Ce mi as fi dorit sa stiu la 23 de ani?

 23 de ani aveam acum...12 ani :), hai 13, fara câteva zile. Nici nu mai știu ce făceam atunci... 23 de ani, 2000...și cât? 2007, da! Ce mi-aș fi dorit să știu atunci? Ce mi-aș fi dorit să știu să fac, adică să fi aplicat atunci, la 23, lecțiile pe care doar anii ulteriori mi i-au oferit?

Nu aveam 23 de ani aici, aveam 28 și eram profund și cumplit de tristă

Munca

La 23 de ani abia terminam facultatea. Ce mi-aș fi dorit să știu, sau să mă fi sfătuit, dacă nu chiar ÎMPINS de la spate cineva, să fi făcut în anii aceia, chiar și mai devreme? Să mă apuc de muncă. Orice, oricât, part-time, dacă nu full-time, pe week-end, dacă nu part-time. Să-mi fi împărțit orele de facultate cu un serviciu, oricât de mic. Experiența muncii m-ar fi maturizat, m-ar fi expus unor situații noi de viață, m-ar fi expus altor contexte decât cele în care mă învârteam la anii aceia, aș fi luat contact cu oameni, aș fi învățat din greșeli, m-aș fi călit, m-aș fi forjat, mi-aș fi tăbăcit pielea într-un sens bun. Mi-ar mai fi tăiat din imaginație și bulele de aroganță și preaplin în care eram, mi-ar fi clădit încrederea în mine, aș fi învățat cât de greu se face un ban și poate nu l-aș mai fi risipit cu așa naturalețe și degajare. Poate aș fi apărut mai serioasă și mai matură în fața familiei, poate aș fi avut curaj să fac niște lucruri pe care mi le-am dorit de pe atunci, însă în interior eram prea soft și fragilă ca să mi le asum, par example - o familie :). Deci, mergi la muncă, cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Lasă ideea că o sa te saturi de muncă, munca a înnobilat pe om și-ți vor tihni toate altfel!

Banii

Istoria mea de viață are niște fire ale ei, niște legături, niște circumstanțe. Deși, ca familie, am trecut prin încercări mari, financiar ne-a fost bine. Prin natura serviciului tatălui meu, a putut întreține atât familia noastră, cât și familia extinsă, din veniturile lui. Long story short, nu o dată m-am simțit ca ”fata lu tata”, sau ”săraca fată bogată”, sau ”copil de bani gata”. Am avut niște beneficii pe care alții nu le au, financiar vorbind, însă mi-au lipsit și lucruri majore, esențiale, cum ar fi suportul emoțional, prezența părinților, familia. În viață, cel puțin în România, lucrurile nu-s niciodată cu ambele talere egale! Deci...acest confort financiar nu mi-a dat ghes să mă arunc în câmpul muncii, asta o dată. Apoi... constant, am beneficiat de sume de bani, mai mari sau mai mici, de cheltuială. Când stau și mă gândesc acum la toți acei bani, mă ia groaza. Banul nemuncit e cel mai ușor de cheltuit! Nu era moft pe care să nu mi-l fac. Haine, nimicuri, cărți... oh, Doamne, până la ultima centimă erau risipiți banii. Ce mi-ar fi plăcut să știu atunci? Că banii sunt făcuți, da, să te și bucuri de ei, dar și mai înțelept e să-i chivernisești cum trebuie. Să-i pui într-un cont de economii, sau să-i investești în tine... Un curs de formare, sau ce ți-ar prinde ție bine la momentul respectiv, spre formarea ta profesională, sau întru devenire ca om! Ce făceam eu la vârsta aceea, cu banii care-mi ajungeau pe mână? Cărți, Doamne câte cărți nu am luat atunci. Eram avidă să aflu cât mai multe, despre un drum care abia se deschidea în fața mea și care mai mult m-a vătămat, decât m-a format! Deci, ori economisești orice bănuț vine spre tine, ori îi investești în ceva ce te-ar ajuta dpdv profesional sau ca dezvoltare a ta (meditații la o limbă străină, spre exemplu).

Studiile

Conform studiilor mele, meseria mea e de profesor. A fi profesor, înseamnă să fii într-o permanentă formare, într-un permanent studiu. Mi-aș fi dorit să mă fi încurajat cineva pe drumul profesoratului de atunci, din 2008. Chiar dacă salariile erau mici, tot n-aș fi lucrat 40-50 de ore pe săptămână, cum am ajuns mai târziu s-o fac. Mi-aș fi dat Modului psihopedagogic pe nivelul 2, când am avut șansa. Aș fi dat, măcar să văd cum e, examenul de titularizare, definitivatul, iar azi aș fi putut accede la gradul 2, 1... Mi-aș fi dorit să mai învăț, sau să-mi perfecționez o a doua limbă străină (știu engleză scris, vorbit, citit bine și foarte bine, franceză știam să scriu, vorbesc, citesc foarte bine, acum știu doar să citesc, italiana o înțeleg foarte bine, însă nu știu să o vorbesc, scriu, citesc...). Mi-aș fi dorit să fiu îndrumată de cineva și în paralel să am încredere în mine și să îmi duc curiozitatea asta nativă pe segmentul aceasta al formării continue...nu pe câmpii!

Credința

Mi-aș fi dorit, pentru ca anul acela a fost cel în care am intrat puternic în lumea ortodoxiei, să fiu mai temperată. Să citesc mai puțin, să mă rog mai mult. Să mă duc la surse, să fi făcut ascultare de cineva, de duhovnicul de la vremea aceea (care e același și acum ;). Să fi cultivat credința, pas cu pas, ca o virtute a sufletului, ca o putere a minții, să-mi fi stăpânit imaginația, să mă fi coborât cu picioarele pe pământ, din sferele înalt-isihaste la care accedam.

Relațiile

Mi-aș fi dorit să nu mai fiu obsedată de ideea de a mă mărita. Ce a făcut societatea, cu presiunile și așteptările ei asupra mea, coroborat cu așteptările familiale, coroborat cu traumele mele, cu codependența mea, cu golul uriaș din inima mea ce a fost reprezentat de lipsa de afecțiune, a fost o dramă. Unde mai pun și presiunea religioasă, că trebuie să fii ori cal, ori măgar, ori în car, ori în teleguță, nicidecum pe de lături! Știu că tonul meu e și el, acum, dramatic, însă chiar așa văd lucrurile. Mi-aș fi dorit să mă fi zdruncinat cineva să mă opresc din idealizat, așteptat, fantazat. Mi-aș fi dorit să nu-mi impun atâtea restricții idealiste în jurul ideii de relație. Mi-aș fi dorit să mă ancorez în lucruri mai productive pe termen lung, să las viața să curgă, să fiu într-un flux al naturaleții, să mă fi vindecat prin metodele avute la îndemână atunci. Că iaca, fac 36 de ani în câteva zile și lucrurile stau doar foarte puțin diferit față de acum 13 ani. Nu-s singură, dar nici măritată cu cel puțin 3 copii, cum mă vedeam. Mai echilibrată, da, mai relaxată, da, mai nepăsătoare față de gura lumii, da! Dar ce regret e că puteam fi așa, cu mult mai devreme, dar cine a știut!

Psihic

Dpdv al pisicului ;) mi-aș fi dorit să fiu mai onestă cu mine și să realizez că nu-s ok. Că tristețea aia ce-mi inunda orice cotlon al minții și al sufletului, că haosul și confuzia în care mă aflam (și privite lucrurile de mai sus în perspectiva asta, au o explicație) nu erau nici pedepse de la Dumnezeu, nici blestem al familiei, nici ghinion de neșansă, nici o incapacitate de-a mea! Mi-aș fi dorit să fi investit, cumva, poate chiar prin sprijinul familiei, în mine, să mă caut, să stau de vorbă cu specialiști, să-mi clarific unele lucruri. Însă asta am făcut-o târziu, când eram deja în situații de criză, sau și mai târziu, când nu mai erau situații de criză, ci aveam resursele financiare necesare și am considerat necesar să investesc în bunăstarea mea emoțională, ca într-un abonament la sală, pentru bunăstarea trupului! Tot privit din acest unghi, toate cărțile, toate căutările mele în cărți de psihologie și religie, aveau acest scop: să aflu de ce nu mă simt bine și ce pot face să mă simt bine... Răspunsuri pe care aveam să le primesc mult mai târziu...10...13 ani mai târziu. Cred că întreaga mea viață ar fi fost alta, dacă aș fi știut atunci, ce sa fac...

Peste 11 zile fac 36 de ani. Nu e nici acum târziu să iau în seama toate sfaturile de mai sus, pe care mi le-aș fi dat la 23 de ani. În esență, sunt tot eu și sunt suma tuturor acestor experiențe e viață!