motivație, cultivarea și dezvoltarea minții și a limbajului... Am fost nesătulă în ale cărților, iar când am avut banii mei, mari sume s-au dus tot pe acest segment al vieții mele.

Acum încerc să fiu mai cumpătată. Să iau doar ce-mi trebuie cu adevărat, să folosesc ce am. Mi-am dat seama că ani întregi am trăit în umbra cărților, în defavoarea realității. Am experimentat povestea cărților, dar prea puțin povestea vieții mele. Am trăit emoțiile personajelor din carte, dar prea puțin emoțiile mele. Am construit alături de cărți un univers, dar nu al meu. Am luat de-a gata, pe nemestecate, idei care nu mi-au fost valoroase. Mi-am făcut idealuri din lucruri neaccesibile mie. Mi-am construit valori, dar mi-am ”virusat” sistemul meu interior de gândire. Cărțile au fost insula mea, oaza mea, dar, uneori, o insulă pustie, pe care puteam locui doar eu și lumea gândurilor mele. Fac acum un pod de pe insulă, în lume, pe continent. La acest pod îmi aduc tot prietenii mei, cărțile, dar le iau pe cele cărămidă, bune la construcție. Le iau pe cele care-mi sunt ajutor și nu făuritori de realități ireale. Iau din ele ce e bun, analizez și îmi fac curaj să-mi fac propriile mele păreri și idei. Mi-e atât de greu să decid pentru mine, uneori. Aș vrea, de-a gata, să-mi dea alții opiniile, deciziile, cuvintele, gândurile... E greu să fii asumat, să-ți asumi viața!

Am deturnat puțin povestea, dar poate nu întâmplător. Voi continua să citesc, voi continua să-mi alin mintea și inima prin lectură. Dar voi căuta titlurile aducătoare de nădejde. Am obosit de atâta deznădejde! Eu zic că aproape 35 de ani de melancolie e suficient! Îmi aloc următorii 35 de ani bucuriei!

Ceea ce vă doresc și vouă!

Cu prețuire și drag,

Irina